Frumuseţea şi infernul la Piccolo Teatro din Milano

Autor: Corina PETROFF | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În perioada 6-8 octombrie 2009, la Teatro Studio din Milano, Roberto Saviano, cel mai de succes scriitor italian la ora actuală şi cel mai mediatizat, în faţa unui public format în general din tineri, a urcat pentru prima dată pe scenă în calitate de actor, recitînd fragmente din ultimul său volum, Frumuseţea şi infernul (lansat în luna iunie, volumul s-a vîndut deja în peste 400.000 de exemplare). Spectacolul, care a durat circa o oră şi jumătate, le-a fost dedicat Nedei Soltani şi lui Taraneh Moussavi, cele două iraniene ucise cu bestialitate, în vara aceasta, de regimul lui Ahmadinejad: prima, studentă la filozofie, a fost împuşcată în luna iunie, în timpul unor proteste de stradă, iar imaginile ce surprind ultimele ei clipe de viaţă au făcut înconjurul lumii datorită Internetului; cea de-a doua, la fel de frumoasă şi elegantă, două calităţi care o făceau să fie candidata perfectă la condamnarea la moarte, a fost arestată la sfîrşitul aceleiaşi luni, torturată, violată de nenumărate ori, ca mai apoi, în iulie, corpul semicarbonizat să-i fie găsit aruncat într-o zonă aproape pustie.

Scenografia spectacolului a fost pe cît de simplă, pe atît de sugestivă. Saviano, îmbrăcat într-un sacou negru şi cu pantofi sport, a pendulat, cu un teanc de foi în mînă, între un pupitru şi un scaun, în timp ce, pe un ecran, erau proiectate imaginile ce însoţeau naraţiunea. Dar atunci cînd a trebuit să expună ororile pe care le lasă în urma sa mitraliera AK-47 – arma ce a făcut mai mulţi morţi în întreaga lume decît bomba atomică, decît sida ori epidemiile de ciumă, arma preferată de camorrişti pentru a comite asasinate, dar şi pentru a fi comercializată pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale mapamondului –, scriitorul devenit actor s-a prezentat în faţa publicului ţinînd în mînă un kalaşnikov adevărat, pe care l-a dat celor prezenţi în sală, ca să treacă din mînă în mînă, explicîndu-le modul de funcţionare în cele mai mici detalii.

„Să ies din singurătate“

Marea majoritate a textelor selecţionate au avut ca tematică comună cuvîntul, instrumentul, prin excelenţă, de transmitere a adevărului, o armă ce i-a condamnat adesea pe cei care au folosit-o la exil, închisoare, moarte. Aşa cum a fost cazul cîntăreţei Miriam Makeba1, condamnată, pentru un cîntec, de regimul din Africa de Sud, la exil; al ziaristei Anna Politkovskaia2, asasinată pentru a fi dezvăluit grozăviile războiului din Cecenia, întreţinut de regimul lui Putin; al poetului şi scriitorului Varlam Şalamov3, care, după zeci de ani de Gulag, a afirmat că „a fost mereu un om liber şi un învingător“ sau al scriitorului Ken Saro-Wiwa4, torturat şi ucis nu numai de Guvern, ci şi de multinaţionalele din domeniul petrolier.

Muzica spectacolului a purtat semnăturile lui Michel Petrucciani, Goran Bregovi´c şi Manu Chao.

Spectacolul (o producţie Piccolo Teatro din Milano, regia Serena Sinigaglia) s-a bucurat de un mare succes şi va fi găzduit, în perioada 16-28 februarie 2010, de Teatro Grassi.

Deoarece este constrîns să trăiască departe de familie şi prieteni, ascuns şi sub escortă, acest spectacol a reprezentat pentru Roberto Saviano o nouă ocazie de evadare în mijlocul oamenilor, demonstrînd, încă o dată, că cine a încercat să-l oprească, condamnîndu-l la o astfel de viaţă, nu a reuşit: „[...] doream să privesc în ochi lumea. Să ies din singurătate. Să am un raport direct cu cititorii. Vreau ca ei să poată să mă privească şi ca eu să-i pot privi pe ei. Acesta nu este un spectacol. Este o naraţiune. Intensă. Care nu este obligată să urmeze ritmurile unei emisiuni de televiziune“.

Dar aceasta nu a fost prima dată cînd o carte a lui Roberto Saviano a făcut obiectul unui spectacol de teatru. Înainte de a deveni un film celebru5, şi Gomora, prima carte a tînărului ziarist italian, a cunoscut, în 2007, o adaptare pentru scenă (regizor Mario Gelardi, o producţie a Teatrului Mercadante din Napoli), fiind jucată în foarte multe teatre din Italia şi continuînd să se bucure de un enorm succes, chiar şi acum, la doi ani de la premieră.

Şi nu a fost nici întîia oară cînd scriitorul a recitat ample fragmente dintr-o carte de-a sa: între 27 noiembrie şi 7 decembrie 2006, Saviano, pe parcursul a zece episoade reunite sub titlul Napoli: dentro il vulcano (Napoli: înăuntrul vulcanului), prezentase publicului radioascultător, în cadrul emisiunii Il Terzo Anello (Al Treilea Inel) de la Radio Tre, o altă faţă a Campaniei, aceea devastată de camorra.

În octombrie 2008, atunci cînd Roberto Saviano a fost ameninţat cu moartea, Gomora, din librării şi teatre, a ieşit direct în stradă, fiind citită de la prima la ultima pagină în toate pieţele din marile oraşe, într-o mişcare de solidaritate impresionantă. De asemenea, o lectură integrală a cărţii a fost oferită întregii Italii de postul Radio Tre al RAI, în cadrul emisiunii Fahrenheit.

Obişnuite sînt, în ultima vreme, şi apariţiile scriitorului la televizor, de la simplele interviuri pînă la emisiunile care îl au drept unic invitat şi protagonist. Astfel, în martie 2009, în cadrul emisiunii de actualitate, cultură, politică şi amuzament Che tempo fa (Starea vremii), difuzate de Rai Tre, Roberto Saviano a vorbit preţ de o oră, în cadrul unui monolog cutremurător, despre modul în care camorra ucide cu o cruzime incredibilă pe oricine cutează să-i zădărnicească planurile, despre campaniile de defăimare îndreptate împotriva celor care îndrăznesc să scrie sau să dezvăluie în public adevărul, despre limbajul şi tacticile de manipulare a cititorilor folosite de către ziariştii aserviţi boşilor camorrişti, despre morţii inocenţi rămaşi pe nedrept anonimi, despre atotputernicia camorrei, care dictează legea chiar şi din închisorile de maximă siguranţă, dar şi despre „non-viaţa“ la care s-a autocondamnat scriind Gomora. (Cu siguranţă că, dacă nu s-ar fi bucurat de atîta succes – în primii doi ani de la lansare se vînduseră mai multe exemplare din Gomora decît din Logodnicii lui Manzoni, roman de la a cărui publicare a trecut mai bine de un secol şi jumătate! –, autorul ei ar fi fost lăsat în pace.) Cu această ocazie, Saviano i-a acuzat pe toţi cei care continuă să tacă sau să nege această realitate teribilă („Tăcerea este culpabilă şi pentru că nu permite înţelegerea lucrurilor“) şi a subliniat, ca în atîtea alte dăţi, că, dacă tot a fost transformat într-o operaţiune mediatică, va continua să se bată cu arma cuvîntului, singura pe care o are la dispoziţie, căci ţelul său este să aibă cît mai mulţi cititori şi să-şi publice articolele pe primele pagini ale celor mai importante cotidiane, pentru ca lupta împotriva camorrei să devină o modă.

Campaniile pro Saviano

Dacă la Casal di Principe, localitatea de baştină a scriitorului, mulţi oameni îl acuză pe Saviano de a fi scris baliverne, ce i-au pus într-o lumină defavorabilă şi au avut ca efect nenumărate controale, mult prea stricte, din partea autorităţilor, şi continuă – de frică, din interes ori din prostie – să tăgăduiască, negînd pînă şi probele cele mai evidente, existenţa camorrei, crimele şi fărădelegile acesteia ori, dimpotrivă, să ridice în slăvi această organizaţie criminală, arătînd cît de mult bine fac boşii oamenilor, dîndu-le de lucru (fără să specifice ce fel de lucru şi nici în ce condiţii), opinia publică italiană, sătulă de minciuni, de corupţie, de complicitatea politicienilor, de omertà, şi-a demonstrat, în nenumărate rînduri, solidaritatea şi preţuirea faţă de Roberto Saviano, devenit simbolul luptei împotriva tuturor mafiilor. Astfel, campaniile pro Saviano iniţiate de cotidianul La Repubblica au fost semnate de sute de mii de persoane, printre care şi unii laureaţi Nobel (Dario Fo, Mihail Gorbaciov, Günter Grass, Rita Levi Montalcini, Orhan Pamuk, Desmond Tutu), iar pe web au apărut mişcări spontane şi apartinice, precum Io sono Saviano (Eu sînt Saviano) şi Nessuno tocchi Saviano (Nimeni să nu se atingă de Saviano). Aceasta din urmă, atunci cînd, la jumătatea lunii octombrie a anului curent, Vittorio Pisani, şeful Poliţiei Judiciare din Napoli, a declarat într-un interviu6 că nu înţelege care este necesitatea escortei în cazul scriitorului napolitan, atîta vreme cît carabinierii ori atîţia magistraţi şi ziarişti implicaţi în lupta antimafie nu beneficiază de o astfel de protecţie, a reuşit să strîngă, în numai cîteva zile, 10.000 de semnături de protest, iar lui Roberto Saviano nu i-a fost retrasă escorta.

––––––––––

1. Cunoscută sub numele de Mama Afrika, cîntăreaţa de jazz şi word music s-a făcut cunoscută în lupta împotriva apartheid-ului. Abia în 1990, după aproape treizeci de ani, Nelson Mandela a reuşit să o convingă să se întoarcă în propria patrie. A murit în Italia, în urma unui atac de cord, în timpul unui concert împotriva camorrei, dedicat lui Roberto Saviano.

2. Renumită în întreaga lume pentru lupta dusă pentru respectarea drepturilor omului, pentru reportajele din Cecenia şi pentru acuzaţiile, din paginile ziarului liberal Novaja Gazeta, aduse Armatei şi Guvernului rus pentru încălcarea drepturilor civile, Anna Politkovskaia a murit asasinată, în timp ce se întorcea acasă, în liftul din blocul în care locuia.

3. Condamnat în 1929 cu acuzaţia de a fi distribuit Testamentul lui Lenin, document în care era criticat regimul stalinist, şi de a fi participat la demonstraţia celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie, strigînd Jos Stalin!, Varlam Şalamov a fost trimis în Urali la muncă forţată. După o scurtă perioadă de libertate, acuzat fiind de activităţi troţkiste contrarevoluţionare, este trimis la Kolîma (v. Povestiri din Kolîma, Editura Minerva, BPT, 1993), tărîmul morţii albe, şi obligat să lucreze în minele de aur şi cărbuni. În 1946, are şansa de a fi salvat de un medic-prizonier, care reuşeşte să-i găsească un loc de asistent în spitalul pentru deţinuţi. În 1956, după moartea lui Stalin, obţine reabilitarea şi începe să colaboreze cu revista literară Moskva. A murit, orb şi surd, într-un azil, în condiţii considerate de către mulţi suspecte.

4. Unul dintre intelectualii cei mai de seamă ai Africii postcoloniale, scriitor şi om de televiziune, Saro-Wiwa devine, la sfîrşitul anilor ’80, purtătorul de cuvînt şi apărătorul populaţiilor din delta fluviului Niger. Acestea, datorită exploatării petrolului de către companiile multinaţionale, şi-au văzut distruse culturile de subzistenţă, alături de întreg ecosistemul deltei Nigerului. Arestat pentru a treia oară în 1994, cu acuzaţia că ar fi fost părtaş la omorîrea unor opozanţi ai mişcării Movement for the Survival of the Ogoni People, pe care o conducea din 1990, Saro-Wiwa este spînzurat, în ciuda manifestaţiilor în care se cerea eliberarea sa. În 1992, Jenny Green, avocatul Center for Constitutional Rights din New York, a dat în judecată multinaţionala Shell, acuzînd-o de a fi fost responsabilă de moartea scriitorului nigerian, iar aceasta, pentru a evita procesul, a acceptat să plătească imediat o despăgubire de 15,5 milioane de dolari.

5. Filmul, în regia lui Matteo Garrone, a obţinut Marele Premiu al Juriului la al 61-lea Festival de la Cannes.

6. Interviul cu titlul „Saviano non doveva avere la scorta“ („Saviano nu trebuia să aibă escortă) a fost publicat în suplimentul Magazine (15 octombrie 2009, p. 78) al ziarului Corriere della sera.

Recomanda articolul prin: