OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Tamasi Aron, Sfintu Gheorghe: Omul, bestia si virtutea de Luigi Pirandello. Directia de scena: Bocsardi Laszlo. Scenografie, costume: Bartha Jozsef. Distributia: Katona Laszlo (Meditatorul), Szabo Eniko (D-na Perella, femeia virtuoasa), Dioszegi Attila (Perella, capitan de vas), Fazakas Misi (Nino Puleio, medic / Toto Puleio, farmacist), Torok Illyes Orsolya (Rosaria, menajera lui Paulino), Terenczi Gyongyi (Giclia, eleva), Dioszegi Imola (Bella, eleva), Kozma Attila (Nono, fiul lui Perella), H. Moldovan Orsolya (Grazia, menajera familiei Perella).


Mai rar iti este dat sa intilnesti un regizor care reuseste performanta sa nu realizeze doua spectacole asemanatoare. Ei bine, de fiecare data, Bocsardi Laszlo uimeste prin capacitatea-i extraordinara de a aduce pe scena montari de calitate, insa total diferite in ceea ce priveste conceptia artistica. Am putea enumera cinci-sase astfel de productii, gindite cu trupa Teatrului Tamasi Aron din Sfintu Gheorghe. Printre acestea – Gainusa de apa, Alceste, Bine-ai venit, boare..., Masura pentru masura ori Nunta insingerata. Ce le uneste este doar apetenta „constructorului“ lor atit pentru filigran, cit si pentru monumental.

Chiar inainte de sarbatorile de iarna, institutia covasneana a achizitionat un nou spectacol purtind semnatura lui Bocsardi. Spun „achizitionat“ pentru ca Omul, bestia si virtutea, dupa textul lui Pirandello, a fost initial un examen de anul III al studentilor-actori de la Facultatea de Teatru din Tirgu Mures, absolventi ai promotiei 1999. Aceasta montare, in care intilnim diverse stiluri de joc, s-a constituit intr-o pregatire pentru aducerea la rampa a piesei cu titlul Sase personaje in cautarea unui autor, apartinind aceluiasi dramaturg.
Dovedind o excelenta priza la public, Omul, bestia si virtutea – care prilejuieste doua ore de ris sanatos –, a fost prezentata in vara anului trecut la Budapesta, unde, alaturi de Nunta insingerata (o tragedie, de aceasta data), i-a adus regizorului Premiul Publicului. A urmat, la finele lui 2000, premiera oficiala a spectacolului, care a intrat, asa cum spuneam, in repertoriul Teatrului Tamasi Aron.
Un decor mobil ingenios construit din mai multe panouri negre, pe rotile, care vor forma diverse spatii si incaperi, creeaza, pe tot parcursul reprezentatiei, „suportul“ desfasurarii unei povesti de un haz grotesc, ce are la baza aceeasi idee ca aceea din Lectia lui Eugen Ionescu. Numai ca profesorului criminal de acolo ii ia locul pedagogul donjuanist, interesat pur sexualiceste atit de eleve, cit si de „mamicile“ acestora, „meteahna“ care-i va pricinui tot soiul de intimplari deloc placute, dar vesele.

Crima nu isi are locul aici. In primul act, regizorul foloseste absurdul de tip ionescian, prezent si in scrierea pirandelliana. Intilnim aceeasi servitoare in negru, cvadruplata, dar si un profesor mai degraba incitat de aluziile gestuale ale celor doua eleve motate si apetisante in tinutele lor scolaresti realizate cu tilc. Mult mai interesanta devine insa mama unui discipol de meditat, al carei sot, capitan de nava, strabate de luni de zile mari si oceane. „Idila“ infiripata se sfirseste de doua ori prost: o data prin iminenta venire pe lume a unui copil „proaspat conceput“, dar si prin subita revenire la tarm a vajnicului marinar, un reprezentant de seama al balcanismului, mediu din care cu siguranta provine, scena cu decojirea rapida a semintelor si aruncarea cojilor pe jos fiind una de un comic debordant. El tine aici fiului sau o lectie impecabila de... badaranie.
Conceptia actului doi difera radical de cea a primului, astfel ca regizorul introduce in actul secund mijloacele commediei dell’arte. Povestea continua, numai semnul se schimba, desi raminem in plin umor. Obisnuit ca pe nava, sotul pare atras mai degraba de firavul si sensibilul profesor, decit de sotie, al carei entuziasm erotic are cu totul alte cauze decit cele pe care marinarul nostru si le imagina.

Ideea salvatoare consta in aducerea unui tort „impanat“ cu afrodisiace, un desert jumatate frisca, jumatate cacao, precum marul otravit pregatit, in basm, de impa-rateasa pentru Alba ca Zapada. Sotul pur-cede insa la un soi de impartasanie fortata, minjind fetele actantilor, spectacolul incheindu-se cu o veritabila bataie cu frisca, asemenea celor din filmul mut al inceputului de secol XX.
Avem de-a face cu o pofta nebuna de joc a tinerei echipe. Partiturile, ofertante, dau ocazia tuturor celor din scena sa faca dovada intregului lor potential actoricesc. Comunicabilitate, concretete, ritm – acestea ar fi cuvintele-cheie ale unei montari in care redescoperim imaginatia debordanta a lui Bocsardi Laszlo, in deplin acord cu versurile pieselor muzicale interpretate de Paolo Conte.