Ultima expoziţie deschisă la Muzeul
Naţional de Artă al României înscenează un capitol
însemnat din istoria europeană a secolului al XIX-lea. Un
decupaj de trei decenii – 1851-1881 – este investigat din dubla
perspectivă franco-română, tematizînd relaţia politică
şi culturală dintre cel de-al Doilea Imperiu şi tînărul
stat în formare; o epocă densă, ce se deschide, în
Franţa, cu inaugurarea noului regim şi se încheie, în
Principatele Române, cu instituirea monarhiei. Acest demers
muzeografic polifonic, angajînd numeroase instituţii din
ambele ţări, recuperează, în egală măsură, figura
insolită a lui Napoleon al III-lea. Nu este o întîmplare;
anul 2008 are o semnificaţie comemorativă – se împlinesc
200 de ani de la naşterea împăratului –, efortul muzeal
fiind prefaţat de publicarea, în ambele limbi, a excelentului
volum scris de Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit.
Fără îndoială, un personaj
controversat; un marginal al memoriei colective franceze, despre care
s-a scris enorm, neînţeles, aspru criticat de contemporanii
săi, un exilat (repatrierea osemintelor sale reprezintă încă
o problemă) căruia îi datorăm totuşi, în bună
măsură, configuraţia Europei de azi. Sistematizarea Parisului,
apoi, este cu certitudine opera sa, dincolo de umbra
atotcuprinzătoare a prefectului Haussmann sau de amendarea partizană
a lui Zola. Incontestabilă, în fine, este efervescenţa
artistică a acestei epoci – ecloziunea impresionismului,
expoziţiile universale sau „Salonul refuzaţilor“ din 1863.
Culpa istorică a lui Napoleon al
III-lea provine, pînă la urmă, din ezitare, dintr-o
dispoziţie cronică pentru situaţii complicate, din voalarea
constantă a adevăratelor intenţii. Au atîrnat greu, în
judecata propriului popor, lipsa unei formaţii tradiţionale (ce
privilegia cultura clasică şi elocinţa), slaba capacitate
argumentativă şi debilitatea militară, fără a i se lua (prea
mult) în considerare interesul pentru ştiinţe şi tehnologie,
abilităţile istoriografice, preocuparea pentru chestiuni legate de
societate şi, în general, aptitudinile de strateg. Este
adevărat că, prin complicata ţesătură diplomatică, Franţa a
pierdut calitatea de arbitru al Europei, sacrificînd paradoxal
relaţiile cu Marile Puteri (Anglia, de dragul Rusiei, Rusia, pentru
Polonia, şi Prusia, din pricina Austriei) şi eşuînd,
izolată, în faţa cancelarului Otto von Bismarck, la Sedan, în
1870. Nu mai puţin reală este, însă, susţinerea entuziastă
a statelor-naţiuni, precum Italia, Polonia şi Principatele Române.
Acestea din urmă reprezintă, de fapt, reuşita diplomatică deplină
a lui Napoleon al III-lea; este limpede că, dacă nu ar fi avut
parte de sprijinul francez sau dacă el ar fi venit mai tîrziu,
unirea celor două provincii istorice nu ar fi fost posibilă între
imperii.
Expoziţia documentară de la Bucureşti
(ce va fi, în martie 2009, instalată în castelul de la
Compiègne) caută să ilustreze tocmai raporturile complexe
dintre cele două naţiuni. În „aparatul“ ei intră obiecte
din cele mai diverse categorii – documente şi acte sigilate,
fotografii, litografii şi gravuri, piese de mobilier, vase, truse de
pistoale de duel, o machetă de tun, desene de arhitectură, statuete
şi tablouri. Dezordinea aparentă, eclectismul structural al
montajului intră în ordinea epocii, nu întîmplător
sincretică; pe de altă parte, intenţia curatorilor a fost aceea de
a reconstitui cît mai bine posibil „scenografia“ vie,
cotidiană chiar, în care istoria celor trei decenii s-a
derulat. Exponatele au fost plasate într-un decor arhitectural
spectaculos – cu podiumuri, casete, paravane –, sinuos-alveolar;
este de reţinut şi o interesantă punere între paranteze: un
crîmpei din expoziţia universală de la 1867, încorporat
în discursul muzeologiei de azi.
Traseul se supune, inevitabil,
cronologiei, devansînd chiar – prin cartea lui Jean-Louis
Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, din 1781, prin
gravurile de secol XVIII sau desenul lui Hubert Robert – intervalul
fixat. Este sesizabilă o anumită stratificare a expoziţiei: pe de
o parte, avansăm dinspre politică (Războiul Crimeei, Unirea
Principatelor – prima sală) spre artă (expoziţia din 1867,
Georges de Bellio, artişti români la Paris – ultima sală),
trecînd prin episoade monden-diplomatice – precum vizitele
principelui Carol de Hohenzollern la Compiègne şi Paris (sala
a treia) sau documentele şi obiectele privitoare la domnia lui
Alexandru-Ioan Cuza (sala a doua); pe de altă parte, există o
delimitare între „iconografia puterii“ şi „producţia
curentă“, angajată sau nu în reprezentarea regimului.
În prima dintre aceste categorii
ar intra portretele „de aparat“ ale împăratului şi
împărătesei (marile tapiserii haute lisse după portretele
oficiale executate de Franz Xaver Winterhalter, dar şi copia lui
Petru Verussi după Hippolyte Flandrin), al lui Alexandru-Ioan Cuza
şi al Elenei Cuza (imaginea consacrată de Rosé-Joseph
Lemercier şi desenul lui Carol Popp de Szathmari), ale principelui
Carol şi principesei Elisabeta (tablourile lui George Peter
Alexander Healy şi busturile făcute de Karl Stork). Tot în
mecanismul puterii intră unele scene pictate (Carol I în
cabinetul de lucru sau Vînătoarea la făzănăria de la
Compiègne), portretele personajelor cu rol istoric (Nicolae
Bălcescu, Alphonse de Lamartine, Victor Place) sau decorul
heteroclit al sejurului lui Carol I la Compiègne – mobilier,
vase, pendulă etc. Un episod foarte interesant se leagă de vizita
din 1869 la Paris, din cuprinsul căreia este selectată
reprezentaţia operei Faust de Gounod; pe lîngă afiş,
proiecte scenografice şi de costum sau fotografii ale edificiului
lui Garnier în construcţie, se poate citi, pe fila
registrului, consemnarea „Le Prince Charles de Roumanie assistait à
la représentation dans la loge de l’ Empereur“.
Ceea ce ar putea fi caracterizat ca
„producţie curentă“ este amplasat cu precădere în ultima
sală, dedicată explicit raporturilor artistice franco-române.
Un loc aparte este acordat expoziţiei universale din 1867, prima la
care au participat Principatele Române; piesele reprezentative
alese de Alexandru Odobescu erau, atunci, tezaurul de la Pietroasa şi
macheta, lucrată de Karl Storck, a bisericii Mănăstirii Argeşului.
Din ansamblul tezaurului sînt expuse, acum, trei obiecte –
fibula mare, un colan şi un vas octogonal – însoţite de
fotografii, de planşe executate de Henri Trenk şi de o voluminoasă
monografie. Figurează, de asemenea, acuarele cu relevee arheologice
(săpăturile de la Troesmis), dar şi cu proiectul pavilionului
Principatelor, făcut de Ambroise Baudry, prefigurînd deja
stilul neoromânesc.
Zona cea mai generoasă aparţine
picturii. Este evocat climatul artistic în care s-au format
trei dintre artiştii importanţi pentru modernitatea noastră:
Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman şi Nicolae Grigorescu. Dacă
primul – format, de fapt, în ambianţa romană – trece
episodic prin Paris, fiind, prin urmare, destul de slab reprezentat,
ceilalţi doi sînt instalaţi convingător în propriile
opţiuni: Aman, tributar academismului, al artei oficiale, istorice,
dar şi cu momente de „criză“, iar Grigorescu, ferm orientat
către actualitate. În jurul pînzelor lui Aman se află,
aşadar, tablouri de Bouguereau, Drolling sau Giraud, în vreme
ce peisajele lui Grigorescu sînt corelate cu lucrări de Diaz
de la Peña şi Sisley sau Millet.
Ultimul capitol al expoziţiei
prilejuieşte reîntoarcerea la politică: Războiul de
Independenţă reflectat în imagine – tablouri (de Grigorescu
şi Sava Henţia) şi fotografii (Carol Pop de Szathmary) –, dar şi
în piese simbolice, precum coroana de oţel otoman a regelui
Carol I sau Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, ratificat de
sultanul Abdulhamid al II-lea. Se închide, astfel, circuitul
unui discurs care, în ansamblul său, stă sub semnul politicii
de mare anvergură – imperialismul francez şi epoca fondatoare a
statului român. Pînă la urmă, expoziţia actuală poate
fi privită şi ca un artificiu mnemonic. Într-o vreme a
dezintegrării şi a derapajului politic, în care dreapta
capătă coloratura stîngii şi invers, este salutar rapelul la
marea istorie. Este, în fond, o lecţie de responsabilitate şi
civism. Nu ar strica să intre şi distinşii noştri politicieni,
măcar cu această ocazie, în muzeu.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters