Francesca lui Bobby Păunescu

Autor: Florin BARBU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Primul film al lui Bobby Păunescu este o reuşită; mai mult decît atît, este printre puţinele filme despre care tot vorbim, dar pe care nu reuşim să le vedem realizate: nici „masterpiece“ din categoria Poliţist, adjectiv, nici o căzătură din categoria… Nu, că nu vreau să le mai numesc. Este ceea ce numim un film onorabil. Nu e deloc puţin!

La conferinţa de presă organizată după vizionarea de presă (jalnică, la meschina sală din subsolul Cinematografului Studio…), regizorul debutant spunea că ideea filmului i-a venit după cruzimile pe care conaţionalii noştri le-au înfăptuit în Italia, dumnealui fiind, la acea vreme, acolo, astfel că a fost martor direct al reacţiilor din peninsulă. Şi mai spunea că numele Francesca are o dublă semnificaţie: Sfînta Francesca este protectoarea imigranţilor, iar 22 decembrie este data la care aceasta a murit. Cum ar veni, o întîlnire cu destinul. Sau o primă întîlnire cu destinul de regizor.

Ceea ce surprinde, pentru un prim rendez-vous aşa de pretenţios, este maturitatea scenariului, faptul că este bine strunit, fără momente moi sau cu patetisme în care subiectul ar fi putut să tragă întrega dezvoltare a poveştii. Care poveste este simplă, directă şi actuală: o învăţătoare, destul de comună, Francesca (Monica Bârlădeanu) vrea să plece în Italia, unde, cu banii obţinuţi muncind, ar deschide o grădiniţă pentru copiii imigranţilor români. Face toate aranjamentele necesare şi pleacă.

Bobby Păunescu alege să fie martor neimplicat în întîmplările prin care trece Francesca pînă să se suie în autocarul spre Milano, nu vrea să ne ia de mînă şi să ne deschidă larg ochii spre momentele din care ar trebui să degajăm o morală obligatorie. Tot timpul camera păstrează o distanţă aseptică, aş spune, faţă de evenimente, de parcă ar vrea să nu fim, deloc, infestaţi/influenţaţi de vreun microb al emoţiei facile. Nu există nici un prim-plan, dialogurile nu-s filmate prin clasicul cîmp-contracîmp, care ar altera distanţa şi măsura de siguranţă pe care aceasta o reprezintă; aproape că sîntem spectatorii unei piese de teatru, în care avem un singur punct de vedere, fix, al nostru. Nu e nevoie de artificii de montaj pentru creşterea tensiunii dramaturgice, pentru că dialogurile fireşti şi jocul foarte bun al actorilor umplu ecranul, redînd curat conflictul personajelor.

Una dintre scenele dense ale filmului, întîlnirea între Francesca şi tatăl ei, Ion (Teodor Corban) este un cvasiplan-secvenţă al dialogului părinte-fiică, întrerupt doar de mişcarea laterală a camerei urmărind intrarea-ieşirea lui Ion Besoiu (căruia i se oferă o referinţă-reverenţă pentru rolul din Toate pînzele sus!) din bucătărie. De altfel, tot filmul este alcătuit, în mare parte, din planuri-secvenţă, şi aici se poate vedea influenţa filmelor lui Cristi Puiu (producător, alături de Anca Puiu); trebuie spus că această influenţă nu diminuează cu nimic valoarea filmului, cu atît mai puţin nu diluează conturul artistic al regizorului. Ba chiar, aşa cum spunea cu onestitate, la aceeaşi conferinţă de presă, domnul Păunescu, Francesca este lucrarea de absolvire a celor patru ani de şcoală Cristi Puiu. Şi se vede că a învăţat cu plăcere şi cu atenţie. Cîteva exemple de detalii care fac diferenţa între un film de duzină şi un film reuşit: în scena (neconsumată) de sex dintre Francesca şi Miţă (Dorian Boguţă, bun, dar i-ar fi trebuit mai multă nuanţare), aceasta îi spune iubitului să-i ridice chiloţii de pe podea; înaintea plecării, cînd mama, Ana (Luminiţa Gheorghiu, excelentă, ca de obicei), o ajută să se coafeze, o vedem pe Francesca mişcînd piciorul nervos şi aranjîndu-şi bigudiurile cu atenţie în cutie, semne de nelinişte, dar şi de o anumită obsesie pentru ordine; la plecarea din apartament, Ana se mai întoarce ca să o vadă, încă o dată, pe fiica ei cum pleacă, poate de tot. Ştim că aşa fac toate mamele cînd se despart de copii şi, acum, ştim şi că regizorul nu lasă detaliile să-i scape.

Toate astea arată o continuă grijă pentru ca filmul să nu derapeze în superficial şi în rezolvări ieftine. Poate că principala calitate a scenariului sînt personajele, al căror destin nu este tuşat fără măsură şi a căror viaţă comună este conturată prin permanentele întîlniri cu ceilalţi. Dacă nu greşesc, sînt doar două secvenţe în care personajele sînt (filmate) singure: 1. Miţă stă în bucătărie şi mănîncă şi 2. scena finală, cu Francesca. În rest, toată lumea se întîlneşte cu cineva, pentru ceva. Există o încrengătură a relaţiilor, deşi cuvîntul potrivit pentru promiscuitatea situaţiilor ar fi închiloţeala, construită din replici dure, din secvenţe la limita absurdului (poezia recitată pe genunchii naşului, Doru Ana) şi din eternele „atenţii“, fără de care lucrurile par că nu pot funcţiona, altfel, aici; ca să pleci să munceşti cinstit „afară“ e nevoie de o mică-mare atenţie, ca să-ţi dea naşul cîţiva bănuţi trebuie să joci o mică scenă tangentă cu prostituţia, ca să-ţi faci viaţa mai uşoară „ungi“ pe cineva la Primărie şi iei bani de la nişte cămătari etc. Nu merge decît aşa, este un modus vivendi care se reproduce cu nesimţire şi ăsta e motivul pentru care Francesca vrea să plece. Dacă toate astea vi se par foarte cunoscute şi recognoscibile în mai toate filmele româneşti, mai noi sau mai vechi, meritul lui Bobby Păunescu este că nu ne livrează fără noimă şi nu îngrămădeşte tezismele şi locurile comune neaoşe care ne sufocă la fiecare bobină de peliculă despre aşa-zisa psihologie a poporului român.

Revin puţin la conferinţa de presă, pentru că un lucru interesant pe care l-a spus Cristi Puiu a fost acela că, în timpul filmărilor, regizorul şi Monica Bârlădeanu au stat despărţiţi pentru ca atît relaţia personală, cît şi cea profesională să nu degenereze. Rezultatul este Francesca, o tînără femeie care ştie ce vrea, se zbate pentru o viaţă mai bună şi nu fuge de sacrificii, iubeşte un barbat cam imatur şi este foarte hotărîtă, adică un personaj construit cu minuţie, care nu cade în capcana déjà-vu-ului, a vieţii distruse de un destin ancestral-potrivnic, a resemnării. La credibilitatea Francescăi, pe lîngă jocul convingător al actriţei contribuie şi accesoriile care alcătuiesc un tot viabil: coafura, machiajul şi îmbrăcămintea, perfect alese pentru situarea personajului într-o lume ordinară; nimic ţipător, strident sau deplasat în felul ei de-a fi; cum se spune, „e de-acolo“.

„De-acolo“ sînt şi imaginea (foarte bun Andrei Butica, director de imagine la primul său film de lungmetraj), şi sunetul. Nu pot încheia fără cîteva cuvinte despre personajul Remulus (Mihai Dorobanţu), şeful cămătarilor, un personaj construit de scenograful filmului, pentru că actorii veniţi la casting jucau vizibil personajul (Bobby Păunescu, la aceeaşi conferinţă de presă); are autenticitate, are putere să ducă personajul, nu a avut trac şi nu forţează unde nu trebuie; e adevărat că îl ajută fizionomia, dar nu îl limitează pe Remulus la o simplă apariţie de decor.

Aşa că mergeţi la cinematograf şi veţi vedea un debut foarte reuşit al unui om decent, care nu ştie dacă va mai face alt film, pentru că îi trebuie o poveste care să nu-l lase indiferent.

Recomanda articolul prin: