De zece ani încoace, riveranii ştiu că, în prima decadă a
lunii mai, la Muzeul Militar se mănîncă, „pe gratis“, fasole la cazan şi că tot
omul se poate distra pe socoteala unor „excentrici“ îmbrăcaţi în uniforme
vechi, care mărşăluiesc, fac exerciţii, trag salve de puşcă sau de tun şi se
poartă ca soldaţii. Puţini sînt, însă, aceia care ştiu că toată această
desfăşurare de forţe şi investiţie sentimentală pentru reconstituirea, cu
acurateţe, a unor epoci trecute se datorează cîtorva pasionaţi de istorie
militară reuniţi în Asociaţia „6 Dorobanţi“. Această organizaţie şi-a propus să
păstreze tradiţiile Regimentului 6 Dorobanţi – devenit regiment de gardă sub
onorantul nume de „Mihai Viteazul“ – care, de-a lungul existenţei sale, a
participat, cu bravură, la Războiul de Independenţă, la Marele Război şi la al
Doilea Război Mondial. Prin strădaniile preşedintelui şi vicepreşedintelui
acestei organizaţii, ce au participat la multe „campanii“ în ţară şi în
străinătate, la evenimentul din acest an au fost invitaţi „camarazi“ din
organizaţii similare, precum cei din „The 1914-21 Society“ şi din „Croix de
Guerre“ (ambele din Marea Britanie), din Societatea Naţională „Tradiţia“ din
Bulgaria, Asociaţia Datina Străbună din Oradea, ca şi mulţi simpatizanţi şi
participanţi independenţi.
Fiecărui grup i-a fost pus la dispoziţie un cort în care să
expună documentaţie legată de organizaţia pe care o reprezintă (broşuri, cărţi
poştale, insigne) şi efecte militare specifice armei şi epocii pe care o
înscenează. Orădenii din Datina Străbună ce purtau uniformele Regimentului 3,
voluntarii ardeleni „Avram Iancu“ au organizat un punct de prim ajutor, unde, o
delicată infirmieră păzea o trusă de chirurgie din timpul Primului Război
Mondial, capabilă să înspăimînte pe orice om sănătos prin bisturiele,
lanţetele, pensele şi fierăstrăul pentru amputări. Dar, pentru a distrage
atenţia de la aceste ustensile ale ororii, la masa alăturată, o aprigă
orădeancă înveşmîntată în costum popular de Bihor, tăia tacticos – cu un
cuţitoi la fel de înfiorător ca şi bisturiele de alături – o bucată impozantă
de slănină afumată, pe care o servea oaspeţilor, împreună cu niscai ceapă roşie
şi un păhărel de palincă naţională. Pentru că aparţineau aceleiaşi perioade
istorice, tot aici erau „arondaţi“ cei cîţiva englezi cu uniforme din Marele
Război. Ei deciseseră să interpreteze atît militari din armata Imperiului
Britanic, cît şi din Imperiul Romanovilor. Evident, exista o mare diferenţă
între ţinuta spilcuită a căpitanului britanic din Regimentul 1 Cambridgeshire,
cu mustăcioară cochetă şi spijinit în baston, şi rubaşca decolorată, cizmele
scîlciate, şapca ponosită şi greoiul echipament al sergentului din Regimentul
13 Infanterie „Belozerski“ . Cum la fel de mult se deosebeau cele două
reprezentante ale sexului slab, ce îmbrăcaseră uniforma alături de compatrioţii
lor: una, înaltă şi uscată ca orice englezoaică, purta fustă, tunică şi şapcă
bej (pe care era fixată o pereche de
ochelari de protecţie în timpul şofatului), specifice trupelor auxiliare de
femei, în vreme ce surata ei, bondoacă şi durdulie, purta rubaşca şi şapca
Batalionului de femei al Morţii, care, în timpul guvenului provizoriu al lui
Kerenski, a apărat, cu multă fermitate, Palatul de Iarnă.
Din cînd în cînd au fost făcute demonstraţii de instrucţie
de front şi de tragere cu arme de epocă, uşoare şi grele, inclusiv cu tunul şi
cu mitraliera Maxim, fixată pe o roată de car, aşa cum procedau servanţii din
1916, pentru a ochi aeroplanele germane ce survolau linia frontului românesc.
Cei doi grăniceri ardeleni de la 1848 din Regimentul 16 Valah de la Orlat, cu
tunica lor cafenie cu guler şi manşete verzi şi pantaloni colanţi, albaştri, cu
găitane galbene, au folosit arme cu pulbere neagră, încărcate pe la gura ţevii.
Bubuiturile lor erau asurzitoare, depăşindu-le cu mult pe acelea produse de
puştile Mosin-Nagant sau Manllicher folosite de urmaşii lor din primele două
decade ale veacului al XX-lea.
Cortul Asociaţiei „6 Dorobanţi“ era unul dintre cele mai
mari. Sub un umbrar era aşezată o masă pentru ofiţeri, aşternută cu alb.
Alături se afla masa lungă, de brad negeluit, cu băncile aferente, pentru uzul
trupei. De data aceasta, membrii organizaţiei luaseră uniforma simplă a
grănicerilor din perioada 1870, premergători dorobanţilor ce aveau să se
acopere de glorie la 1877. Era o ţinută ce putea fi produsă în gospodăria
ţărănească: iţari albi, opinci, manta de dimie gri şi căciulă scundă, de miel
negru, cu flamă şi ciucure de lînă albastră. Drapelul Legiunii 3 Grăniceri era
arborat lîngă stîlpul cortului. După ce generalul a efectuat revista trupelor,
armele au fost aşezate în rastel, iar militarii, lepădînd mantaua, au rămas
doar în cămaşă, şi-au suflecat mînecile şi au trecut la corvezi. Unii au tăiat
lemne cu barda, făcînd aşchii pentru foc. Alţii au umplut cu apă două ceaune de
tuci şi s-au apucat să cureţe cartofi. Cel mai priceput într-ale bucătăriei –
un voinic şugubăţ, cu faţă rubicondă şi barbă mare – a mărunţit carnea şi a
potrivit ingredientele după reţetarul cazon al iahniei de cartofi. Apoi s-a
apucat să învîrtească făcăleţul în mămăliga ce fierbea alături. La ora
prînzului, cînd totul a fost gata, căpitanul a raportat generalului că trupa
este pregătită pentru a lua masa şi l-a invitat să guste mîncarea. Pentru că,
exact atunci, în tabăra grănicerilor se afla în vizită marele duce Nicolae
(interpretat de un bulgar falnic). Acesta a fost poftit să guste cel dintîi
hrana ostaşului român şi să-şi dea cu părerea asupra calităţii ei. Cu graţie
princiară, nobilul militar rus a lăudat-o şi, pentru a-şi arăta cum se cuvine
reala apreciere, s-a aşezat cu suita sa la masă şi a savurat întregul castron
ce i se pusese dinainte. Pentru că nu i se dăduse un tacîm complet, şi-a tăiat
carnea cu ascuţitul pumnal (kindjal) al cerchezului din garda sa.
În timpul pregătirii mesei şi a consumării ei, soldaţii
nefiind disponibili, plantonul la rastelul cu arme a fost asigurat, cu multă
vigilenţă, de micii dorobanţi ce erau schimbaţi din sfert în sfert de oră de
comandantul lor, fruntaşul Luca. Era adorabil să-i vezi pe aceşti militari în
devenire cum se încruntau şi opreau, cu fermitate, pe oricare civil ce ar fi
fost tentat să atingă puştile sau baionetele ce-i fuseseră lăsate în grijă.
Lîngă umbrar se afla ghereta santinelei, unde făcea de gardă
un jandarm călare. Strălucea în uniforma sa de mare ţinută, cu casca de piele
cu penaj alb şi mănuşi înalte. După ce îşi încheia serviciul, primea misiunea
să patruleze prin parcul muzeului şi, împreună cu un alt camarad din divizionul
de jandarmi de Bucureşti, tîrîndu-şi săbiile grele, verificau „biletele de
voie“ ale publicului, pe care aplicau ştampila Comenduirii Pieţei. Cei găsiţi
fără bilete în regulă erau aduşi, pentru cercetări, la corpul de gardă.
(Biletele de voie erau distribuite vizitatorilor la intrarea în muzeu.) Apoi
trecea la cancelarie şi, cu mînă sigură de caligraf, completa brevetele de
decoraţii şi diplomele ce urmau a fi distribuite celor merituoşi.
Invitaţii veniţi de la Sofia, Şumen, Ruse şi Silistra au
fost îmbrăcaţi fie în uniformele Legiunii Bulgare de la 1877 – ce luase fiinţă
la Ploieşti, în primăvara acelui an, cînd primise steagul de la Samara din
mîinile marelui duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor ruse în timpul
Războiului Oriental –, fie în acelea din timpul domniei ţarului Ferdinand I,
purtate în Războaiele Blacanice şi în Primul Război Mondial.
Alţi doi participanţi din Marea Britanie, domnul şi doamna
Bristow, arboraseră veşminte franţuzeşti: ea era în spectaculosul costum al
alsaciencelor, iar el, în uniforma simplă, kaki, a infanteriştilor ce au
deservit fortificaţiile Liniei Maginot.
Demoazelele de bună familie, ca şi menajerele ori „fetele în
casă“, îşi puteau găsi, cu uşurinţă, drăguţul sau chiar jumătatea pentru tot
restul vieţii între militarii dintr-un oraş de garnizoană. De aceea, prin
parcul muzeului, sexul frumos îşi avea reprezentantele sale – ce se plimbau pe
aleile umbroase –, gătite şi graţioase ca în veacul al XIX-lea. Şi tot ca
atunci, fotografii erau asaltaţi de solicitanţi în uniformă la începutul unei
campanii. În absenţa atelierului ambulant al „fotografului lumii elegante“, a meşterului
de studio, pe a cărui prezenţă ne bazasem – şi pe care o anunţasem chiar
public, dar care, probabil, s-a speriat de perspectiva transportării pe teren a
voluminoaselor camere şi a băilor de spălare şi de fixare –, locul i-a fost
luat de unul dintre grănicerii ce este învestit şi cu misiunea de fotograf de
front şi istoric în imagini al unităţii, lăsînd adesea din mîna-i viguroasă
greul muscheton cu baionetă pentru a manipula, cu fineţe, delicatul obiectiv.
După portretele individuale ale camarazilor, a fost executată fotografia de
grup, aranjată conform rigurosului cod de poziţionare din secolul al XIX-lea,
cînd modelele erau distribuite în compoziţie în funcţie de statut social sau
rang militar, începînd de la centru, unde se aflau cei mai înalţi în grad, spre
extremităţi, unde se găseau cadrele inferioare.
În final, tuturor „reînscenatorilor“ (din engleză,
re-enactors) prezenţi le-au fost oferite diplome ce le atestă participarea la
eveniment, iar cîţiva oaspeţi străini au fost distinşi cu medalia „Tradiţie
Militară“, instituită cu cinci ani în urmă de Asociaţia „6 Dorobanţi“, pentru a
răsplăti meritele deosebite în domeniul reconstituirilor istorice.
Amatorii de călătorii în timp au fost pe deplin recompensaţi
vizitînd Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“, unde s-au putut convinge
de veracitatea genericului manifestării „Frumoasă-i viaţa de ostaş!“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters