OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incep prin a raspunde la replica finala a interviului de mai jos, spunind ca intotdeauna am avut placerea de a alege pentru aceste interviuri oameni care sa fie, intr-un fel sau altul, antieroi. Fie prin nonconformism, fie prin modestie, prin cultivarea anonimatului.
Pentru cei care nu-l cunosc, George Ardeleanu poate constitui o surpriza. George Ardeleanu este asistent universitar la catedra de literatura romana a Facultatii de Litere din Bucuresti. A fost profesor de literatura comparata la Colegiul Pro si coautor al manualelor de limba si literatura romana pentru clasele IX-XII realizate de Editura Sigma. Este membru in grupul de lucru pentru redactarea programei de limba si literatura romana pentru liceu. A publicat in 2000, la Editura Aula, monografia N. Steinhardt. Numai interviul in sine poate, insa, depasi limitele acestor seci date bio-bibliografice...


Libertatea – tema fundamentala a operei lui N. Steinhardt

Cum se explica preocuparea pentru N. Steinhardt, atita timp cit sinteti unul dintre filologii optzecisti atrasi de teoria istoriei literare si de paradoxurile textuale, mai degraba decit de cele umane?

Este o intrebare care mi s-a mai pus si pe care mi-o pun si eu uneori. Sper, insa, ca aceasta „dubla“ preocupare sa nu fie simptomul unui psihic scindat sau, si mai grav, o varianta postcomunista de ketman. Ce as putea sa va spun? In primul rind, ca paradoxurile textuale nu sint chiar un moft. Ele au fost (si sint!) o forma radicala, critica de angajare existentiala. Daca prin paradoxuri textuale intelegem „experiment“, „textualism“, „digitatie textuala“ etc., nu trebuie sa uitam valoarea subversiva pe care acestea au avut-o, valoare direct proportionala cu furia cu care au fost reprimate de cenzura. Intr-un volum despre experimentul literar postbelic, Gheorghe Craciun, referindu-se cu precadere la experimentalismul de grup al anilor ’80, spune ca a experimenta inseamna a-ti propune de bunavoie, fara miza vreunei cariere literare, „ratacirea“ in spatii necartografiate inca, periculos de libere, periculos de scapate de sub control, periculos de informale.

Aceste „paradoxuri textuale“ n-au dus doar la o libertate a formei, ci au constituit si o forma de libertate a spiritului. Prin ele – spune, pe buna dreptate, Gheorghe Craciun – au fost contestate „structuri, coduri, moduri osificate de exprimare, mentalitati, gusturi artistice, pozitii de comanda literara, stereotipii critice“. Si pentru ca am adus in discutie problema libertatii, o sa va spun ca acesta este punctul comun al celor doua preocupari ale mele. Libertatea, am mai spus-o, este, in opinia mea, tema fundamentala a operei lui N. Steinhardt. Este o tema care m-a obsedat si pe mine: cum sa-ti protejezi libertatea (macar individuala) intr-un sistem totalitar si cum, odata dobindita, s-o salvezi de pericolul deriziunii. Or, atit paradoxurile textuale (cit se poate de umane, dupa un secol de impersonalitate modernista), cit si, mai ales, opera lui N. Steinhardt imi ofera citeva raspunsuri la aceasta intrebare.

Care este perspectiva din care ati abordat opera lui Steinhardt, daca ne gindim ca acest autor este unul extrem de special, in cazul caruia nu putem face abstractie de destinul sau?

Va referiti, probabil, la micromonografia pe care am publicat-o in anul 2000 in Colectia „Canon“ a Editurii Aula. Este, dupa cum stiti, o micromonografie cu caracter didactic a carei structura trebuia sa raspunda (si) unei comenzi editoriale: repere bio-bibliografice, analiza operei, antologie de texte comentate, dosar critic etc. Ea este, deocamdata, o schita a tezei mele de doctorat. Am combinat mai multe demersuri: o abordare cronologica a operei, plecind de la volumul parodic In genul tinerilor din 1934, trecind prin eseurile publicate in perioada interbelica si prin volumele de eseuri aparute intre 1976 si 1988 (ca si prin cele postume) si am incheiat cu Jurnalul fericirii: un demers tematic si comparativ (problema libertatii la N. Steinhardt si F.M. Dostoievski; N. Steinhardt si Generatia ’80 etc.). Cred ca, de fapt, e mai bine sa spun titlurile capitolelor: N. Steinhardt si interogarea canonului; Antisthius, „tinara generatie“ si „anii nebunatici“; Incertitudinea ca metoda de lucru si critica hedonista; Strada Castelului si sitele semiotice (N. Steinhardt si postmodernismul) &Secretul crestin al Scrisorii pierdute; „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar“ (sau despre problema libertatii la N. Steinhardt si F.M. Dostoievski); „Dumnezeu nu e un imens papagal rosu“ (din nou despre Steinhardt si Dostoievski. Mi-am dat seama, insa, ca am comis o eroare, pe care, de altfel, au comis-o si altii. Am considerat Jurnalul fericirii ca final al unui traseu existential si cultural.

Ca si altii, am considerat ca N. Steinhardt evolueaza de la nonconformismul, spiritul ludic, contestatar din volumul parodic In genul tinerilor (un fel de insurgenta la insurgenta, de pe pozitiile unui liberal clasic), trecind prin volumele de eseuri amintite, la cucernicia si spiritualismul pios din Jurnalul fericirii sau din volumul de predici Daruind, vei dobindi. Fals! Jurnalul fericirii a aparut, intr-adevar, postum, in 1991, el insa a fost elaborat intre 1967 si 1971 (in 1972 a fost confiscat de Securitate). Cu alte cuvinte, Jurnalul... este anterior majoritatii volumelor de eseuri ale lui Steinhardt, este anterior preocuparilor „frivole“ ale acestuia. Asadar, cele doua dimensiuni, nonconformismul si vocatia lui homo religiosus, nu sint, cel putin dupa convertire, succesive, ci simultane si consubstantiale. Pe de alta parte, insurgenta, spiritul ludic, „necanonic“, vocatia deriziunii (in sens pozitiv) etc. nu pot sa nu fie observate de cel care citeste cu atentie Jurnalul... si chiar volumul de predici. Un fapt foarte interesant: in volumul din 1934, tinarul Steinhardt publica, printre altele, o parodie foarte acida la adresa lui Geo Bogza. In 1982, in monografia pe care i-o dedica acestuia (mai mult decit entuziasta!), calugarul Steinhardt are curajul de a reproduce fragmente din Poemul invectiva, in conditiile in care Bogza insusi nu avusese curajul de a le reproduce in volumul antologic Orion. Cum am mai spus si in monografie, o evolutie paradoxala: conservator in viata civila si „nonconformist“ in existenta monahala. In realitate, lucrurile sint explicabile: crestinismul lui Steinhardt se intemeiaza pe ideea de libertate, incertitudine, risc, pariu existential. Si aceasta fara ca dogma sa fie tradata. Intr-adevar un destin extrem de special. Vedeti, astazi se incearca o paralela intre convertirea monahala a postmodernistului Stefan Bastovoi si cea a lui Steinhardt. Este o mare diferenta. Trecind la monahism, Savatie Bastovoi a rupt radical cu trecutul sau cultural, postmodernist sau nu. Cel putin, asa reiese din interviuri. Steinhardt nu s-a despartit, insa, niciodata de un asemenea trecut. Nici macar rizind.


„Steinhardt identifica la optzecisti si subtile disponibilitati spre transfigurare“

V-a interesat, fara indoiala, la N. Steinhardt, si viziunea sa asupra Generatiei ’80. Cum ati rezuma aceasta viziune? Care au fost intuitiile sale care ar putea fi luate in considerare si astazi?

Mi-e destul de greu acum, dupa un amplu eseu pe care l-am publicat in numerele 124 si 125 ale Observatorului cultural si dupa capitolul pe care l-am consacrat temei in monografie, sa rezum aceasta viziune. Cert este ca N. Steinhardt a scris in anii ’80 (cind era deja calugar la Rohia) cu entuziasm despre majoritatea optzecistilor: Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Alexandru Musina, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Magdalena Ghica s.a. O lectura entuziasta, frenetica, dar nu postmoderna. Ceea ce semnaleaza Steinhardt la scriitorii Generatiei ’80 sint tocmai acele valori estetice si morale care i-au marcat destinul si lui (pe urmele lui Wittgenstein, Steinhardt considera ca eticul si esteticul se suprapun): valorile subversive, libertatea, curajul, demnitatea, directetea limbajului, nonconformismul, obsesia Realului, a cotidianului crud si grotesc, dar si „enclave“ ale transcendentei divine, care i-ar contraria, poate, pe optzecisti.

Imi permit, pentru cei care n-au citit articolul, sa dau un citat semnificativ: „Tocmai asta disting eu la Generatia ’80: cele mai multe dintre capriciile, rasfaturile, toanele generatiei interbelice (a mea, adica); dintre incapatinarile, convingerile, fidelitatile ei, dintre panasele, indirjirile, locurile ei comune; increderea in autenticitate; sila de minciuna si fatarnicie, dragostea «nebuna» de libertate (bunul suprem), uimirea in fata cedarilor grabite, dispretul total pentru fricosi (indeobste pentru cei virtuali: nu-i ameninta un pericol real si iminent, ci ii scutura eventualitatea unuia putin probabil); o doza normala de curaj, prejudecata (de voieste cineva sa-i zica asa) ca tinuta si demnitatea – ca si bautura – nu-s pentru vite, ci pentru oameni, sentimentul ca – in general – oamenii nu-s dobitoace si ca au ontologice inclinari spre depasirea necesitatii si utilului, spre frumos si adevar...“ Dincolo de obsesia infernului totalitar, Steinhardt identifica la optzecisti si subtile disponibilitati spre transfigurare. Curios lucru: astazi, unii dintre amicii mei optzecisti (dogmatici!) par sa fi uitat de aceste valori ale lor, subversive. Daca se tem cumva ca aceste valori sint datate, as vrea sa le spun ca se insala. Daca se gindesc sa le sacrifice in favoarea teoriei, le-as aminti celebra propozitie a altui mare scriitor liber, Gellu Naum: „Teoria strica omenia“.

Cit despre intuitii... As da un singur exemplu, cazul extraordinarei poete Mariana Marin. Intr-un articol publicat intr-un numar recent al revistei 22, dl Marius Chivu reprosa – pe buna dreptate – criticii de dinainte de 1989 opacitatea in fata dezamagirii istorice, politice si ideologice ca centre de declansare a crizei autentice existentiale, in textele Marianei Marin. Iata care sint insa – dupa N. Steinhardt, intr-un articol despre volumul colectiv Cinci, din Critica la persoana intii (1983) – concluziile poeziei Marianei Marin: „ferocea singuratate, spaima, sirma ghimpata, acel sentiment de pustiitoare siguranta a limitelor dintre un mar putred si unul sanatos“. Iar rostul poeziei: „Trebuie notat totul,/ chiar daca ma pocnesti,/ in aceasta uriasa macelarie,/ unde mai crezi ca te poti salva, printre halci de ardei gras,/ unde ai visat si ai scris,/ ca o manseta roasa de viata/ unde ai chicotit cu fusta instelata,/ cind mirosurile se destind si pe cer e numai fum“. Si apropo de intuitii... De data aceasta, una „inversa“, care ar putea sa le dea de gindit postmodernilor. E vorba de punctul de vedere al unui liberal autentic, marcat de bunul simt al relativitatii. Se stie ca Steinhardt, admirator al optzecistilor, era putin reticent fata de conceptul de postmodernism. Intr-o carte de convorbiri cu Ioan Pintea, intitulata Primejdia marturisirii, la o intrebare, e drept, insidioasa a acestuia, privind axiologia conceptului de postmodernism, N. Steinhardt raspunde... esopic, referindu-se la o ilustratie dintr-o revista americana.

In poza respectiva se vede un tinar alaturi de mama lui. Tinarul este proaspat ras, tuns impecabil, poarta papion, haine perfect croite si pince-nez. Mama este o „baldira“ puternic sulemenita, imbracata in toale hippie, avind o figura care trada o oarecare intimitate cu procedeele psihedelice. Tinarul spune: „Vreau sa ma fac functionar de banca“, la care mama ii raspunde: „Nici gind, vei fi un hippie ca tatal tau“. La fel se intimpla si cu modelele literare. Era inevitabil ca dupa modernism sa vina un „antimodernism“, la fel cum este inevitabil ca fiul unui parinte hippie sa se vrea un sclivisit functionar de banca.

Spuneati la un moment dat, intr-un articol, ca este interesant cum un exeget care pariaza pe transcendenta isi apleaca urechea la imanenta intrinseca a literaturii optzeciste. Adaugati, de asemenea, ca perspectiva lui Steinhardt asupra transcendentei este deosebit de flexibila, ca identifica sensuri crestine, de exemplu in opera lui Proust sau a lui Dali. Vorbiti acum despre disponibilitatea spre transfigurare a optzecistilor. Demersul dumneavoastra critic este unul invers, de „imprietenire“ a valorilor (optzeciste) cu cele ale lui Steinhardt?

Steinhardt identifica sensuri crestine si la optzecisti (de exemplu, la Liviu Ioan Stoiciu), si in opera rock Jesus Christ Superstar. Aceasta flexibilitate are la baza tot ideea de libertate. Exista o fraza a lui Kierkegaard care se repeta obsesiv in paginile Jurnalului...: „Contrariul pacatului nu e virtutea, contrariul pacatului e libertatea“. Pentru el, libertatea, pariul existential, incertitudinea nu sint doar premise ale credintei, ci si ale artelor si chiar ale stiintelor. El leaga, de pilda, credinta inclusiv de sentimentul deriziunii (spre deosebire de calugarul Jorge din Numele trandafirului). Povesteste in acest sens, in Jurnal..., o nuvela a lui Anatole France, Le Jongleur de Notre-Dame: in celebra catedrala, un mascarici face ce stie si ce poate in fata icoanei Maicii cu Pruncul. Isi aduce prinosul pe singurul drum ce-i sta deschis, al giumbuslucurilor. Oficiantul regulamentar, de dupa un stilp, priveste ingrozit bilciul. Dar Pruncul ride si bate din palme, iar Maria sterge cu naframa ei sudoarea de pe fruntea saltimbancului. Nu stiu daca o asemenea flexibilitate convine teologilor nostri.

Mai degraba as crede ca, uneori cel putin, daca se „tace“ despre aceasta, in cazul lui Steinhardt functioneaza prezumtia de convertire. Cit priveste aplecarea sa spre imanenta poeziei optzeciste, ea se explica pe de o parte prin tentativele de dejucare a acestei „imanente“, iar pe de alta parte prin mesajul politic pe care il contine. Referitor la „imprietenirea“ valorilor postmoderne cu cele ale lui Steinhardt, daca valorile cu pricina sint cele amintite, pot spune ca „imprietenirea“ exista, si nu mai este nevoie sa fac eu un efort pentru asta. Despre Steinhardt au scris cu caldura multi optzecisti: Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Vlad, Stelian Tanase, Nicolae Oprea, Ion Manolescu, Ioan Stanomir s.a. Daca valorile la care va referiti sint cele crestine, eh! aici e mai dificil (sa-mi dati voie, in acest punct al interviului nostru telefonic, à la Eminem sau Ozzy Osbourne, sa rid putin). Cred ca aceasta tine de optiunea individuala a fiecaruia, si am trada principiile lui Steinhardt daca nu am tine cont de acest lucru.


„Intre cultura si credinta, prapastia nu e asa de mare cum credeam“

In ce fel v-a schimbat, uman vorbind, contactul cu opera lui Steinhardt?

In primul rind, acest contact m-a ajutat sa-mi dau seama ca, intre cultura si credinta, prapastia nu este asa de mare cum credeam, ca frumusetea nu vine neaparat de la diavol si ca, indiferent daca ea este sau nu convulsiva, va mintui – vorba lui Dostoievski – lumea. M-a deprins, in al doilea rind, cu acel liberalism de care vorbeam, cu acea asumare a polifoniei lumii, a plurivocitatii umane, mai mult decit un tratat de politologie. Exista la pagina 400 a Jurnalului... un pasaj extraordinar despre asumarea acestor continuturi multiple, antinomice ale existentei umane: „Pina la urma toate se incurca: pozitiile se tulbura, anii de temnita se aduna in progresie geometrica, caluseii si scrinciobul pe fiecare il ametesc. Se desprind cu incetul doua secrete: 1) toata lumea are nitica dreptate si 2) tot omul e nebun desi crede ca numai ceilalti sint“.

In fine, nu ma pot abtine, de multe ori, sa fac urmatorul rationament: acest om fascinant, cu o cultura si inteligenta extraordinare, cu un stralucit doctorat in drept constitutional, cu o memorie prodigioasa, in sfirsit, cu o structura umana extrem de rara isi ispaseste cea mai mare parte a destinului sau in conditii infernale: inchisori, umilinte, marginalizare, munci necalificate, boli s.a.m.d. Ei bine, acest om traverseaza un asemenea infern cu o seninatate teribila, care nu este o vorba in vint. In fata acestei realitati, nu pot sa nu ma jenez, sa mi se faca efectiv rusine de micile mele drame – dramolete, crize, depresii (h)isterii, puseuri si tot restul... Nu de putine ori simt nevoia reperului moral numit Steinhardt. Nu ma pot, de asemenea, abtine sa ma intreb uneori cum ar fi reactionat Steinhardt in diferite momente-cruciale-ale-mult-incercatei-noastre-istorii-postcomuniste. Cu cine ar fi votat, de pilda, N. Steinhardt? Cum ar fi vazut cartea dnei Alexandra Laignel-Lavastine despre Eliade, Cioran si Ionesco, pe care ii admira atit de mult? Dar Omul recent de H.-R. Patapievici? Cum ar fi privit razboiul dintre Observatorul cultural si Romania literara? In ce paradigma s-ar fi plasat in privinta revizuirilor? s.a.


„Noutatea nu menajeaza nici comoditatile culturale, nici pe cele didactice“

Un alt capitol important al carierei dumneavoastra este cel legat de manualele alternative. Ati publicat la un moment dat un fragment de „jurnal“ in care incercati sa gestionati furia si indignarea produse de o predica de duminica a unui preot din Drumul Taberei, chiar cu ajutorul citorva „invataturi“ ale lui N. Steinhardt. In ce fel credeti ca a fost uzurpata si folosita cauza manualelor alternative? A avut aceasta cauza o miza mai puternica la nivelul mentalitatilor?

Trebuie sa fac o precizare. Preotul cu pricina nu este din Drumul Taberei, era „invitat“ (visiting) in Drumul Taberei. Face parte din establishment-ul eclezial si universitar teologic. Ii banuiesc, totodata, un trecut ideologic furtunos. Utilizarea Evangheliei ca pretext pentru anatemizarea manualelor alternative nu este un „accident“ in cazul Sfintiei sale. Cu alta ocazie, comentind parabola femeii din Canaan, dupa ce i-a purtat pe enoriasi prin incurcate hatisuri omiletice, printr-o sofisticata selva oscura teologala, a ajuns la un discurs... antiglobalizare. Sa zicem, deocamdata, ca e la mijloc o obisnuita lipsa de har. Ea este, insa, simptomatica pentru una din „mizele mai puternice la nivelul mentalitatilor“: o resuscitare a mitului ceausist al cetatii asediate, care a functionat in scandalul manualelor alternative. Alta miza: nostalgia Adevarului unic (pe care nu-l putea oferi, evident, decit manualul unic!) si, implicit, nostalgia fericirii lipsei de libertate, preferabila (nu-i asa?) „dramei“ libertatii.

Nu-mi dau seama in ce masura cauza manualelor alternative a fost uzurpata prin predica de care vorbeam. Cred ca a avut, totusi, impact, pentru ca ea venea pe un teren deja minat, deja vulnerabil. La aceasta si-au dat concursul si alte instante: cea mai mare parte a presei, televiziunea, Academia Romana s.a. Despre asta am mai scris in mai multe rinduri in Observator cultural, in suplimentul Vineri (Nr. 26/1999) al Dilemei sau in Romania literara (Nr. 51-52/1999), si nu as vrea sa ma repet. Cert este ca toate instantele amintite i-au scos la rampa cu o predilectie psihanalizabila pe adversarii „reformei Marga“. Dar bovarismul „e-n toate/ e-n cele ce sint/ si-n cele ce miine vor ride la soare“. Astazi, de pilda, cind Contrareforma dnei Ecaterina Andronescu face minuni de vitejie, presa (Adevarul, de pilda) are nostalgia reformei Marga. Asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut.

Ati facut parte dintre cei care au conceput programa si manualele alternative de limba si literatura romana si care au fost acuzati ca alcatuiesc manuale postmoderne. In ce masura este posibila publicarea listelor de autori la ora aceasta la noi?

Este vorba de doua liste, de fapt. Exista, in primul rind, niste liste de sugestii pentru fiecare tema, curent, gen literar, ideologie ori concept, liste care incep cu formula „de exemplu“ si se termina cu formula „etc.“. Ei bine, chiar si aceste liste au provocat scandaluri, involburari de orgolii, frustrari, suspiciuni de parti-pris-uri. De multe ori, ele au fost interpretate ca opresive. Exista apoi o lista de autori obligatorii, cu a carei existenta eu nu am fost de acord. In acest caz, as fi dorit-o mai redusa, pentru a creste marja de libertate a autorilor de manuale si a profesorilor. Aceasta a fost o lista intens negociata de multiple „foruri“, incit n-as putea spune ca mai reprezinta in vreun fel optiunea mea. Ea este posibila doar in masura in care stabileste o unitate a manualelor si a demersului didactic. Oricum este o lista mult mai conservatoare decit prima, si care nu modifica deloc canonul vechiului manual unic.


„Scoala se vrea un «templu» in care limbajul nu poate fi decit alegoric“

„Optzecistii pot sa mai astepte“ este o afirmatie a unei profesoare de romana in cadrul unei sedinte pe marginea manualelor alternative. De ce credeti ca toate „optiunile“ optzeciste din manuale au facut obiectul oprobriului public?

Daca ma gindesc la Mircea Nedelciu, la Mariana Marin sau la Cristian Popescu, imi dau seama cit de cinica a fost afirmatia doamnei cu pricina. Si despre acest caz am mai scris. Oprobriul asupra optzecistilor tradeaza – spun o banalitate – in primul rind un refuz al noutatii. Noutatea nu menajeaza nici comoditatile culturale, nici cele didactice. Cind o sa am timp, o sa fac o paralela intre scandalul provocat de introducerea optzecistilor in manualele alternative si scandalul provocat de aceeasi generatie literara in revista Saptamina a lui Eugen Barbu, din ultimul deceniu totalitar. Cele doua scandaluri au mize asemanatoare. Atunci se punea problema omologarii literaturii optzeciste de catre canonul critic.

Intre timp, aceasta omologare s-a produs. Omologarea de catre canonul didactic a venit, cum era de asteptat, mai tirziu, iar scandalul s-a repetat. Care va sa zica, atit omologarea critica, cit si cea didactica a literaturii optzeciste au fost „scandaloase“. In al doilea rind, deranjeaza „prezentul efemer“ (caruia i se prefera „valorile eterne“), „cotidianul“, ca si tranzitivitatea limbajului literaturii optzeciste. O distinsa functionara culturala o intreba pe Simona Popescu in anii ’80: „Ce cauta gainile moarte in poezie?“. Astazi, multi isi mai pun, inca, o asemenea intrebare. Scoala se vrea un „templu“ in care limbajul nu poate fi decit alegoric. Ce sa facem, profesorii (si nu numai ei!) sint niste mici intelepti care nu accepta decit adevarurile vremii lor. Pe de alta parte, cum am mai spus, nu numai literatura optzecista a creat rumori. Texte precum Vorbeste incet sau Stau in cerdacul tau de M. Eminescu, Padureanca de I. Slavici, Creanga de aur de M. Sadoveanu, Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, Ingeniosul bine temperat de M.H. Simionescu s.a., chiar daca nu au avut „privilegiul“ unor asemenea scandaluri, nu se studiaza nici macar de catre cei care au optat pentru manualele in care aceste texte exista. De ce? Simplu: pentru ca aceste texte clasice nu s-au studiat inainte. Un distins universitar era scandalizat de un text al lui Edward Lear, un poet national era intrigat – la televizor – de textul Jabberwocky din Through the Looking-Glass de Lewis Carroll, in care vedea o tentativa de deznationalizare a tinerei generatii. Mai e cazul sa continuam?

Care este situatia actuala a acestor manuale? Cit de multi elevi studiaza dupa manualele gindite de dumneavoastra si de colegii dumneavoastra? Marturisiti undeva cu nostalgie ca va lipsesc vremurile agitate din 1999, cind scandalul era in floare.

Aceste manuale inca exista! N-as putea spune ca sint nemultumit de numarul elevilor care studiaza dupa manualele noastre. Se prefera insa manualele care ofera comentarii gata-facute si cele cu putine reformisme canonice. Cit priveste nostalgia despre care vorbeam, trebuie sa va amintesc ca si „lucidul“ Sancho regreta marile momente ale nebuniei lui Don Quijote. Ea n-o sa mai dureze mult. Trecerea la invatamintul obligatoriu de 10 ani va duce la o noua schimbare a programei si, implicit, a manualelor. Programele vor fi facute, probabil, de altii. Ceea ce-mi aminteste de o poezie a lui Richard Wagner: „ne-am dat seama de conditii/ am hotarit sa le modificam/ le-am modificat/ pe urma au venit altii/ care si-au dat seama de conditiile/ modificate si au hotarit/ sa le modifice/ au modificat conditiile/ modificate/ pe urma au venit altii/ care si-au dat seama de modificarea/ conditiilor modificate si au/ hotarit sa le modifice/ au modificat modificarea conditiilor/ modificate/ pe urma au venit altii“ (Dialectica, 1971).

Care sint consecintele reale ale punerii in practica la noi a sistemului manualelor alternative? Din cite se stie, va pregatiti sa primiti in Universitate prima generatie de candidati care au invatat limba si literatura romana dupa manualele alternative.

Cred ca este prea devreme pentru a cartografia aceste consecinte. E nevoie de mai mult timp. Numai ca aceasta prea frecventa reincarcare a „palimpsestului“ curricular duce la haos. Am impresia, totusi, ca elevii au mai putine inhibitii, in fata unui text de comentat la prima vedere, decit inainte. Vom vedea. Viitorul se anunta luminos. Intr-adevar, ne-pregatim-cu-drag-si-spor sa primim candidatii aceia. Iar ce va fi in viitor/ Deocamdata e sublim. Sper, insa, ca in locul unui subiect gen „Contributia lui Camil Petrescu la dezvoltarea romanului romanesc“ sa se dea la admitere un comentariu de text la prima vedere. Am presentimentul, totodata, ca acesta va fi inceputul unui nou Razboi.

Razboiul de o saptamina care va dura o suta de ani...

Permiteti-mi, la sfirsitul discutiei noastre, sa va fac o sugestie. Mi-am dat seama ca ati schimbat grilele de intervievare. Sper ca discutia cu mine sa fie prima dintr-o serie de interviuri cu antieroi: flasnetari, paracliseri, prelucratori prin aschiere...