OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Norman Manea a părăsit România în 1986, după ce a publicat zece volume în limba română – Anii de ucenicie ai lui August Prostul şi Plicul negru se numără printre ele. A continuat să scrie şi să publice în Statele Unite şi a devenit laureatul unor premii literare internaţionale prestigioase. Este unul dintre cei mai traduşi autori de limbă română (cărţile sale au fost publicate în peste 20 de limbi) şi, în discuţiile despre „Nobelul românesc“ din cercurile noastre literare, era cotat drept unul dintre scriitorii cu cele mai mari şanse de a ne reprezenta în galeria acestui premiu. Seria de autor de la Editura Polirom urmăreşte publicarea şi difuzarea în România a întregii opere a scriitorului.

Ce aduce nou, Vizuina în seria de autor „Norman Manea“? Marchează acest volum o mişcare decisivă de la eseu şi confesiune spre ficţiune şi roman?

Metafora nu înseamnă camuflare

Metafora sistemului comunist era, în Plicul negru, „asociaţia surdo-muţilor“. Acum această metaforă a devenit „anii de fericire legiferată“. E această exprimare/ camuflare metaforică un reflex al romanelor scrise în România, în anii ’70 şi ’80?

Unii critici români l-au văzut în personajul Radu Grielescu din Ravelstein al lui Saul Bellow pe Mircea Eliade. În ce măsură „Maestrul Dima“ din romanul dvs. („dăduseră peste dovada participării Maestrului, cu decenii în urmă, în campaniile politice ale unui soi de terorism fundamentalist creştin-ortodox“) reflectă acelaşi personaj? Şi, dacă trimiterile la unele figuri arhicunoscute sînt evidente, e totuşi vorba aici despre dialog subtil cu romanul lui Saul Bellow?

Personajul Augustin Gora are un aer abulic, parcă înoată, în permanenţă, într-un ocean tulbure. E acest ocean America cea distantă şi pragmatică, în care, cum spune taximetristul ucrainean, „aici toţi sîntem numere şi atît“ sau e el reprezentat de lumea livrescă şi puternic ancorată în dramele trecutului, din mintea lui Gora? Se hrănesc cele două bariere ale alienării una din cealaltă?

Augustin Gora este un cărturar, ca alte cîteva personaje din roman, ceea ce a fost o mare dificultate pentru autor, preocupat să evite, pe cît se poate, locvacitatea livrescă şi referenţială. Pe cît se poate... nu s-a putut cu totul, avînd în vedere tipul de „ameninţare“ la care este supus Gaşpar şi „dezlegarea“ pe care i-o oferă Gora, ca şi mediul în care evoluează epicul, trama romanului.

Confruntarea cu America pragmatică se produce zilnic în exilul lui Gora. Nu în vizuina bibiotecii sale, ci la catedră şi în spital, şi în taxiuri, dar mai ales în dramaticul episod terorist din 11 septembrie, cînd Gora se simte iremediabil insultat de barbaria analfabeţilor pioşi, care au ales ca emblemă a iconoclastiei şi a „infidelilor“ ce trebuie spulberaţi The World Trade Center, centrul tranzacţiilor planetare, şi nu Biblioteca, de unde au pornit totdeauna miracolele şi blasfemiile şi mirajele, credinţele şi contestările, descoperirile şi dezbaterea.

Vă consideraţi un scriitor român, scrieţi ficţiune în cea mai mare parte în limba română şi apoi, presupun, cărţile dvs. sînt traduse în engleză. De ce nu invers? Vă adresaţi mai ales unui public din România, chiar dacă celebritatea dvs. e internaţională şi se datorează, indiscutabil, şi accesibilităţii limbii engleze?

„Celebritatea“ mea nu se datorează mai mult limbii engleze decît în cazul altor scriitori români traduşi în engleză...

Pînă şi Eliade, familiarizat din tinereţe cu engleza, cu un stagiu în India Imperiului Britanic şi cu o misiune diplomatică la Londra, a continuat să scrie ficţiune în româneşte. Limba care a crescut în şi cu tine în toate vîrstele nu poate fi înlocuită de nici o limbă învăţată, oricît de bine. Este limba interiorităţii, a eului profund.

Imagine nu tocmai măgulitoare pentru ţară

Nicidecum. Frustrarea naţională nu se va tempera, se va învenina, poate, din cauza ambiguităţii acestei alegeri, din punct de vedere românesc. Herta Müller este nemţoaică din România, cu firave legături cu literatura română, locuind de peste două decenii la Berlin, ca imigrant şi repatriat. Este adevărat că proza ei se focalizează pe România ceauşistă, cu teroarea, mizeria şi securiştii ei – o imagine nu tocmai măgulitoare pentru ţară şi oportunismul cetăţenilor ei.

Andrei Pleşu se bucură sincer de această distincţie, mărturisind că scriitoarea era de mult laureata sa Nobel.

Ion Bogdan Lefter, din aceeaşi generaţie literară cu Herta Müller, crede că acest eveniment obligă România să accepte, în sfîrşit, „adevăruri care au mai fost susţinute în ultimele două decenii, stîrnind, nu o dată, mari polemici, în special în mediile intelectuale, sau chiar tensiuni interetnice în rîndul populaţiei“. El aminteşte că „şi un neromân poate fi reprezentantul românilor şi al culturii noastre comune, multietnice, multilingvistice“ şi că proza Hertei Müller ilustrează şi discriminarea minorităţilor din ţară. Lefter pare convins că asemenea adevăruri vor fi acceptate mai uşor acum, „într-o dezbatere legată de o scriitoare etnic germană“, decît dacă laureatul ar fi ungur român sau un evreu român, şi aminteşte chiar că eu mi-am exprimat de mai multe ori speranţa să nu pun vreodată România „în faţa unei situaţii asemănătoare“. Unele reacţii ale cititorilor par să dezmintă, însă, deja, bunele intenţii şi optimismul criticului.

Paul Goma, din exilul său parizian, este mai drastic: „Nobelul Hertei Müller nu înseamnă nimic pentru România“. Scriitoarea, interesată dintotdeauna doar de propria comunitate, nici nu ar fi în exil, ci „recuperată de Germania“. Goma reproşează disidenţilor germani din România („marxişti de mucava“) vina de a fi fost indiferenţi la „Declaraţia pentru apărarea drepturilor omului“, lansată de el, cu mari riscuri, sub dictatură, şi consideră că aceştia erau bucuroşi să emigreze în „libertatea capitalistă“, unde aveau să-şi continue vitejia de „neomarxişti bănăţeni“.

Dovedeşte premiul Hertei Müller că, aşa cum a scris The Guardian, membrii comitetului Academiei Suedeze favorizează scriitorii europeni? Aţi fi avut, poate, şanse să cîştigaţi acest premiu înaintea Hertei Müller dacă din Germania nu aţi fi trecut oceanul în America?

Se spune că acest premiu şi-a pierdut din credibilitate şi prestigiu, că este acordat pe criterii politice, că în unele cazuri, precum este Nobelul primit anul acesta de Barack Obama, nu există nici un fel de justificare pentru alegerea Academiei Suedeze. Criteriul pur estetic, valoarea literară independentă de circumstanţele operei nu are, în orice caz, prioritate atunci cînd vorbim despre Nobelul pentru Literatură. Unii scriitori/jurnalişti au afirmat chiar, în România, că ei nu şi-ar dori deloc să cîştige Nobelul, în atare condiţii. Rămîne această distincţie una importantă, care v-ar face onoare şi la care speraţi?

Nici premiile literare nu sînt impecabile, din păcate, Nobelul pentru Literatură exprimînd opţiunea, adesea paradoxală, a unui grup de juraţi suedezi şi reiterînd, prea des, imperfecţiunea, dar Herta Müller a primit, înaintea acestui premiu, alte distincţii germane şi internaţionale care au validat valoarea literară a operei şi statura morală a autoarei.

Sînt tot mai multe obiecţii, e drept, la opţiunea literară a Nobelului. Dar nu ştiu, după Sartre, nici un scriitor care să fi refuzat premiul.