Frescele lui Dragoş Pătraşcu (Galerie foto)

Autor: Nichita DANILOV | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Frescele lui Dragoş Pătraşcu (Galerie foto)

Dragoş PĂTRAŞCU, artist plastic, născut în 1954.

Profesor la Academia de Artă din Iaşi.

Expoziţii: 1980-1989 – Atelier 35; 1988 – Thalheim bei welt, Austria; Moscova, Rusia; Berlin, Germania; Toronto, Canada; 1989 – Toronto, Canada; 1992 – Thalheim bei welt, Austria; 1994 – Thalheim bei welt, Austria; 1996 – Centrul Cultural Român din Paris, Franţa; 1997 – Centrul Cultural Român din Paris, Franţa; 1998 – Centrul Cultural Român din Paris, Franţa;

Lucrări în colecţii particulare: Grecia, Franţa, SUA, Italia, Israel, Austria.

Povestea frescelor lui Dragoş Pătraşcu şi a Clubului Motor din Iaşi, la intrarea căruia, în loc de herb, atîrnă agăţată o motocicletă Jawa – relicvă a Războiului Rece dintre Est şi Vest–, poate fi considerată o adevărată epopee postmodernă. Geneza ei e, într-un fel, semnificativă pentru schimbările care au avut loc în societatea noastră în perioada postdecembristă. Clubul din Iaşi poate fi considerat un simbol al modului în care ar fi trebuit să fie restructurată economia românească, dacă ar fi avut şansa să încapă pe mîinile unor întreprinzători ce ar fi urmărit nu cîştigul imediat, ci unul de perspectivă...

Istoria frescelor de la Motor mă trimite cu gîndul la filmele lui Chaplin, la Timpuri noi, Luminile rampei, Goana după aur, dar şi la celebra scenă a turnării clopotului din filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov. Se îmbină, în toată această poveste, comicul cu tragicul, disperarea cu speranţa, scenele mute cu altele mustind de un verbiaj picant, presărat din belşuş cu ingrediente balcanice... Prin dimensiunile ei, lucrarea lui Dragoş Pătraşcu poate fi comparată cu imensele fresce ale lui Diego Riviera sau cu celebra Guernica a lui Pablo Picasso. E o lucrare unică în spaţiul moldav. Ea ar trebui să devină un punct de atracţie pentru ieşeni, un brand pentru oraşul situat pe cele şapte coline. Mă gîndesc ce destin ar fi avut frescele, dacă autorul lor n-ar fi fost Dragoş Pătraşcu, ci un alt artist, să zicem, Bejenaru. Ar fi urlat tot mapomondul.

Săptămînalele noastre culturale, specializate în a face lobby unei arte fără obiect, şi-ar fi schimbat din mers opiniile. În fine, poate că vorbim cu păcat şi în necunoaştere de cauză despre Bejenaru, afirmînd că nu are operă. Poate că ea există, dar noi n-o sesizăm. E posibil ca, în cazul său, să avem de-a face cu un artist pur-sînge, care, în semn de umilinţă şi de respect faţă de marele Creator, a venit cu un mesaj artistic insolit, transformat deja în marcă: „Matei Bejenaru nu expune, el propune... El face critică socială în detrimentul operei de artă“. Iată însă că, după consumarea ultimei ediţii a Perifericului, a rămas totuşi ceva. E un început şi ăsta, nu-i aşa? A rămas un modul, o trambulină. Construcţia din metal sau din carton se află amplasată undeva, într-un părculeţ situat în preajma Universităţii. O poate contempla oricine are drum pe acolo... Unii sînt de părere că modulul aduce cu o tribună ceauşistă, alţii zic că acesta seamănă cu mausoleul în care se adăposteşte trupul mumificat al lui Lenin, alţii, mai îngăduitori din fire, spun că ar fi vorba de scheletul unui decor ce urmează a fi amplasat la inaugurarea Filarmonicii, pentru a rămîne pe vecie acolo. În fine, n-are rost să facem supoziţii. Cert, însă, este că Matei Bejenaru posedă, cum se spune, arta de-a face din rahat bici, sfidînd gustul comun. Vă daţi seama că, dacă el ar fi fost autorul frescelor de la Motor, le-ar fi transportat şi pe lună. Acesta e, cu bune şi cu rele, mentorul Perifericului... Oricum, ţinta urmărită cu obstinaţie de domnia sa a fost atinsă. În prezent, modulul cică serveşte drept adăpost de zi, dar şi de noapte, unor oameni ai străzii ce şi-au găsit aici confortul, mutîndu-şi calabalîcu-rile (sacii de plastic şi cartoanele) din gurile de canal infestate de şobolani într-un spaţiu aseptic, cu aspect modern... Nu ne-ar mira ca, odată şi odată, să-şi găsească acolo sălaş şi un viitor părinte al proletariatului...

Să ne întoarcem însă la subiect. Într-un fel, Motorul e opera hazardului. Istoria lui începe într-o zi de februarie geroasă a lui ’99. Pe bulevardul Tudor Vladimirescu, în staţia Pădurii nu departe de gheretele ce adăpostesc pompele funebre, s-au întîlnit doi oameni. Un întreprinzător, Alexandru Ciobanu (Nucu), şi un artist, Dragoş Pătraşcu. Bulevardul era măturat de rafale aspre de vînt, ce-ţi strepezeau nu numai faţa, ci şi rărunchii. De sus, din stînga, se auzea huruind tramvaiul nr. 3, ce pleca spre gară. Un altul îl acompania, cu aceleaşi scrîşnete, venind dinspre Tîrgu Cucului şi grăbindu-se, nu ştiu exact din ce pricină, să ajungă cît mai grabnic la abator. Un tir nins, încărcat cu anvelope, venea dinspre Rosetti, în timp ce o Dacie-papuc se îndrepta în direcţia opusă. Vîntul mişca de la dreapta la stînga coroanele mortuare, acoperindu-le de fulgi ascuţiţi ca nişte ace. Capacele sicrielor se mişcau încet, ameţitor. Era o vreme crîncenă, care te îndemna să ieşi din casă şi să colinzi nebun pe străzi, în căutarea unei cîrciumi salvatoare. Ce vreme şi ce vremuri! În fine, e posibil ca locul întîlnirii să fi fost altul. Eu îmi închipui, însă, că totul a început acolo.

Primul venea din direcţia căminelor, al doilea, dinspre Podul de Fier, unde îşi avea locuinţa. Cei doi se cunoşteau de mult timp, se simpatizau cumva, dar nu aveau prea mare încredere unul în celălalt. Întreprinzătorul provenea dintr-o familie de profesori universitari, primise o educaţie solidă, ştia latină, franceză, se descurca şi în engleză, citise o bibliotecă întreagă de istorie, multe cărţi de artă, Balzac, Zola, Poe, Baudelaire, Rimbaud, dar şi o groază de romane poliţiste. De profesie era inginer chimist, dar îşi cîştiga existenţa (mai bine zis, îşi completa veniturile) vînzînd felicitări la Fondul Plastic. Descindea din cînd în cînd la atelierele pictorilor de pe strada Lăpuşneanu sau la cei de pe strada Armeană, rugîndu-i să-i confecţioneze o matriţă. Pictorii făceau desenul. Întreprinzătorul mai adăuga cîteva brizbrizuri, ca să facă marfa cît mai atractivă pentru public, apoi şanţa mărţişorul şi-l multiplica în mii de exemplare. Afacerea era profitabilă şi pentru el, dar şi pentru pictori. Plata era făcută de obicei în natură, artiştii plastici se alegeau cu cîteva cartuşe de Kent şi sticle de whisky (marfă forte în vremea ceuşismului), la care se mai adăuga un comision de nu ştiu cît la sută din suma încasată la Fond. Desigur, cîştigul său era mult mai consistent. Erau luni în care întreprinzătorul cîştiga sume cu care ar fi putut achiziţiona două autoturisme. Pictorii au încercat să desfacă marfa pe cont propriu, dar, fiindcă aveau un gust pretenţios, întreprinderea lor s-a soldat cu eşec. Ei voiau să cultive gustul publicului, aducîndu-l la un anumit standard, în timp ce întreprinzătorul urmărea un singur scop: să vîndă cît mai mult. De aceea, el impregna schiţele făcute de artiştii plastici cu elemente kitsch. Inginerul nu era lipsit de gust: tatăl său, un colecţionar pasionat de artă, îl iniţiase în tainele picturii. Apoi, frecventarea atelierelor unde lucrau pictorii îi şlefuise simţul estetic. Vocaţia lui era însă alta. Morbul afacerilor îi intrase în sînge. Moştenirea fanariotă îşi spunea cuvîntul. Arta negoţului îi furnica buricul degetelor, iar urechea sa prindea de departe foşnetul insidios al bancnotelor, albastre sau verzi. Revoluţia şi, apoi, tranziţia i-au stimulat instinctul, împingîndu-l spre afaceri din ce în ce mai mari...

„Eu sînt noul acţionar. Am venit să fac lumină“

Inginerul tocmai achiziţionase, în urma unei licitaţii, acţiunile unei foste fabrici de hîrtie. Imobilul în care unitatea îşi desfăşurase activitatea se afla în Tudor, la cîţiva paşi de fosta cantină studenţească, transformată în mall. La licitaţie, se înscriseseră mai multe firme, care însă s-au retras din competiţie din pricina încurcăturilor financiare, dar şi a stării jalnice în care se afla fabrica. Nucu s-a trezit în situaţia de a fi singurul licitator, achiziţionînd, fără să stea prea mult pe gînduri, 40% din acţiunile societăţii. Pentru a deveni acţionarul majoritar, mai avea nevoie de încă 11 procente deţinute de particulari. Descîlcind firele încurcate ale afacerii, inginerul Nucu a apelat la serviciile unor brokeri, prin intermediul cărora, bătînd din uşă în uşă, a reuşit, în cîteva zile, să achiziţioneze procentele necesare pentru a avea control deplin asupra afacerilor fostei întreprinderi. Societatea se afla în stadiu de faliment total. Pierderile pe care le înregistrase fabrica, de-a lungul celor nouă ani de tranziţie, depăşeau cu mult capitalul social. Din pricina datoriilor, unitatea fusese debranşată de la toate utilităţile.

Din stradă, imobilul arăta, totuşi, destul de bine. Interiorul însă era o ruină. La cîteva zile după achiziţie, întreprinzătorul a descins la poarta unităţii. A stat acolo de la ora 8 pînă pe la ora 10. Nu se vedea nici o mişcare. Făcîndu-şi curaj, a împins poarta grea, ce s-a deschis scîrţîind din încheieturi. Peisajul pe care l-a văzut în faţa ochilor i-a adus aminte de filmul Călăuza. Fabrica era în plin proces de descompunere. Utilajele abandonate se acoperiseră de un strat gros de rugină. O parte dintre componente luaseră calea talciocului, altele, pe cea a centrelor de colectare a metalelor feroase şi neferoase. În interior, mirosea a acid şi urină. Pînze grele de păianjen, pătate de praf, atîrnau pe la colţuri. O groază de şobolani mişunau alergînd printre ţevi, roţi dinţate, biele, manivele şi benzi ce altădată transportau marfa. Bîjbîind pe coridoare, înarmat cu o lanternă, inginerul Nucu a ajuns, în cele din urmă, în faţa unei uşi, pe care scria „Direcţia“. A apăsat pe clanţă şi a intrat într-o încăpere mizeră. În faţa lui, cîţiva oameni cu feţe cenuşii, ce consonau cu rozătoarele ce chiţcăiau prin secţii, trei bărbaţi şi două femei, toţi stăteau în jurul unui birou la lumina unei lămpi de gaz.

Feţele cenuşii îl priveau cu suspiciune. Întreprinzătorul, afişînd un aer degajat, le dădu senin un „Bună dimineaţa...“. „– Ce doriţi? Cu ce vă putem fi de folos?“, îl chestionă o voce guturală. „– Eu sînt noul acţionar. Am venit să fac lumină...“ Feţele cenuşii se făcuseră şi mai cenuşii. În ochii lor decupaţi de sclipirea lămpii, se putea citi îngrijorarea. Feţele cenuşii nu fuseră cenuşii dintotdeauna. Cu cîtva timp în urmă, deţinuseră funcţii importante. Mai deţineau şi acum. Erau acolo, adunaţi grămadă, şi directorul general, şi directorul comercial, şi inginerul, şi contabila, şi secretara. E posibil ca, în loc de contabilă, să fi fost un contabil. Din pricina fumului, întreprinzătorul nu distingea prea bine figurile. Studiindu-i cu atenţie, întreprinzătorul descoperi, cu uimire, că partea bărbătească adoptase un aer pleoştit, pe cînd cealaltă parte, îl privea cu semeţie. (Din pricina aceasta, dar şi din altele, el trase concluzia că, din cauza decrepitudinii, grupul tindea să se transforme într-o masă omogenă, în care diferenţele de sex, dar şi de vîrstă fuseseră anihilate, şterse cu buretele şi, în locul trăsăturilor ce deosebesc indivizii, se instalase o stare generală de pîndă şi de suspiciune, perceptibilă sub forma unei pîcle.) Apăreau zi de zi conştiincioşi la program, aşteptînd să vină... lichidarea.

Cu toate că imobilul fusese debranşat de la căldură, din mulţimea de conducte şi de ţevi ţîşneau, din loc în loc, jeturi de aburi ce se răspîndeau prin hala imensă, scurgîndu-se pe pereţii mucilaginoşi. Fabrica era o ruină, îngropată în moloz şi datorii. Directorul şi o parte din personalul de conducere, călcînd prin murdărie şi băltoace, soseau dimineaţa, la ora opt fără un sfert, în această încăpere mizeră, unde fuseseră cărate, în grabă, cîteva computere, arhiva, registrele contabile, precum şi alte accesorii de birou. Funcţionarii veneau la slujbă, se aşezau pe scaune, scoteau din bibliorafturi cîteva dosare şi se apucau de lucru. De fapt, nu se lucra nimic. Se vînturau în faţa ochilor nişte hîrtii.

Se uitau la el ca şi cum ar fi picat din lună

Timpul trecea destul de greu. Cea mai mare grijă a angajaţilor era să vegheze asupra feştilului lămpii de gaz şi să cureţe ţilindrul. La ora zece, secretara îşi lua micul-dejun, iar contabilul (sau contabila – investitorul nu reuşise să se lămurească asupra identităţii sexuale a mogîldeţei ce stătea ghemuită pe un scaun, în faţa unui vraf prăfuit de dosare) îşi sorbea ceaiul de mentă, în timp ce directorul general, directorul comercial şi inginerul-şef, retraşi într-un ungher, participau la o şedinţă operativă; la ora douăsprezece, urma o pauză de destindere, iar la două – o alta. Agitaţia începea la ora patru, cînd funcţionarii îşi strîngeau lucrurile, pregătindu-se de plecare. La ora patru şi jumătate fix, toţi ieşeau pe uşă, după ce, în prealabil, stingeau lampa cu gaz. A doua zi, la ora opt fără un sfert, reveneau în aceeaşi încăpere lugubră, reîncepînd o nouă zi de muncă. Dintr-o singură ochire, investitorul Nucu înţelese situaţia. Încotoşmănaţi în paltoane, directorul general, directorul comercial şi doamna secretară stăteau nemişcaţi în faţa lui. Nu vorbeau, nu respirau. Se uitau la el ca şi cum ar fi picat din lună. Contabilul (sau contabila) continua să răsfoiască un dosar. Investitorul nu stătu prea mult pe gînduri. Cu ani în urmă, cumpărase în zonă un garaj, unde-şi ţinea cartoanele. Ceru caietul de sarcini, semnă hîrtiile pe care le avea de semnat şi sună după un electrician. Trăgînd un fir provizoriu de la garajul său, conectă biroul la lumină electrică. Făcuse primul pas spre restructurare. Acum trebuiau achitate restanţele la utilităţi. Investitorul Nucu umblă în dreapta şi în stînga şi făcu rost de cîteva zeci de milioane, ca să plătească deschiderea la IRE. În urma unor demersuri făcute la conducerea societăţii, reuşise să obţină acordul să plătească datoriile eşalonat. Lucrurile păreau că se mişcă din loc. Faţa directorului general începuse să se însenineze, cînd acţionarul aduse o sumă importantă de bani şi o depuse la casierie. A doua zi, se înţeleseseră să se întîlnească la IRE, pentru rebranşare. S-au întîlnit la ora stabilită. Directorul avea o faţă spăşită. Cînd au ajuns la ghişeu, acesta, cu o voce neaşteptat de subţire, i-a spus: „– Ştiţi, nu putem plăti deschiderea“. „– Cum aşa?!“, a întrebat acţionarul. „– Păi, să vedeţi“, începu directorul să-şi frămînte mîinile, „am plătit salariile restante...“ Nucu uitase să-şi ia toate măsurile de precauţie. Vechea conducere avea cheile de la seif. Oamenii erau în criză. Au luat tot, pînă la ultima leţcaie. Şi, după spusele omului ce stătea în faţa ghişeului, schimbîndu-şi greutatea de pe un picior pe altul, suma nu le ajunsese nici pe o măsea. Salariaţii mai aveau de recuperat o groază de restanţe.

Omul-orchestră

Primul impuls al investitorului a fost să se repeadă cu pumnii la director. Coleric din fire, acţionarul s-a abţinut, totuşi, să uzeze de forţă. De altfel, ce-ar fi obţinut? Ar fi izbucnit o încăierare, care nu ar fi rezolvat nimic. S-a gîndit să acţioneze direcţia în instanţă. Dar procesul ar fi complicat şi mai mult lucrurile. Aşa că, stăpînindu-şi pornirile, întreprinzătorul s-a calmat, trecînd la acţiune. A făcut rost de alţi bani şi a plătit IRE-ul. A mai achitat şi alte hangarale. Şi-a vîndut o parte din maşinile aflate în stoc şi în garaje. A mai vîndut şi un imobil, situat undeva, în Păcurari. A avut la dispoziţie trei zile, ca să facă rost de un miliard. Asta în anii ’99. Cu chiu cu vai, intervenind pe la Fisc, a reuşit să amîne executarea silită. Între timp, lucrările de restaurare fuseseră deja demarate. Muncitorii năimiţi cu ziua au degajat circa 300 de tone de moloz şi fiare. După ce partea din faţă a fost reamenajată, a închiriat-o unei firme pentru 15 ani. Aceasta a constituit una dintre soluţiile salvatoare. Chiria a fost plătită în avans şi, astfel, întreprinzătorul a scăpat de o parte din datorii. Creditorii au continuat să-l asalteze. Văzîndu-l că-şi apără cauza cu îndîrjire, controalele au început să-l ocolească. În prezent, societatea trăieşte în proporţie de 90% pe picioarele ei. Nucu e un fel de om-orchestră, care, în limitele timpului, se ocupă în amănunt de toate. Supraveghează aprovizionarea, ţine contabilitatea, instruieşte chelnerii şi bucătarii, el însuşi fiind un bucătar desăvîrşit. „Gătesc numai din plăcere, dar gătesc în fiecare zi. Mă călăuzesc după intuiţie. Pot inventa meniuri noi, descoperind mereu noi combinaţii. E suficient să-mi bag nasul într-un restaurant, ca să fur toate reţetele“, ni se confesează inventatorul în faţa unui pahar de Henessy. „Şubrecul, de pildă, se face fără drojdie. Iese foarte tare. Eu fac aluatul cu drojdie. Şi atunci şubrecul devine mai gingaş... Umplutura se face din carne de oaie. Pun carne de oaie. Respect reţeta. Aici nu mai e nimic de schimbat.“ „Nucu e un adevărat artist“, completează Dragoş, cu faţa brăzdată de un zîmbet pişicher. Şi, de aici, dezvoltă o întreagă teorie, a noii arte pop, practicate de celebrul Daniel Spoerri-Galaţi, un evreu născut în România şi stabilit în Occident.

„Pictura se făcea mîncînd“

„Am văzut lucrările lui expuse la Viena. Salieri a împins limitele formei de expresie a artei spre isterie şi paroxism. Invenţia sa e foarte simplă... Artistul invita oamenii la masă, asumîndu-şi toată cheltuiala. Punea o singură condiţie: ultimile rămăşiţe, paharele nebăute, firimiturile, farfuriile neşterse, şerveţelele folosite, cuţitele murdare, furculiţele şi lingurile să rămînă la locul lor. După terminarea festinului, la care participa deseori el însuşi, Spoerri venea cu o echipă de lucrători ce lipeau şi conservau toate aceste resturi, aşa cum se aflau ele pe masă. Întîmplarea avea un rol determinant în aranjarea operei. Salieri folosea mese colorate, farfurii cartonate, ce se ondulau luînd uneori forme cu totul neaşteptate. De scoici, de pălării, în care se mai puteau vedea cîte un schelet de peşte, un cap de crevete împodobit cu mustăţi sau nişte cleşti de crab, pătate de maioneză şi muştar. Vesela folosită era şi ea una cu totul specială, aranjamentul fiind pregătit cu mare grijă. Urma apoi festinul în sine. Şi apoi, la sfîrşit, conservarea. De fapt, numai finalul era lăsat pe mîna hazardului. În rest, totul era extrem de bine regizat. Chiar şi conversaţiile sau controversele pe o anumită temă aveau un rol important, încărcînd sau detensionînd atmosfera. Ca să nu mai vorbim de fondul muzical. Altfel mînuieşti cuţitul şi furculiţa ascultînd Beethoven şi altfel Mozart sau Pink Floyd. În materie de muzică, Salieri avea gusturi cu totul stranii, combinînd melodiile şi ariile de operă între ele într-o asemenea manieră, încît nimeni nu-şi dădea seama dacă ascultă compoziţii vechi sau noi, ce-ţi zgîndăreau sufletul şi-ţi zgîriau timpanele. Ei bine, toate aceste elemente de natură psihică şi fizică se transformau într-un produs artistic, cu tentă metafizică, punctat cu mult sos şi ironie, mai groasă sau mai fină, în funcţie de temperamentul invitaţilor. Prin urmare, pictura se făcea mîncînd. Masa în sine devenea o operă de artă. După ce resturile erau fixate şi conservate cu ajutorul unor substanţe speciale, mesele erau înşurubate pe pereţi, pe post de tablouri. Efectul era halucinant. Fiind un artist de succes, Spoerri avea mai multe reşedinţe, în Elveţia şi în Italia. Dar artistul mai apela, uneori, şi la clienţii din azil... Invitaţii, dornici de senzaţii tari, în special doamnele trecute de o anumită vîrstă, se puteau dedulci rupînd cîte un rest de prăjitură din tablou, molfăind-o cu delicateţe între gingii. Iar partea masculină, preocupată să-şi dezvăluie oriunde şi oricînd musculatura, rupînd cîte o ciosvîrtă de berbec încleiată pe faţa de masă. Mă rog, şi acesta poate fi un mod de-a consuma, la propriu, opera de artă. Mîncătorii de rahat aveau rezervată o masă specială, poleită cu aur şi argint. Spoerri avea un deosebit respect pentru această clasă, pe care o considera drept una de elită, întreţinîndu-se îndelung cu fiecare invitat. Aşezînd mesele pe orizontală, de departe, aranjamentul e spectaculos.“

„Juri că e pictură“, surîde Dragoş. „Ici-colo, mici picturi de Rembrandt, obţinute din firimituri. Alături, un detaliu savuros din Botticelli, iar pe peretele de vizavi, cîte un picior desprins parcă dintr-un tablou de Bosch sau Bruegel, sau unul de Goya. În fine, cum să vă spun, e adunat destul de mult grotesc în spatele cortinei nevăzute după care operează Spoerri. Arta lui parodică e o sfidare la adresa omului modern, care îngurgitează orice, umflîndu-şi burdihanul. Chiar dacă personajele lipsesc din tabloul final, le intuieşti mimica şi gesturile. Nălucile lor foşnesc undeva prin spaţiu. De la Spoerri şi pînă la doctorul Moarte, care execută sculpturi din cadavrele achiziţionate de la morgă, nu e decît un pas. Ambii sînt promotorii artei postmoderne, împănate cu mult cinism şi ironie mai mult sau mai puţin macabră. Ei bine, experienţa aceasta a lui Spoerri mi-a folosit şi mie la ceva. Dacă el asamblează resturile unui festin, eu asamblez resturile economiei de tranziţie şi trag semnalul de alarmă. Încotro ne îndreptăm? Direcţia spre care evoluează societatea noastră e oare una benefică pentru spiritul uman? Ceea ce vedeţi aici e un fragment dintr-o Apocalipsă...

Ofrandă lui Da Vinci

Frescele de la Motor sînt, în acelaşi timp, şi o ofrandă închinată lui Da Vinci, tatăl tuturor motoarelor. Vedeţi, acolo, la mijloc, Omul vitruvian. Iar mai încolo, replici la schiţele bătrînului maestru. Montajul e făcut din tot felul de resturi, unele găsite la faţa locului, altele adunate de prin împrejurimi şi altele aduse din Occident. Luni în şir, am căutat elementele de care aveam nevoie, pentru a face fresca. Cînd spun luni în şir, nu exagerez. Aveam în cap lucrarea şi luam de ici ceva, de acolo altceva. Nu ştiam exact ce vreau să fac. Aveam făcute schiţele. Le-am pus cap la cap şi am început să montez. La mijloc, e o replică la Omul vitruvian. Iar lateralele sînt o aluzie la acelaşi Om. El e compus din tot felul de instrumente muzicale. Am recompus aici un univers. Arta e un fel de perpetuum mobile. Modelele se succed. Modelele rămîn. Arta majoră, în esenţă, e aceeaşi. Picasso, Da Vinci pot fi luaţi ca subansambluri ale aceluiaşi mecanism. Gusturile s-au schimbat, dar nu şi tendinţa omului de-a ajunge la adevăr, la cunoaşterea de sine... Acum vedeţi, în partea dreaptă, o ecvestră întoarsă cu fundul în sus. Şi călăreţul ce ne trimite la Apocalipsa lui Ioan. Cînd l-am creionat, m-am gîndit la falşii idoli. O punere pe soclu, dar invers. Călăreţul, ca şi calul întors ca peştele, cu burta în sus, a fost asamblat din diverse structuri, din sîrme şi pexal, puse cap la cap, ce alcătuiesc o textură grafică. Sîrma am folosit-o ca pe o linie. Pexalul e un material foarte flexibil, poţi face cu el ce vrei. Structura am poleit-o apoi cu o vopsea neagră, pe care am acoperit-o cu bronz stins. De aici şi această patină veche. Am patinat şi am scos în evidenţă doar zonele în relief. Am unificat totul sub o singură culoare. Domină aurul vechi, patina timpului. Am vrut să fac o sinteză între bine şi rău. Între falsul idol şi cel care spune adevărul. De aici şi trimiterea la Apocalipsă. Capul calului a fost confecţionat din trîmbiţe aduse de la Casa pionierului, de la căminele culturale din judeţ, inclusiv de la Zece Prăjini... Am bibilit la idolii ăştia falşi vreme de mai bine de an de zile. Nucu îşi pierduse răbdarea. Ne certam ca la uşa cortului. Aruncam cu dălţi şi pensule în el. Dimineaţa ne certam şi seara ne împăcam din nou. Dar, vorba lui Solomon, cine nu iubeşte cearta nu iubeşte ştiinţa. Şi arta de asemenea. Pînă la urmă, cu voia Domnului, am terminat lucrarea şi am răsuflat uşurat... Era ca şi cum aş fi întinerit cu o sută de ani...“

Cînd s-au întîlnit cei doi, investitorul Nucu şi pictorul Dragoş Pătraşcu, în staţia Pădurii, restaurarea fostei fabrici de hîrtie era în faza incipientă. O parte dintre muncitorii cu vechime, recuperîndu-şi salariile, au plecat. Cîţiva au venit şi s-au rugat de întreprinzător să fie folosiţi în munca de construcţii. S-au dovedit a fi „meseriaşi de mîna întîia“. Întreprinzătorul Nucu era obsedat de ideea lui. Voia să amenajeze un club modern, în spaţiile unde funcţionase întreprinderea. Avea nevoie de ochii unui designer, care să-i confere spaţiului un aer de mondenitate. Încercase cu o studentă de la Institutul de Arte Plastice, dar n-a ieşit nimic. Apoi angajase un absolvent. Dar şi schiţele acestuia s-au dovedit a fi apă de ploaie. În mijlocul halelor rămăsese o grămadă de fiare (roţi, pistoane, piuliţe, chei, şuruburi, biele, maivele etc.), cu care, într-un moment de inspiraţie, acţionarul voia să-şi capitoneze mastodonţii de beton. Dragoş Pătraşcu era curios să afle cum îi mai merg afacerile lui Nucu, în timp ce Nucu se gîndea dacă e cazul sau nu să apeleze la serviciile pictorului privind amenajarea clubului. Ştia însă că Dragoş nu poate fi dus cu zăhărelul. Dacă unii locatari ai atelierelor de pe Lăpuşneanu îţi dădeau o lucrare pe te miri ce, Dragoş Pătraşcu ţinea la preţ. Pentru frescă, iniţial Nucu îl avusese în vedere pe Dan Hatmanu. Maestrul însă nu s-ar fi angajat să facă o astfel de lucrare decît dacă i-ar fi putut oferi o sumă consistentă. Rezervele investitorului tindeau însă spre cifra zero. În privinţa lui Dragoş, acesta îşi ştia valoarea. Chiar aşa şi spunea: „Eu îmi cunosc valoarea“. Fraza aceasta devenise aproape un laitmotiv, atrăgînd colecţionarii. Unii îi călcau atelierul de pe Lăpuşneanu numai ca să-l audă zicînd cu eleganţă aristocratică: „Eu îmi cunosc valoarea“. Lozinca aceasta îi convingea să cumpere orice. Privindu-i faţa înroşită de vînt, investitorul se gîndi că n-ar fi rău să încerce să-l ademenească la faţa locului, ca să-l consulte măcar despre modul cum ar fi trebuit să fie armonizate culorile ambientale. Zis şi făcut...

„John Lennon, cine altcineva?!“

Dragoş Pătraşcu tocmai se întorsese de la Paris, unde vizitase kilometri întregi de galerii dedicate artei contemporane. Îi vuiau prin cap tot felul de idei. Ajunsese la maturitate şi avea nevoie de un spaţiu în care să-şi desfăşoare viziunile. Ritmul molcom al vieţii din dulcele tîrg al Ieşilor i se părea insuportabil. Avea impresia că trăieşte într-un oraş unde nu se întîmplă nimic. Vizitînd galeriile occidentale, visa la o lucrare monumentală, menită să rămînă în memoria ieşenilor. „Navigînd“ prin Europa, după fiecare ieşire devenea din ce în ce mai conştient de faptul că un artist al vremurilor noastre trebuie să-şi îmbogăţească formula. Sosise timpul marilor încercări. Graniţele dintre arte deveniseră fluide. Iaşiul părea cuprins de inerţie. A evada dintr-un gen în altul era perceput aici drept o formă de diletantism sau de bizarerie. Închis între cei patru pereţi ai atelierului său, Dragoş Pătraşcu simţea nevoia să-şi lărgească orizontul artistic. Experimenta confecţionînd diverse obiecte, prin asociere, schimbîndu-le sensul. Exista însă, în interiorul său, multă inerţie, ce trebuia depăşită. Era important mesajul interior. Pictorul avea un adevărat cult pentru grafica lui Goya, dar maestrul său de taină rămînea, totuşi, Leonardo, răsfoind transfigurat, în atelierul său, albumul cu schiţele acestuia. Leonardo făcuse o sinteză între artă şi ştiinţă, prefigurînd modernismul şi postmodernismul. El putea fi considerat un explorator, un descoperitor al unor noi „continente“ ale cunoaşterii umane. Dragoş visa să facă o lucrare monumentală care să aibă ca punct de plecare omul universal al lui Da Vinci. Această lucrare ar fi trebuit să devină un fel de omagiu adus spiritului iscoditor şi neliniştit al lui Leonardo. Investitorul Nucu venea cu o ofertă: pereţii clubului de la Motor aşteptau să fie decoraţi.

Într-adevăr, Dragoş Pătraşcu îşi cunoştea foarte bine valoarea. Simţea nevoia să experimenteze mereu. Avea impresia că poate face artă din orice. Luase, de pildă, o bucată de scîndură şi confecţionase dintr-însa un portret. Portretul a stat agăţat mult timp pe peretele dinspre partea de răsărit a atelierului situat pe strada Lăpuşneanu. Nu avea încă o identitate foarte clară. Mai era nevoie de un amănunt (poate unul insignifiant) pentru ca figura să se anime. După o noapte albă, petrecută cu faţa la cearşaf, graficianul agăţă, de-o parte şi de alta a penei (de cocoş, de gîscă?), două cercuri împletite din sîrmă: ochelarii şi întreaga compoziţie au fost iluminate brusc de un zîmbet cunoscut. Era zîmbetul lui John Lennon. În scurt timp, „portretul“ deveni un punct de atracţie pentru degustătorii de artă. Unii îl vizitau în semn de admiraţie, alţii, cu gîndul de a-l lua peste picior. Ajungînd în atelier, şi unii, şi alţii rămîneau înmărmuriţi. Asemănarea cu mentorul Beatles-ilor era uluitoare. „– Deci ăsta-i John Lennon?“, întrebau. „– John Lennon, cine altcineva?!“, răspundea Dragoş, zîmbind pe sub mustaţă. Toţi voiau să afle cît mai multe amănunte, inclusiv cele legate de scîndurică sau de ochelari. Mulţi nu ieşeau din atelier pînă nu pipăiau cu mîinile lor „faţa proaspăt lăcuită a lui Lennon“. „Da, într-adevăr, e ceva nou“, spuneau părăsind atelierul.

Încrengătura de ţevi şi roţi dinţate, de biele, rulmenţi şi angrenaje

Într-o zi, trecu pe acolo şi un fost camarad de arme, din vremea studenţiei, al întreprinzătorului de la Motor (un anume George). Aşezîndu-se pe un trepied, destinat vizitatorilor, Pînzaru îşi tot mîngîia bărbuţa proaspăt parfumată, mustăcind în sinea sa: „Uluitor – îşi zicea el. Uite, iei o scîndurică şi adaugi un abţibild, o agrafă sau nişte şireturi şi ai făcut un muzician“. Se gîndi, zîmbind mînzeşte, să încerce el însuşi să facă din pungi Whiskas, aruncate în magazie, un Beethoven sau un Mozart. „În fond, nu-i cine ştie ce scofală“, îşi spuse el. O bucată de lemn putea fi procurată de oriunde. Iar la o adică, în loc de scîndurică, puteai folosi orice fel de ambalaj ca să obţii un rezultat identic. „De unde o fi desprins-o, totuşi, Dragoş?! Dintr-un gard? Nici nu ştii exact ce e... O fi vreo vîslă? Vreun capăt de cruce? O vioară? Te uiţi la ea şi, cu cît de uiţi mai mult, cu atît simţi că te bagă-n boală... Şi doar e o simplă scîndurică. Şi pana, de unde-o fi luat-o? I-a adus-o vîntul în atelier? Sau a cules-o de pe stradă... Iar ochelarii, ăştia pun capac la toate.“ Stînd pe trepied, în mijlocul atelierului, George Pînzaru, care era un fan al lui Lennon, începu să se roage de Dragoş Pătraşcu să-i cedeze portretul. Mai întîi, se oferi să fotografieze atelierul şi să transmită imaginile unei reviste britanice, făcîndu-l astfel cunoscut peste hotare. Văzînd că pictorul rămîne reticent, îi propuse să multiplice imaginea cu Lennon şi s-o distribuie prin şcoli. Entuziasmîndu-se din ce în ce mai mult, îi spuse apoi de-a dreptul: „– Dragoş, nu fi escroc, dă-mi mie chestia asta. Am nevoie de ea. Eu sînt fanul lui Lennon“. Dragoş, însă, nu cedă: „– Bătrîne, ştii că ţin la tine şi te apreciez. Ţi l-aş da cu tot dragul, dar, crede-mă, nu pot. M-am ataşat de el. Noaptea îl aşez la căpătîi“. „– Şi cum se cheamă lucrarea?“, întreba colecţionarul. „– Scrisoare către John Lennon.“ „– Deci, de aia nasul lui Lennon e confecţionat dintr-o pană.“ „– De asta...“, răspundea Dragoş. George continua să vină săptămînal la atelier. L-a momit cu discuri, cu bani, cu ţigări şi cu cafea, dar n-a obţinut nimic. Pe măsura insistenţelor, pictorul părea că se ataşează şi mai mult de lucrarea sa. Acum dormea cu ea deasupra patului, iar uneori, în cinstea muzicii lui Lennon, ce i-a marcat adolescenţa zbuciumată, aprindea şi o candelă lîngă portret. De fapt, portretul îl confecţionase dintr-o vioară. Nu era vorba de nici o scîndurică. Găsise la şcoala de artă o vioară făcută bucăţi şi, contemplînd-o dintr-o parte şi din alta, adaugase la „compoziţie“ o pană şi, brusc, avu revelaţia unui portret.

Investitorul Nucu cunoştea în amănunt toată povestea „tabloului“ ce-l reprezenta pe fostul mentor al formaţiei Beatles, dar şi alte istorii legate de pictorul ce stătea acum dîrdîind de frig, în faţa sa, în staţia Pădurii, schimbîndu-şi greutatea de pe un picior pe altul. Fulgii de zăpadă cădeau pe sprîncenele lui frumos arcuite, cădeau şi pe coroanele de flori sprijinite de capacele sicrielor, se adunau pe panglicile cu inscripţii mortuare, conferindu-i peisajului din jur un aer neaşteptat de optimist. „Încercarea moarte n-are“, îşi zise Nucu şi-l invită pe pictor să facă împreună cîţiva paşi pînă la... „club“. Pe măsură ce înaintau spre mall, viscolul se înteţea. Intrînd în incinta fostei fabrici de hîrtie, dădură peste un morman de fiare, acoperite de un strat gros de chiciură, ce se întindea pe o jumătate din hală, înălţîndu-se pînă aproape de tavan. Văzînd încrengătura de ţevi şi roţi dinţate, de biele, rulmenţi şi fel de fel de angrenaje, poleite parcă în argint, pictorul se însufleţi pe loc. Imaginea îi aduse aminte de Turnul Babel pictat de Bruegel cel Bătrîn, ce apărea acum pe steagul Uniunii Europene. „– Ce ai de gînd să faci cu aceste fiare?“, îl întrebă el pe întreprinzător. „– Aş fi vrut să împodobesc pereţii cu ele. Am căutat un designer priceput, dar nu am găsit nici unul. Acum mă gîndesc să le vînd la fier vechi.“ Dragoş îşi răsuci zîmbind mustaţa. „– Tot spaţiul ăsta e al tău?“, mai întrebă el, rotindu-şi ochii prin fosta secţie a fabricii de hîrtie, în care huruiau acum picamerele şi unde praful ridicat de muncitori se amesteca cu fulgii de zăpadă pe care viscolul îi împingea de afară înăuntru, vîjîind prin geamurile sparte şi prin alte crăpături. „– Da“, spuse investitorul, „acum infernul acesta e al meu“. „– Orice infern e pardosit cu intenţii bune. Mă ofer să-l decorez“, spuse pictorul cu veselie în glas. „– Ţi l-aş pune la dispoziţie, cu mare plăcere“, spuse întreprinzătorul, „numai că există o problemă. Stau destul de prost cu banii... Am ajuns la fundul sacului.“ „– Ne-om înţelege la sfîrşit“, spuse oaspetele. Întreprinzătorul Nucu rămase uimit. Dragoş cerea, de obicei, bani înainte. Şi se tocmea la sînge pentru fiecare leuţ. „De unde atîta generozitate la Dragoş?“ Pictorul îşi avea însă calculele sale. După cum am spus, de mult visa să facă o lucrare mare, pe care s-o amplaseze într-un spaţiu neobişnuit. Hala fostei fabrici de hîrtie era exact ce-i trebuia. Cei doi bătură palma şi pictorul se apucă de lucru chiar a doua zi.

Îngerii de deasupra meselor de biliard

Pictorul a dus o muncă de ocnaş. Trei luni de zile i-au trebuit numai ca să asambleze picioarele unuia din cei doi idoli. Primul reprezenta binele, al doilea, cel răsturnat, răul. Avea obsesii muzicale. Făcuse o adevărată fixaţie pentru trombon şi pentru trompete. Capetele cabaline ale celor doi îngeri trebuiau să aibă un aer vizionar. Trîmbiţele Judecăţii de Apoi trebuiau să-şi reverse sunetele peste lumea ce se dărîmase din temelii şi peste o alta ce se clădea din rămăşiţele ei. Foşnetul sulurilor de hîrtie avea să fie înghiţit de mesele de biliard. Dragoş venea cu schiţele de acasă. Avea de ales întotdeauna între mai multe variante. Patronul îl grăbea: „Mai repede, mai repede!“. Pictorul îşi avea însă ritmul său. Piuliţele şi replicile se intersectau în aer. Infernul din hală se transfera în sufletele lor. De fiecare dată, întreprinzătorul ceda, plecînd pe coclauri să facă rost de materiale. A colindat pe la toate căminele culturale şi palatele de pionieri. O parte dintre trompete au fost aduse de la Fanfara Zece Prăjini. Dragoş le-a tăiat în două, le-a polizat şi le-a asamblat în lucrarea sa. Postaţi deasupra meselor de biliard, cei doi îngeri, unul bun şi altul rău, vorbesc unul altuia despre sfîrşitul lumii. Despre adevărul ce există în om şi în afara lui. Picioarele lor răsună în hău. Din capetele lor cabaline, răsună acordurile Apocalipsei de acum...

Galerii foto asociate: Dragoş Pătraşcu

Recomanda articolul prin:

Etichete: Dragoş Pătraşcu, fresce, Club Motor

Comentarii utilizatori

Frescele lui Dragos PatrascuLiana Saxone-Horodi - Duminica, 27 Iunie 2010, 23:40

In urma cu ani, UAP Haifa si nordul tarii a facut un schimb cu artisti plastici din Iasi. Din grupul mare care a sosit, Dragos Patrascu s-a evidentiat de la inceput ca unul din cei mai talentati. Impreuna cu sotia faceau o pereche minunata. Printre cei din Israel care poseda o grafica realizata de Dragos, ma numar si eu. Citind cele de mai sus m-am bucurat de succesele pe care le-a avut si ele confirma ceea ce am prevazut atunci ca va veni ziua cand Dragos va deveni foarte cunoscut si apreciat. Dragos are TALENT cu caru'. Ii urez MULT, MULT SUCCES !