OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu ANTONESEI
Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
Editura Ars Longa, Iasi, 2000,
153 p., f.p.


Acest furor eroticus – pe care l-am preferat ca titlu al articolului de fata – sta in fapt la temelia recentei constructii eseistice despre dragoste, apartinindu-i lui Liviu Antonesei, desi – trebuie sa o spun – nu o ilustreaza in totalitate. Asa cum autorul recunoaste in subtitlul cartii („anatomia unui sentiment“), prezenta analiza nu exclude studiul savant si, implicit, radiografia impersonala, detasata, motivata de experienta livresca. Totusi, in fondul ei obscur – psihanalizabil sau nu –, scrierea cunoscutului intelectual iesean este caracterizata de o spontaneitate a empiricului, de intensitatea trairii nemijlocite. Poate si de aceea Liviu Antonesei tine sa precizeze in Prefata ca avem de-a face cu o carte traita, si nu neaparat cu una de biblioteca. Scriitorul – fara „renumele discutabil al unui hommes à femmes“ (p. 8) – insista pe caracterul de „marturie“ al eseului, punind pe un plan secund natura sa (altfel inevitabila) de „investigatie“ culturala. Inutil sa mai precizez, prin urmare, ca Despre dragoste nu seamana cu nici una dintre cartile de analiza publicate pina astazi de autor. Nu voi cadea, desigur, in capcana evaluarilor rigide, declarind-o mai buna ori mai rea decit altele. Este pur si simplu diferita, iar atunci cind cunosti – ca scriitor – riscul manierismului in literatura (instaurat volens-nolens la o anumita virsta) si, mai ales, atunci cind traiesti cu obsesia autopastisarii, nu-ti ramine decit sa vezi – in aceasta capacitate de a scrie diferit, chiar si dupa aparitia consacrarii – o virtute incontestabila.

De aici, probabil, si aerul de prospetime al cartii care te tine cu pulsul ridicat de la prima la ultima pagina. In mod interesant, autorul nu incearca sa convinga prin forta rationamentului, ci mai curind prin autenticitatea lui. Nici o ideologie, nici o teoretizare – constata el – nu functioneaza decit in real time, in concretul aposterioric al fiintei: „Din nefericire – sau din fericire –, eu am inca nevoie de simturi pentru a relata o experienta totala, cum este dragostea, poate doar singura dragostea. Chiar atunci cind «teoretizez» despre ea, trebuie sa am radacinile infipte in pamintul trairii“ (p. 10). Aceasta nu implica automat ideea caracterului invariabil „senzorial“ si „senzual“ al iubirii, desi Liviu Antonesei pare convins de faptul ca dragostea – nefiind numai senzualitate – nici nu este nimic altceva in afara ei. Eseistul porneste doar de la premisa ca despre erotism se poate scrie si altfel decit in romanele „roz“, in filmele de serie X sau in telenovele: „Dragostea este mult prea importanta pentru a fi abandonata complet si definitiv melodramei, vulgaritatii si prostului gust“ (p. 12). Exista in intensitatea (si spontaneitatea) inefabila a sentimentului o misterioasa energie care il face exhaustiv, invulnerabil la jumatatile de masura si compromisurile, in general dominante, de pe parcursul vietii noastre. Ca si moartea ori credinta, iubirea ramine o traire totala: „Dragostea este una dintre putinele noastre trairi complete, alaturi de participarea mistica la relatia cu divinitatea si de agonia finala. Oricit ar parea de ciudat, moartea nu face mai putin parte din viata decit iubirea. Asa cum nu mori partial, cum nu te identifici cu divinitatea en miettes, asa nu participi la misterul iubirii in chip fragmentar“ (p. 78). In aceasta zona a sublimului, a maximalului, considera justificat autorul, trebuie sa se situeze analiza (de orice tip) a iubirii. Partialitatea duce aici (exact ca in cazul mortii si al credintei), fie la ridicol, fie la grotesc. Sau la o ipocrizie neobisnuita, ce le imbina pe amindoua (fara indoiala) nespectaculos.

Dupa Liviu Antonesei, individul se naste suveran, fiind inzestrat de Creator cu liber arbitru. In interiorul existentei sociale insa, din ratiuni de supravietuire si adaptare, el dezvolta o servitute voluntara, prin intermediul careia se legitimeaza ca parte dintr-un intreg (distingem aici o varianta a „limitei imposibil de depasit“, despre care vorbeste Gabriel Liiceanu, dar si nevoia de „cedare“ in sistem, semnalata de catre Alexandru Paleologu care spune chiar, raspicat, undeva, ca lipsa oricarui compromis i se pare o imbecilitate). Pe interactiunea dintre cele doua se intemeiaza contractul social, un set – inteligent inchegat – de „autolimitari ale libertatii si suveranitatii personale“, necesar totodata pentru a nu transforma societatea „in cimpul de lupta al fiecaruia cu toti ceilalti“ (p. 13). Problema este aceeasi in relatia de dragoste intre doi indivizi, cu mentiunea ca aici „contractul social“ se inlocuieste cu un „contract bilateral“, „nescris, adesea nici macar negociat, ci pur si simplu subinteles“ (p. 14). Felul in care autorul descrie acest „contract bilateral“ revolutioneaza – intr-un anumit sens – clasicul antagonism hegelian intre „stapinire“ (Herrschaft) si „sclavie“ (Knechtschaft): „Persoanele care, intr-adevar, se iubesc isi intuiesc prea bine reactiile pentru a le armoniza aproape fara sa mai delibereze. In cele din urma, dragostea autentica este relatia care apare in urma recunoasterii calme a celuilalt ca «jumatate lipsa», ca element inalienabil al perechii androgine“ (p. 14). Thymos-ul platonician (nevoia de recunoastere) se rezolva, in iubire, de la sine, intrucit „stapinul“ dispare, termenii ecuatiei devenind cei doi „sclavi“ ai aceleiasi trairi. Liviu Antonesei vede fenomenul ca pe o stare de interdependenta, numindu-l servitutea voluntara reciproca (p. 15). In logistica uzuala a discutiei pe teme erotice, „servitutea“ amintita este devotamentul, derivat, la rindul sau, dintr-o complicitate infinita intre „subiecti“, conceptualizata ulterior drept intimitate (p. 16). Conflictul traditional dintre principiul unitatii si cel al alteritatii – pe care se axeaza, de pilda, ideologia feminista (v. Al doilea sex al Simonei de Beauvoir) – se disipeaza, in cazul iubirii, intr-o interesanta tensiune emotionala, experimentata de indragostiti (amindoi in postura de „celalalt“) pe parcursul anexarii lor la un tumult psihologic independent, transpersonal, care este dragostea insasi (in postura de „unu“ sau de „centralitate“). De aici si dimensiunea neegoista a erotismului genuin, venita prin renuntarea la unele atribute ale suveranitatii personale.

Interesanta devine analiza tipurilor de dragoste, ilustrate de trei directii conceptuale si lexicale grecesti. Acestea sint philia, agape si eros. Primul cuvint particularizeaza atasamentul cuiva fata de un obiect sau fenomen (bani, stiinta etc.), cel de-al doilea indica iubirea aproapelui (incluzind prietenia), pe cind ultimul simbolizeaza pasiunea (cu conotatii sexuale) intre doi indivizi (sensul heteroerotic coexista cu cel homoerotic). In opinia autorului, notiunile nu fac decit sa defineasca si sa ilustreze complexitatea dragostei, imbinind cele doua componente inexpugnabile ale sale – fizica si metafizica. In Europa premoderna si, ulterior, in cea moderna, macar din punct de vedere lingvistic, fenomenalitatile au inceput sa se suprapuna, „iubirea“ preluind conceptual cvasitotalitatea manifestarilor fenomenului (chiar in romana avem doi termeni, „dragoste“ si „iubire“, al caror uz pare in intregime liber, iar granita lor semantica ajunge practic invizibila). Eseistul crede insa ca distinctiile noastre opereaza in alt context. Este vorba despre ipostazele dragostei, indubitabil bine delimitate. Astfel, Liviu Antonesei distinge intre goliciune si sexualitate, pe de o parte, ca elemente ale fizicii (mecanicii, dinamicii) iubirii, si nuditate si erotism, pe de alta, ca reverberatii ale metafizicii dragostei (neexcluzind, totodata, „fizica“ si „senzorialitatea“ ei) (p. 40-41). Un exemplu provocator: „Ma amuza sa-mi amintesc scena grotesca din Ultima noapte de dragoste…, in redarea careia Camil chiar a avut geniu. Acolo, ridicolul de un comic nebun provine, de fapt, din inadecvare s…t. El isi imagina relatia lor ca fiind situata in erotism, ea stia foarte bine ca nu este in stare sa depaseasca fizica, adica sexualitatea primara, chiar daca incerca sa simuleze, cu oarecare talent actoricesc, reversul. s…t Era o confuzie teribila intre Kant si cunt. s…t Era o prapastie de netrecut intre cele doua entitati, ce incercau, cu totul absurd, sa se amestece. s…t Acest lucru este posibil doar in erotismul veritabil, adica acolo unde Kant si cunt merg impreuna fara dificultati, unde fizica si metafizica fuzioneaza si ele, aidoma unor corpuri goale in splendida lor intilnire pe cimpuri albe de bumbac, aidoma unor suflete deschise ca enorme si galbene lotusuri pe Oceanul lumii“ (p. 46-47). In afara extaticului spiritual, mecanica simpla, rudimentara, a iubirii ramine doar un gest impudic de insingurare, urmarit de apasarea lui post coitum triste.

Contrar corectitudinii politice, eseistul considera ca erotismul adevarat se realizeaza numai in interiorul relatiei androgine (heterosexuale), iubirea androgina fiind singura forma de sublim al dragostei. Homosexualitatea i se pare corupta de „mecanica“ dragostei si prea neglijenta vizavi de „metafizica“ ei. Intr-unul dintre poemele in proza incluse in volum (toate, desigur, cu teme erotice), el se arata uimit de faptul ca, in zona elitelor intelectuale si artistice, aproape nu mai exista loc si pentru indivizii „normali“ din punct de vedere sexual (coplesiti numeric de travestiti, bisexuali, homosexuali si sado-masochisti). Dragostea „androgina“ presupune aparitia unei inteligente afective in cuplu, greu sesizabila in celelalte ipostaze ale iubirii: „Este o inteligenta de natura intuitiv-speculativa, pe care as numi-o «metafizica», pentru ca-i conduce pe indragostiti spre esential si-i ajuta sa comunice esentialul. Iar esentialul este dragostea, dupa cum am admis deja. E o comunicare nu neaparat verbala, foarte intuitiva si foarte plastica, aproape telepatica. s…t Aceasta inteligenta a iubirii este o forma paradoxala de intelepciune ce se manifesta atit in miscarile spiritului si ale sufletului, cit si in cele corporale“ (p. 70-71). Pe ea se intemeiaza intensitatea si intimitatea din interiorul relatiei de cuplu. Aceasta „metafizica“ superioara a iubirii nu marginalizeaza insa „fizica“ ei inextricabila: „Cine vorbeste despre dragoste platonica, despre «inalta iubire spirituala» dintre un barbat si o femeie, acela, cu siguranta, nu stie despre ce vorbeste. Nimic si nimeni nu rezista atractiei corporale. Exemplul lui Tristan si al Isoldei este cum nu se poate mai lamuritor, desi cred ca flirtul este insasi iubirea. Corpul nu este mai putin necesar iubirii decit banalei impreunari trupesti, iar iubirea platonica este la fel de odioasa ca si sexualitatea pura. Cum ne-am putea iubi pe bucati, pe fragmente, uitind intregi dimensiuni ale fiintei iubite?“ (p. 83). Greu de raspuns in termeni polemici acestei intrebari, ca, de altfel, liniei intregului rationament antonesian. Ceea ce face, iata, din cartea amintita nu doar un eseu savuros, ci si o foarte convingatoare demonstratie.