Impresia puternică pe care o produce la lectură cartea lui
Ion Vianu, Amor intellectualis, poate fi descompusă în maniera autorului: din
unitatea ei psihologică, spre complexul de elemente, proprietăţi, înzestrări şi
calităţi care au determinat-o.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei,
orientînd-o într-o altă direcţie şi ridicînd-o la un alt nivel decît cel al
memorialisticii autothone predilecte după 1989. Cu excepţii luminoase care
confirmă regula, traversăm, prin numeroase „mărturii“ oferite în ultimii ani,
un teren al egolatriei şi al resentimentului uman-scriitoricesc. În libertate
regăsindu-se, memorialistul român ştie tot şi condamnă circular, punîndu-se în
centrul spiritualităţii naţionale şi rezervînd celorlalţi roluri de
contemporani meschini. Un subiectivism îngroşat îi colorează nu numai pe cei
din jur, ci şi intervalul istoric, de obicei rescris fantezist ori fantasmatic,
în loc de a fi evocat.
Faţă de această modalitate „artistă“, debitoare
ficţionalului, încercarea şi reuşita lui Ion Vianu ţin de un regim aproape
ştiinţific al strîngerii şi organizării materialului biografic. O culme de
scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului de ştiinţă, prozator în alte
cărţi, memorialist aici, dar unul atipic: „Povestirea mea nu ar fi cu putinţă
dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele
sînt posibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu
ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari,
punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă dispuşi să cedeze, dar şi
slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de
joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi
s-au înfruntat şi în realitate. [...] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de
amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă“. Prin această
obiectivitate care, fără să diminueze, se foloseşte în unele puncte de extensia
prozastică, suplimentînd deci realitatea umană văzută de aproape prin secvenţe
noi şi dezvoltări coerente, se explică şi lipsa de culoare anecdotică a cărţii
de faţă. Nu prea apar scenele din care alţi autori îşi sug memoriile,
reinjectîndu-le cu propriul venin. Întîmplarea, episodul nu sînt readuse din
trecut şi exploatate pe hîrtie pentru senzaţionalul, pitorescul, ineditul lor.
Ion Vianu le integrează în serii logice, într-o anumită armonie a unei
individualităţi distincte, prinse în maşinăria înregimentării sociale.
Autorul încearcă să-şi înţeleagă personajele şi, în primul
rînd, pe sine. El nu „ştie“, precum atîţia condeieri ai noştri, totul despre
toţi. Nu are condeiul dezinvolt, predispus la figuri de stil şi la rapida
execuţie a adversarilor. În pofida unei evidente nevoi de diferenţiere, Ion
Vianu moşteneşte de la ilustrul său tată seriozitatea şi gravitatea, ca şi
predispoziţia pentru scrisul elaborat, cumpănit, îndelung meditat. E ceva
totodată înnăscut şi transmis, preluat şi perpetuat; ceva ce se moşteneşte, dar
se şi construieşte de unul singur. Amor intellectualis intră firesc în specia
Bildung, înfăţişînd tocmai acest drum atît de dificil, accidentat către esenţa
propriei personalităţi.
În mod paradoxal, contextul istoric strivitor – „obsedantul
deceniu“, mai întîi copios ilustrat în pseudoliteratura anilor ’50, apoi
abundent demistificat memorialistic – ajută mult acestei cristalizări. El dă,
aşa zicînd, o unitate de timp, de loc şi de (re)acţiune edificării şi asumării
individualităţii. Ion Vianu are şi în prezentul reconstitutiv, după mai bine de
jumătate de secol, un teribil sentiment al închiderii României Populare.
Graniţele au devenit de plumb, comunicarea cu exteriorul european e blocată
parcă pentru totdeauna. Captivi în interiorul acestei societăţi confiscate, şi
ea, de statul totalitar, adolescenţii intelectuali care asistă cu groază la
marea închidere şi decuplare de Occident se refugiază în alcool, în experienţe
de promiscuitate şi centrifugă socială, în nesfîrşite colocvii, în lecturi.
Ocuparea de către regimul politic a realităţii înconjurătoare şi nivelarea
socială operată cu brutalitate în numele „clasei conducătoare“ despart apele şi
precizează conştiinţele. Cu toată ambiguitatea structurală a oricărui
intelectual obligat să trăiască într-un regim forte (a încerca să te simţi
liber interior într-o închisoare mai mică sau mai mare), conştiinţa individuală
capătă volum şi anvergură exact în măsura în care rezistă înregimentării.
Reflectînd, ca de atîtea ori în carte, asupra traseului
parcurs, autorul-personaj ajunge, la un moment dat, la o dominantă a
personalităţii sale, dată tocmai de „pulsiunea de a fi liber“. După proiecţiile
sexuale de la pubertate, după „obrăzniciile“ de student remarcate de tovarăşii
vigilenţi, după disponibilitatea de a servi, dar într-un sens nobil, Omului
(prin medicină), după redescoperirea plăcerii ca mod de a te pierde într-o altă
fiinţă, această „dorinţă nelimitată de-a fi liber“ organizează retrospectiv
întregul roman al formaţiei: „Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni
primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a
privi. «De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a fi liber?» O pornire
care protestează împotriva oricărei limitări a mişcărilor, care maximizează
plăcerea musculară (şi mai tîrziu morală) de-a folosi mişcarea în toate
direcţiile spaţiului, iar apoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gîndirii
(în care disciplina este autoimpusă). «Nu cumva», am gîndit, «asta este
pulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?» Şi cred că aveam dreptate.
Multe hotărîri ale vieţii mele au fost dominate de această dorinţă nelimitată
de-a fi liber. Aş putea să o atribui unei reacţii faţă de lumea constrînsă în
care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrîngere
poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative
mult mai arhaice, nu se poate explica decît prin evenimente de la începutul
începuturilor vieţii“.
Citit cu atenţie, fragmentul de mai sus arată, pe de o
parte, curajul real al personajului, iar, pe de alta, modestia autorului ce se
pune sub lupă. Rezistenţa tînărului intelectual burghez la operaţiunea
sistematică de sufocare a elitelor, în anii ’50, e cu atît mai preţioasă cu cît
tovarăşii au lucrat mai bine. Altfel spus, caracterul, cînd e, este mai ales în
acele împrejurări care tind să-l piardă sau să-l fisureze. Ion Vianu nu adoptă
însă ipostaza de erou ori de martir (preferată în digitaţiile memorialistice
ale curajoşilor noştri post festum). El caută, iată, o explicaţie mai adîncă
pentru această nepotrivire de caracter cu regimul democraţiei populare. N-ar fi
atît curaj civic, cît o predispoziţie genetică pentru libertatea mişcării şi a
gîndirii; nu este neapărat rezultatul unei reacţii la constrîngerile
totalitare, ci, mai degrabă, o opţiune fundamentală pe care fostul tînăr a
făcut-o, mai întîi, inconştient.
Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic
exhibat nu există nicăieri în paginile cărţii lui Ion Vianu. Asistăm, în
schimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. Amor intellectualis rulează
desfăşurătorul biografic al unui personaj constrîns social, penalizat ideologic
şi frămîntat de însăşi vîrsta tînără la care se află. Biografia devine
autobiografie prin modul sistematic şi în acelaşi timp subtil în care autorul
recuperează sensul experienţelor traversate. Dramele din lagărul socialist,
sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exilului constituie
secvenţe destabilizatoare, de ruptură şi disoluţie a personalităţii. După ce
le-a înfruntat în plin, autorul le va expune fără impudice văicăreli. Tonul
este reţinut, sobru, maniera puţin pedantă. Şi aproape fiecare episod
(considerat) relevant, numeroasele şi fugitivele secvenţe ale unor fapte în
permanentă concomitenţă şi derulare sînt acum focalizate şi meticulos
analizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt, fiindcă
demonstrează; demonstraţia înseamnă argumentaţie rotunjită, iar rotunjirea nu
e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul unei meditaţii profunde la temă.
Dacă formatul social se arată demoralizant pînă la a fi
traumatizant, episoadele de formaţie „smulse“ mediului ambiant (lecturile,
audiţiile muzicale, studiile de filologie clasică, mai tîrziu cele de medicină)
sînt explorate pînă cînd protagonistul se simte saturat de ele. Unde e capătul?
Fiecare punct terminus constituie, de fapt, un nou început, cu reinvestirea
totală a tînărului acum septuagenar, cu aceeaşi beţie lucidă a unui Tudor Vianu
doritor de a nu rata nici o experienţă culturală majoră. Tatăl este, de altfel,
un personaj formidabil în autobiografia fiului. Un mare spirit văzut în
intimitate, dar şi cu obiectivitate; cu vădită admiraţie, dar şi cu sentimentul
– încă viu – că presiunea exercitată de el asupra celorlalţi era enormă. Ion
Vianu îl recuperează din vechile lor dialoguri, precum şi din scrisorile ori
cuvintele trimise înspre magistru de cîţiva „frumoşi şi virtuoşi tineri“ (de la
Noica la Negoiţescu şi de la Papu la Balotă), „apărătorii culturii şi
virtuţilor în vremuri de restrişte“.
Un efect extraordinar apare din majoritatea scenelor cu T.
şi din interpretarea lor de către fiul atent şi competent. Aşa cum regretatul
Matei Călinescu, „Geamănul“ din Amor intellectualis, vorbea în Portretul lui M
despre băiatul său grav bolnav ca despre un învăţător al lui, celui matur, şi
aici filiaţia este întoarsă. Tudor Vianu e tatăl, însă T., personajul lui Ion
Vianu, devine fiul fiului său, obiectul unei afecţiuni şi al unei compasiuni
înţelepţite. Privirea ingenuă a copilului de pe vremuri e dublată de comprehensiunea
unui psihoterapeut: „Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea şi melancolia
lui T., cu primejdia ca fiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi,
am avut de-a face cu nevroza mamei mele [...] dorinţa mea de a le fi vindecător
avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînţeles
neîntrerupt că eu îi puteam salva – dacă nu de la moarte, cel puţin de la
disperare – prin prezenţa mea alături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune“.
Iubirea filială se vede astfel învelită în plasa unei înţelegeri (la toate
nivelele) pe care Tudor Vianu o merită nu numai din partea moştenitorului
său...
Închizi această autobiografie absolut remarcabilă cu
sentimentul că despre valorile „frumoşilor tineri“ din anii ’50 nu putea vorbi atît
de convingător decît unul dintre ei.
Ion VIANU, Amor intellectualis. Romanul unei
educaţii, Editura Polirom, Colecţia „Fiction. Ltd“, Iaşi, 2010, 408 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters