OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vama cu Ungaria, in septembrie 2007. Sint in drum spre Franta cu un autocar al companiei Atlassib. Controlul, un soi de spectacol de intimidare, nu seamana cu nici unul din cele pe care le-am observat in numeroasele mele trasee, paisprezece la numar in ultimii trei ani. Dupa ce ne-a anuntat in prealabil ca este preferabil sa prezentam pasapoartele, nu cartile de identitate, vamesul („agentul A.“) se opreste indelung in dreptul fiecarui pasager, plimbindu-si privirile cu insistenta de la calator la documentul cu fotografie.

Suspiciunea asfel afisata ne transforma unul cite unul in infractori potentiali. Spectacolul ma amuza si ma intriga. in 2005 si 2006, un calator care nu respecta limitele de sedere pe teritoriul Schengen putea fi santajat in asa fel incit sa se „rascumpere“ din proprie initiativa, intinzind odata cu pasaportul si o bancnota de o valoare direct proportionala cu pacatele. Dar ce rost are acest joc de intimidare acum, dupa ce Romania a intrat in Uniunea Europeana?
Sint instalata undeva la mijlocul autocarului si am timp sa ma plictisesc asteptind sa-mi vina rindul. Numar in gind: reusesc sa ajung chiar pina la douazeci, depinde de pasager. Persoana de linga mine, o tinara mama de familie care, urmind exemplul altor oameni din satul ei, merge la cules de legume in regiunea orasului Karlsruhe, pare impresionata. ii spun – in soapta, pentru ca in autocar s-a lasat o liniste glaciala – ca nu are de ce sa se ingrijoreze, ca e vorba doar despre un control de rutina. Date fiind imprejurarile, nu pare prea convinsa.

Una dintre fetele asezate chiar in fata noastra, avind cu siguranta sub douazeci de ani, isi pleaca privirile si intoarce partial capul cind ii vine rindul, intimidata probabil de atitudinea vamesului. Dupa citeva evaluari aparent nereusite, acesta incepe sa se legene de pe un picior pe celalalt vadit nemultumit si sfirseste prin a o interpela: „Miruna, pai cum pot eu sa constat ca esti intr-adevar tu? Ma lasi sa stau aici ca un prost“. inca mai meditez la logica intrebarii in timp ce agentul se straduieste sa afle daca are intr-adevar de-a face cu mine. Da totusi dovada de simt de observatie, pentru ca o intreaba pe vecina mea: „Pleci pentru prima data din tara?“. Ea raspunde afirmativ. Urmeaza un gest rapid, un soi de eschiva: dupa ce a parut ca vrea sa-i restituie buletinul, functionarul se razgindeste brusc. Documentul se alatura altor citeva, retinute pe parcurs. Calatoarea ramine cu mina intinsa. Mai beneficiaza de tratament diferentiat si un pasager cu dubla nationalitate. „Pasaport moldovenesc aveti?“ Cel chestionat pare nedumerit. „Cu care ati intrat in tara?“, insista agentul.

La coborirea din autocar indica trei nume, trei persoane care trebuie sa il urmeze. Primul dintre ei care revine este un pasager francez originar din Mayotte. „Sustinea ca nu seman cu persoana din fotografie“, imi explica el zimbitor, multumit ca totusi a scapat repede. Se intorc si ceilalti doi tineri, romani. Vamesul ii amenintase ca nu-si vor putea continua drumul pentru ca buletinele, afirma el, erau deteriorate. „A trebuit sa-i dati ceva?“ il intreb eu pe unul dintre baieti, asezat chiar pe fotoliul din spatele meu. „Da“, imi raspunde el necajit. „Cit, douazeci de euro?“ Ride cu oarecare amaraciune si imi arata, cu degetele de la o mina desfacute: „Cincizeci. Pai a zis ca nu-mi da voie sa trec“.
inaintam putin, pina la controlul urmator. „Iara mi se impietreste inima“, zice vecina mea in momentul cind vamesul maghiar isi face aparitia. Pe insigna acestuia scrie „Hotár“, sau asa ceva, si „Border guard“. inca un hop. Urmeaza punctul de control al bagajelor. „Daca cineva are ceva de declarat...“, anunta unul dintre soferi la microfon. Un cartus de tigari si un litru de alcool sint maximul autorizat. Un barbat cu ochelari asezat in primele rinduri paraseste autocarul si se indreapta spre agentii imbracati cu veste galben fosforescent. „Nu cobori, ba“, comenteaza un altul, din spate. „Ala s-o dus! E prost de...“. La intoarcerea lui vine si ordinul sa traga autocarul pe dreapta si sa ne dam toti jos, fiecare cu bagajul sau. Perindarea prin fata vamesilor unguri dureaza cam o ora. Un baiat le incredinteaza in pripa fetelor din fata mea cite un cartus de tigari.

„Nu au dreptul sa ne controleze, aceasta este o vama interioara a Uniunii Europene“, le spune barbatul cu ochelari celor ce vor sa-l asculte. „Exact asta le-a spus si vamesilor, ba le-a cerut si numele“, comenteaza unul din soferi. „I-a intaritat, ca altfel astia ne lasau sa trecem!“
Raspinditi in pilcuri, pasagerii care au scapat de control discuta. Un tinar cu barba ii spune domnului cu ochelari ca vinovati sint cei care transporta marfa de contrabanda; daca vamesii ar gasi douazeci, cincizeci de autocare „curate“, in care sa nu poata da nici o amenda, nu s-ar mai obosi cu controalele. „Ce inseamna curat? Criteriile de evaluare pot fi mereu modificate“, intru si eu in vorba. Omit sa-l intreb si ce intelege prin contrabanda.
Un pasager care are patru cartuse ne explica mai tirziu – intr-o pauza de tigara – ca in biroul vamesilor unguri i-a fost indicata pe ecranul calculatorului amenda pe care urma sa o plateasca: 120 de euro. „Am preferat sa le dau cincizeci ...“
*
A doua zi, undeva aproape de iesirea din Germania, spre Strasbourg, o masina a vamii germane ne „invita“, printr-un afisaj electronic, sa o urmam. Iesim de pe autostrada si ajungem la un fel de depozit. Tinarul cu barba vine la mine cu un cartus de Kent: „Am doua, puteti sa-mi tineti unul?“. Nou control de identitate. Numar sapte vamesi, dintre care unii inarmati – expresia „pina in dinti“ imi pare potrivita pentru a-i evoca. Doar trei dintre ei urca in autocar. Verifica si string documentele de identitate si inspecteaza continutul bagajelor pe care le avem cu noi.

Tinta principala sint iar tigarile: cite un postit lipit pe fiecare buletin sau pasaport indica numarul de cartuse aflat in posesia fiecarui calator. „Ati mai fost verificati?“, ma intreaba functionarul neamt, caruia ii raspunsesem la salut in germana. ii precizez ca da, la vama maghiara. Controlul insa continua. intr-o a doua etapa, pasagerii sint convocati nominal de cite un functionar. Sub insotire, fiecare isi recupereaza bagajele din cala autocarului si se prezinta cu ele la o camioneta pe care sint instalate detectoare cu raze X. Faptul ca pot sa-i spun citeva cuvinte in limba germana celui ce se ocupa de mine imi cistiga simpatia acestuia: imi transporta el insusi bagajul pina la banda rulanta, il recupereaza si mi-l aduce inapoi pina la autocar. Altii au mai putin noroc, gentile lor sint deschise – cei care le verifica poarta manusi negre. il zaresc pe domnul cu ochelari luptindu-se cu trei geamantane, din care unul destul de voluminos.
Tot el imi sugereaza mai tirziu ca ar fi bine sa facem o „depesa“ pe care sa o adresam Ministerului francez de Interne, cu semnaturile celor care au documente de rezidenta in Franta.

Subiectul: tratamentul discriminatoriu la care ne supun vamesii maghiari. „is de o rautate!“ Pare surprins cind mentionez mita extorcata de functionarul roman. Cit despre vama din Germania, interventia ii pare justificata. in primul rind, a fost vorba de un control civilizat: „Astia-s vestici“, imi aminteste el cu un ton admirativ. Pe urma, imi explica el, nemtii studiaza in acest fel nivelul de viata al romanilor si pot sa-si dea seama daca el evolueaza sau nu. Daca romanii transporta multe tigari, e un bun indiciu ca sint inca saraci, sau ca nu cistiga destul de bine pentru a putea cumpara aceste tigari intr-o tara occidentala. Demonstratia ma pune pe ginduri. Cind vor incepe vamesii mai saraci si mai putin vestici de la hotarul romano-unguresc sa culeaga si ei (doar) date statistice?
Si de ce, in povestea asta complexa, rolul „baietilor rai“ este atribuit din oficiu?
––––––––––––––––
Autoarea articolului este profesoara de limba si literatura franceza in Franta din 2001. Lucreaza in prezent la un doctorat despre mobilitatea si interactiunile identitare ale romanilor in Europa dupa 1989, in cadrul Institutului National de Limbi si Civilizatii Orientale (Inalco) din Paris.

salvanm@gmail.com