Filozoful maghiar G. M. Tamás
afirmă, într-un interviu acordat cotidianului Evenimentul
zilei (de marţi, 24 august), cu referire la ţiganii stabiliţi în
Franţa: „Regulile trebuie să fie identice pentru toată lumea.
Toată lumea trebuie să aibă dreptul să lucreze unde vrea. Aceasta
a fost situaţia înainte de Primul Război Mondial, de atunci
tot regresăm. Opinia publică şi presa, dacă se mai pretinde
umanistă şi democratică, trebuie să înţeleagă disperarea
şi răzvrătirea oarbă a ţiganilor marginalizaţi, condamnaţi la
sărăcie eternă, asupriţi, pedepsiţi, umiliţi peste tot. Ceea ce
mă miră este că ei n-au făcut, încă, recurs la arme şi
n-au dat, încă, foc frumoasei noastre Europe creştine,
libere, egalitare şi albe-ca-zăpada“. De ce să dea foc Europei?
Din disperare? Din ură? Din răzbunare? Este soluţia „dinte
pentru dinte“ cea care poate rezolva problemele? G. M. Tamás
refuză orice formă de abuz şi de discriminare asupra ţiganilor,
considerînd că este nepermis ca Europa să-i alunge dintr-o
parte în alta a continentului, dar nu oferă soluţii. Ce
soluţii sînt, totuşi, pentru a nu „da foc Europei“?
Matei Vişniec, dramaturgul şi
jurnalistul român care trăieşte de peste 20 de ani la Paris,
a acordat un interviu pentr Hotnews (pe 10 august), în care a
recunoscut că există o situaţie conjuncturală ce l-a făcut pe
preşedintele Sarkozy să ia măsura repatrierii ţiganilor aflaţi
în Franţa. Problema imigraţiei şi a imigranţilor ar putea
fi exploatată politic în contextul afacerii Bettencourt,
despre presupuse deturnări de fonduri către partidele aflate la
guvernare. Numai că, oricît de politicianist şi de electoral
ar fi pusă problema, există o realitate pe care Matei Vişniec o
identifică în ţiganii români care cerşesc (avînd
„monopol“) în pieţele publice şi în staţiile de
metrou. Matei Vişniec prezintă în termenii următori reacţia
Statului francez: „Este o problemă care există de vreo 15 ani şi
care s-a agravat an de an. Ea a devenit acută, «buba s-a
spart» am putea spune, ea nu mai poate fi înăbuşită cu
fraze «corecte din punct de vedere politic». Romii din
România sînt atît de vizibili pe teritoriul
delicvenţei în Franţa (începînd cu cea
măruntă şi terminînd cu unele forme grave), încît
pînă şi ţiganii francezi (les gitans sau les
gens de voyage, cum li se spune) încep să se plîngă şi
cer să nu fie confundaţi cu romii din Romånia sau Bulgaria.
Franţa are şi ea un număr important de ţigani (li se
mai spune manouches), dar care sînt integraţi din punct
de vedere economic, au cetăţenia franceză, li se recunoaşte
particularitatea culturală, sînt chiar mîndri de
tradiţiile lor şi exercită o anumită fascinaţie asupra
imaginarului colectiv. În Franţa, fiecare comună de 5.000 de
locuitori are obligaţia de a amenaja un spaţiu pentru aceşti oameni
ai drumului, ai călătoriei, les gens de voyage. În fiecare
an, ei se duc pe malul Mediteranei, în oraşul Saintes-Maries
de la Mer, ca s-o onoreze pe Sfînta Sarah, sfînta neagră,
protectoarea lor. Între aceşti gitanes şi romii veniţi
din România distanţa este însă enormă“.
Aşadar, situaţia ţiganilor români
aflaţi în Europa a explodat din nou. La orizont nu se
întrevede nici o rezolvare. Întorşi la Bucureşti,
ţiganii români vor putea pleca oricînd spre alte ţări.
Şi ar fi şi periculos pentru democraţia Uniunii Europene să se
îngrădească libera circulaţie a persoanelor, inclusiv a
ţiganilor. Statul francez spune, prin vocile cele mai autorizate, că
libera circulaţie nu trebuie să camufleze reţelele de crimă
organizată, care exploatează sărăcia romilor.
Căi de rezolvare sînt posibile,
în primul rînd, în comunităţile de romi.
Acceptînd că sînt marginalizaţi, defavorizaţi,
dispreţuiţi, nu cumva şi unii ţigani se complac în această
situaţie de „excluşi social“? Soluţia nu este, cum sugerează
G. M. Tamás, să se dea „foc Europei“. Soluţia este ca,
în interiorul Uniunii Europene, comunităţile de ţigani,
împreună cu autorităţile, să-şi propună reclădirea
acestor comunităţi – prin cultivarea respectului pentru lege,
democratizarea lor, şcolarizarea, asigurarea condiţiilor minime de
sănătate şi de igienă, însuşirea unor norme europene de
bună convieţuire. Paşi în această direcţie s-au făcut,
dar aceştia sînt încă firavi. Comunităţile de romi
din România ar trebui să aibă un punct de vedere (şi altfel
de soluţii) faţă de măsurile Statului francez. În faţa
unor măsuri fără precedent ale autorităţilor franceze, Statul
român ar trebui să reacţioneze – ţiganii sînt
cetăţeni ai României – , dar fără insulte şi fără
discriminări. Părerea noastră este că problema romilor trebuie să
ne privească pe fiecare dintre noi. De fapt, în ultimii ani,
s-a reuşit, la nivelul populaţiei, prin diverse campanii de
informare, să se depăşească, în mare parte, discriminarea,
dar s-a instalat o anume indiferenţă. A spune doar, cu o gîndire
reducţionistă, „nu ne interesează“, este calea blocării
situaţiei şi a perpetuării excluderii ţiganilor, a neintegrării
lor. Această realitate, care este apăsătoare pentru Franţa şi
pare indiferentă pentru România, are nevoie de dezbatere, nu
doar de exasperări indignate.