OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vechiul meu prieten G. Bratescu, probabil cel mai important istoric roman al medicinei in viata, implineste zilele acestea 85 de ani. O virsta pe care am destule motive s-o consider mai degraba inconfortabila decit „frumoasa“, cum afirma, cu naivitate (sau ipocrizie), cei care au inca privilegiul de a fi departe de ea. Dincolo de omagiile pe care i le vor aduce, desigur, cu acest prilej, colegii de meserie, rudele si apropiatii, as vrea sa spun in citeva cuvinte simple de ce aniversarea de care e vorba are pentru mine anvergura unui eveniment.

Prin intreaga sa existenta, G. Bratescu ilustreaza drumul anevoios si contradictoriu al unui intelectual idealist, insetat de dreptate sociala si de mai bine, angajat cu tot sufletul, inca inainte de sfirsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in miscarea comunista. Experienta, inceputa in entuziasm, s-a incheiat in perplexitate si dezolare. Caci, asa cum stim din atitea alte exemple, epoca iluziei lirice a apus repede. Confruntarea dintre sperante si realitatile crude, cinice, revoltatoare ale societatii socialiste, zise printr-o ironie amara „multilateral dezvoltata“, s-a dovedit devastatoare. Asemenea multor altor amagiti, dar poate mai repede decit ei, gratie aptitudinii de a nu se imbata cu vorbe goale, Bratescu a inteles tot mai limpede ca apucase pe un drum gresit. in plus, el a trait o experienta dramatica, iesita din comun: in calitate de ginere al Anei Pauker, a trebuit sa sufere toate consecintele condamnarii, in 1952, a celei ce fusese o figura legendara a comunismului romanesc, dar devenise peste noapte, in urma unei reglari de conturi la nivel inalt, tradatoare si „deviationista“. Pentru multi ani de zile, viata avea sa-i fie supusa unor hartuieli continue, cariera sa-i fie naruita: in pofida stralucitelor sale calitati, accesul la o catedra in invatamintul superior i-a fost blocat, chiar si munca intr-un institut de cercetare de istoria medicinii pusa sub semnul intrebarii, calatoriile peste hotare – interzise. De-abia in 1968, pe fundalul unei relaxari relative a represiunii, a fost reprimit in partid, conditie obligatorie a unei minime existente decente.

Se poate afirma ca dupa un indelungat rastimp daruit activitatii comandate de partid, in functii importante, dar solicitind un angajament total (de secretar general al Uniunii Nationale a Studentilor, director de cabinet in Ministerul de Externe, prim-consilier al Ambasadei de la Moscova), si dupa citiva ani de somaj impus, de-abia in 1968, la peste 45 de ani, G. Bratescu s-a putut consacra, cu toate fortele de care dispunea, cercetarii stiintifice. Ei bine, opera pe care a reusit s-o cladeasca in cele trei decenii care au urmat e cu adevarat impresionanta. Comunicarile, articolele si cartile sale acopera un raft de biblioteca, iar valoarea lor il situeaza nu doar in prima linie a specialistilor, ci – daca e sa credem niste savanti vrednici de respect, ca Valeriu Bologa ori N. Vatamanu – chiar pe primul loc. Cercetarile ii acopera toate sectoarele sensibile, ele sint atit punctuale (biografii ale unor figuri medicale reprezentative, studii asupra inceputurilor publicatiilor medicale in tara noastra ori asupra unor molime pustiitoare etc.), cit si sintetice, desfasurate in jurul unor teme majore, care depasesc adesea preocuparile locale. imi lipseste desigur competenta sa intreprind examenul amanuntit al acestei opere de mare amploare si pondere; nici nu e locul, de altfel, ca evaluarea sa fie realizata in acest medalion sumar. Ar fi insa inacceptabil sa nu dau macar in treacat citeva exemple, pentru ca cititorii neavizati sa-si faca totusi o impresie.

Dintre lucrarile de prim plan ale lui G. Bratescu, mentionez Hipocratismul de-a lungul secolelor (1968 si 1992), care i-a adus autorului o reputatie internationala, Etica medicala (1969), O istorie a medicinii (in colaborare cu N. Vatamanu), o Istorie a utopismului medical (1999), Dictionarul cronologic de medicina si farmacie (intocmit in colaborare), pare-se „cea mai cuprinzatoare istorie a medicinii si farmaciei in date, elaborata vreodata“ (1975). in afara acestor studii, Bratescu a coordonat numeroase culegeri medico-istorice, de mare interes, a efectuat si a adnotat traduceri din Avicenna, Descartes, La Mettrie, Claude Bernard, a editat o serie de valoroase texte memorialistice. Dintre acestea, cele datorate lui Belu Silber si liderului comunist, atit de tragic disparut, Marcel Pauker sint de o mare relevanta: ele demonstreaza sinistrele masinatii staliniste de lichidare si profanare a memoriei celor ce, devotati politicii partidului, ajungeau totusi sa incalce regulile celei mai stricte obediente.
Dintre cartile de specialitate ale lui Bratescu, cea de care ma simt mai aproape si pe care o admir mai mult pentru exemplaritatea reusitei e Freud si psihanaliza in Romania. Nu ezit s-o pun alaturi de teza de doctorat a psihologului francez de origine romana Serge Moscovici, aparuta in 1976, La Psychanalyse, son image et son public, care i-a adus autorului o imensa popularitate si a stat la temelia teoriilor sale despre reprezentarile sociale.

Fara a se numara printre adeptii lui Freud, Bratescu inregistreaza cu obiectivitatea unui adevarat cercetator, nelipsit de o secreta empatie pentru severul si adesea capriciosul sef de scoala, tot ceea ce s-a scris la noi in aproape un secol despre sau in jurul psihanalizei. intinderea documentarii e pur si simplu exceptionala, iar marturia autorului ca „eforturile mele de a nu scapa nici o referinta importanta... au capatat aspecte obsesive“ trebuie luata ad litteram. Aceasta acribie pozitivista a totalizarii informatiei, extrem de dificila in vremea noastra, e dublata de un spirit critic mereu la pinda, care judeca, masurat dar implacabil, si ceea ce se situeaza in linia standardelor de plauzibilitate si ceea ce ramine dedesubt, frizind nerozia ori superficialitatea. O surpriza pentru cei ce nu-l cunosc pe autor (si nu banuiesc ca savantul medic a scris in tinerete versuri si a abandonat mai multe incercari de roman) o constituie incursiunile analitice in literatura celor ce implica in creatie motive de tip freudist, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Mircea Cartarescu si de la suprarealisti la oniristi.

Consideratiile fine si aplicate au adesea stringenta si subtilitatea unui critic profesionist. Ele au permanent grija de a nu supralicita, tentatie inerenta cind sint studiate „influentele“. in acest spirit, observa oportun Bratescu, daca „deschizind fereastra poemului, te gasesti in fata unei privelisti interioare asupra careia zabovise in felul sau si Freud, nu trebuie neaparat sa crezi ca marele vienez este cel care l-a condus pe poet in fata acelei ferestre, ci mai degraba sa pui pe seama «intimplarii» inconstiente binevoitoare o asemenea potrivire“. E un exemplu, unul dintr-o mie, care confirma ca lucrarea pe care o discut e un model de abordare proba, la obiect, de informatie exhaustiva, cintarita si contextualizata ingenios, un instrument de referinta indispensabil nu numai celor interesati nemijlocit de freudism, ci si tuturor celor ce se ocupa de istoria culturii, civilizatiei, mentalitatilor etc. la noi.
Sirul operelor majore ale lui G. Bratescu se incheie (provizoriu!) in 2003, printr-o carte intitulata sugestiv Ce-ar fi fost sa fie si subintitulata modest Notatii autobiografice. Asa-zisele „notatii“ incheaga de fapt povestirea unei existente, realizata cu sobrietatea, masura, cuviinta, rationalitatea cu care autorul ne-a obisnuit in toate lucrarile sale.

Spre deosebire de alti memorialisti, Bratescu exceleaza prin concretul materialului de viata supus privirilor noastre: relatarea sa e tot timpul inundata de fapte, cu trimiteri precise, datate, verificabile, ca intr-un CV intocmit cu maxima exigenta sau ca in raportul unui om de stiinta. La baza acestei structuri prin care respira aerul „marii istorii“, ce pare a ni se impune si a ne tiri spre o tinta de ea stiuta, dar si a istoriei personale, cu contingentele si aleatoriul ei, stau jurnalele tinute de autor, cu citeva intermitente, intreaga viata. in felul acesta, failibilitatile memoriei si partizanatele ei semiconstiente inceteaza de a deveni capcane, transformindu-se in obstacole surmontabile. Evident, cu conditia sa primeze buna-credinta.
Pariul pe adevar functioneaza, ca in orice exercitiu memorialistic, numai ca Bratescu nu-si acorda alibiuri. Nimic nu-l obliga sa-si destainuie public slabiciunile, care ar fi putut ramine ingropate in caietele Jurnalului. Nimic, in afara de propria-i constiinta. Dar tocmai in aceasta vointa de a merge pina la capat, in acest efort spre totala transparenta rezida puterea de persuasiune a cartii.

Ea cistiga si prin expresia mereu calma, fara sentimentalisme si retorica. O putem citi ca o denuntare exacta a ilegalitatilor, abuzurilor, batjocoririi drepturilor omului in regimul comunist. in acelasi timp, ca istorie personala a rupturii cu utopia, ca o poveste a regasirii adevarului, a dezintoxicarii ideologice, a trezirii din somnul ratiunii nascator de monstri. Autobiografia lui Bratescu nu e o carte de literatura pentru ca autorul nu fictioneaza, nici nu face caligrafie. Si totusi, ea are efectul benefic al literaturii autentice, fiindca ne restituie demnitatea unui destin, in lupta cu intemperiile istoriei si in permanenta cautare de sine.
Vreau sa inchei aceste citeva rinduri dorindu-i lui Ghita Bratescu, unul dintre putinii, foarte putinii prieteni ramasi, cu care mai pot depana amintiri din vremea studentiei, sa-si conserve intacta seninatatea si deschiderea, curiozitatea intelectuala si umorul, tinuta joviala si bucuria de a trai.