În ultimii ani, opera lui G. Călinescu a revenit în
atenție prin două remarcabile performanțe editoriale: monografia teoretică a
lui Andrei Terian, respectiv ediția critică a romanelor și a integralei
publicisticii, realizată sub coordonarea lui Nicolae Mecu și apărută în
colecția „Pleiade“ a Academiei Române. Dacă însă A cincea esență s-a bucurat de
receptarea meritată, nu același lucru s-ar putea spune despre cealaltă
întreprindere majoră. Cîți se vor fi simțit capabili să se pronunțe despre un
asemenea travaliu colectiv – pe cît de benedictin, pe atît de ingrat, ca orice
demers de acest gen la noi?
Acuitate de hermeneut și de „psihanalizor“
Din fericire, Nicolae Mecu a avut de curînd inspirația de
a-și reuni studiile despre G. Călinescu – publicate din anii ’90 încoace –
pornind de la experiența „detectivistică“ a editării. Miza demersului său
vizează o chestiune complementară celei examinate de Terian: mult-disputatul
„colaboraționism“ al autorului Istoriei… cu regimul comunist. Evident, nici
justițiarismul etic, nici apologetismul pios nu ne ajută să înțelegem
vicleniile unei Istorii traumatice și mecanismele aservirii – dimpotrivă. Ne
ajută însă profesionalismul unei ediții critice exemplare ce dezgroapă,
efectiv, istoria acestei deturnări. Prin domesticirea „umanist-socialistă“ a
incomodului critic, constrîns la strategii bizantine pentru a salva ceva din
propria identitate literară, opera sa a fost frîntă chiar la apogeul ei.
Romanele și monografiile interbelice au fost (auto)cenzurate și aseptizate,Bietului Ioanide și, mai ales, Scrinul negru – mutilate de cenzură (pregătirea
publicării celui din urmă va face obiectul unei penibile drame de culise,
„rezolvate“ de Gh. Gheorghiu-Dej după intervenția lui Călinescu la Mihail
Sadoveanu), iar marea Istorie… rămîne nereeditată pînă în 1982, cînd e anexată
sub semnul protocronismului prin mecenatul lui I.C. Drăgan. O altă consecință
va fi îndepărtarea profilactică a lui Călinescu de la catedra Universității
bucureștene (de unde – crudă ironie – va
continua să-și primească salariul), în urma denunțurilor lui Vicu Mîndra și a
campaniilor comandate de Leonte Răutu. Cu această ocazie, succesorul său la
catedră – Ion Vitner – îi va administra șovăielnicului predecesor o adevărată
lecție de coerență ideologică…
„Dacă e un adevăr în ideea că intelectualii nu au ce
căuta în politică, atunci experiența lui (Călinescu) o verifică deplin“,
observă Nicolae Mecu. Păcatul originar al adeziunii ar fi, în opinia sa,
„automistificarea“ și „inadecvarea“ intelectualului umanist cu apetit bovaric
și utopic: G. Călinescu a încercat să citească marxismul „printr-o grilă
personală, prin care să-l ajusteze din perspectiva crezurilor lui umaniste“ și
a sperat că politica românească îi va lua în seamă proiectele, transformîndu-l
într-o autoritate influentă – ca în literatură. Interpretare plauzibilă, dacă
îi adăugăm omeneasca frică (dosarul politic precomunist al criticului nu era
lipsit de „pete“). Într-adevăr, regimul avea nevoie de acest „tovarăș de drum“
greu controlabil ca de o „vitrină“ și de un „trofeu“ prețios. Fostul lider al
Partidului Național Popular (formațiune-satelit prin care comuniștii căpușau
PNȚ-ul înainte să-l desființeze) va rămîne după 1948 „doar“ la Academie, ca
deputat în Marea Adunare Națională și la Institutul de Istorie Literară:
influența asupra studenților trebuia să înceteze, „ratingul“ ei devenise prea
mare.
O problemă deopotrivă deontologică și metodologică e dacă
într-un astfel de caz mai putem credita ca „texte de bază“ – după vechiul tipic
– ultimele ediții antume, pe motiv că ele respectă cu maximă fidelitate voința
autorului. Răspunsul e nu. Cu o acribie
dusă pînă la detalii „moleculare“, Nicolae Mecu arată cum au fost mutilateCartea nunții și Enigma Otiliei în edițiile din anii ’50-’60. Spre exemplu, în
princepsul primului roman, caragialianul dom’ Popescu nutrește un cult pentru
Mussolini (mîna de fier invocată pentru a „îndrepta țara asta“) și trăiește „cu
groază de bolșevism“. În edițiile comuniste, Mussolini e înlocuit cu… Atatürk,
iar bolșevismul – cu „anarhia“. La fel de grotesc va fi mutilat discursul
politic al lui Weissmann din Enigma Otiliei. Supuse aceluiași mecanism
castrator sînt scenele erotice mai decoltate, cele „spiritiste“ și chiar
elementele „specific muntenești“ ale vorbirii personajelor, cu efecte negative
aspra calității literare a ansamblului. Mai ales în Cartea nunții, schimbările
„conferă textului o componentă artificios-retorică și o atenuează pe aceea a
inocenței fruste, necăutate“. În ce privește Bietul Ioanide, elaborat – aflăm –
înainte de 1948, intervenția cenzurii deformează grav sensul jurnalului lui
Tudorel, relațiile dintre personaje și considerațiile lui Ioanide despre
„Mișcare“, iar distorsionările în trepte de care are parte Scrinul negru contituie
un veritabil masacru, mai ales în porțiunile despre „noua orînduire“.
Dosarul
receptării ultimelor două romane de către gardienii realismului socialist și
extrasele din stenogramele întîlnirii dintre Călinescu și Dej sînt pilduitoare.
Acuitatea de hermeneut și de „psihanalizor“ a lui Nicolae Mecu devine însă
maximă atunci cînd interpretează eliminarea sistematică a conjuncției „dar“ –
adevărat tic de personalitate al unui spirit care s-a definit mereu polemic! –
în edițiile comuniste ale Enigmei Otiliei. De la „libertatea absolută în fața
textului propriu“ din 1938 se trece acum la „conformarea obedientă“ față de
„principiul autorității încarnate de diferitele instanțe (cenzura, redactorul,
criticul)“, emblematică pentru trecerea de la o atitudine la alta fiind
„neutralizarea registrului adversativ/opozitiv al cărții prin cel eliptic sau
conjunctiv, care este unul al încuviințării (s. a.): literatura nu acceptă
alternativa. Polemicul dar pare, de aceea, suspect de subversiune“. În asemenea
condiții, opțiunea editorială finală pentru versiunile princeps sau chiar
pentru textul manuscris rămîne singura
validă, fapt valabil și în cazul altor scriitori ale căror ultime ediții antume
sînt susceptibile a fi fost matrițate de (auto)cenzura comunistă. Eforturile lui
Nicolae Mecu aveau să fie însă călcate în picioare prin piratarea ediției
Pleiade a Enigmei Otiliei în ediția populară scoasă de ziarul Adevărul.
Editorul a reacționat publicînd în Cultura un text doveditor pe două coloane,
dar efectul a fost zero. Textul e reluat și în prezentul volum. Probabil, cu
același efect…
Arta clarității expresive și știința demonstrației
Fapt important, Nicolae Mecu folosește studiul comparat
al variantelor nu doar în sens filologic, ci și în sensul unei „arheologii“
interpretative. Editorul se transformă în hermeneutul supraeului ideologic al
criticului, iar reconstituirea modurilor în care G. Călinescu reacționează la
presiunea Sistemului apare ca o cale de acces în intimitatea personalității
creatoare. Că autorul cărții de față nu e doar un istoric literar prob și open
mind, ci și un critic redutabil – prea zgîrcit cu propriile apariții – o știu
deja cei ce i-au parcurs studiile. Echilibrat și nuanțat, incisiv la nevoie,
Nicolae Mecu nu are însă structură de „călinescian“, ci se arată afin mai
degrabă unui Paul Cornea prin aplecarea interdisciplinară, cu multiple
contextualizări istorice, către sociologia literaturii și psihologie. Deține,
totodată, arta clarității expresive și știința demonstrației strînse, bine
conduse, ca și capacitatea de a extrage esențialul acolo unde alții se pierd în
digresiuni fastidioase. Simțul „aproapelui“ (spiritul analitic, atenția pentru
detaliu) e dublat de cel al „departelui“ (perspectiva de ansamblu), iar
judecata vine la capătul expertizei documentare. Multe observații subtile sînt
livrate en passant, bunăoară cele despre „metoda narativă“ călinesciană (văzută
ca suprametodă) sau despre monografierea postbelică a „scriitorilor minori“
– neglijați în marea Istorie…– cu
instrumente specifice pentru la petite histoire.
Prețuire legitimă și spirit critic
O piesă de bravură e capitolul intitulat „Testul de
paternitate“, unde – după „străbaterea la pas“ a publicisticii interbelice –
labilitatea suspectă a relației dintre G. Călinescu și E. Lovinescu e
interpretată sagace în cheie psihologică și psihanalitică, pe baza analizei de
text: „nu cred că se poate face abstracție de statutul copilului traumatizat de
absența tatălui legitim. […] Nu e greu de sesizat că trăirile […] se suprapun
peste cele față de tatăl natural (Tache Căpitănescu) care nu-l recunoscuse. Aspirantul
se încarcă de energiile de dedesubt și astfel trăiește în chip exagerat orice
reacție negativă a mentorului sburătorist, orice gest minor al acestuia. Este o
manifestare afectivă care în psihologia tranzacțională se numește racket. […]
De la Lovinescu – Criticul – aștepta tînărul Călinescu recunoașterea și
omologarea în elita literaturii române, și el intra mai bine decît ceilalți
(profesorii Vasile Pârvan și Ramiro Ortiz, n.m.) în imaginea sa paternă“.
În
mod analog, Nicolae Mecu diagnostichează paricidul anticălinescian al lui
Adrian Marino, exacerbat în Viața unui om singur: „…acest om a sperat să
găsească în Călinescu […] o afecțiune și o prețuire pe care nu le deținuse
niciodată, dar la care aspira în secret cu toată ființa lui. Însă, așa cum i
s-a întîmplat și lui Călinescu – el însuși un mare neiubit – în relația cu
Lovinescu, încercările de… afiliere se vor solda cu tot atîtea rateuri“. La
limită, comunismul însuși ar putea fi interpretat (cred) ca surogat totalitar
al Autorității paterne… Trebuie adăugat că această atitudine justifică
moralmente publicarea unor scrisori ale lui Marino către G. Călinescu, ultima –
teribilă! – fiind o cerere de angajare după eliberarea din domiciliul
obligatoriu. Nicolae Mecu își asumă astfel încălcarea unei vechi promisiuni
făcute regretatului comparatist, și bine face. Restituirea are loc la capătul
unui examen cvasicomplet al colaborării discipolilor călinescieni A. Marino și
Al. Piru la revista Națiunea, comentariile literare ale celor doi fiind printre
ultimele neaservite comunismului proaspăt instalat. Autorul cărții se dovedește
și în aceste secvențe un bun critic al criticii (foarte diplomat pe alocuri),
fapt confirmat inclusiv în secțiunea finală a volumului prin comentariile
dedicate „celor mai valoroase cărți despre critica lui G. Călinescu“. E vorba,
evident, despre cărțile lui Mircea Martin și Andrei Terian, apărute în două
momente istorice semnificative pentru receptarea călinesciană și discutate ca
atare.
Dar G. Călinescu nu e privit doar „față cu
totalitarismul“ de stînga, ci și cu cel de dreapta – vezi atacurile furibunde
la adresa Istoriei… din partea legionarilor. Dosarul receptării sale din 1941,
prelungit pînă în 1946 și îmbogățit, treptat, cu atacuri din toate părțile, de
la rezonabilul Șerban Cioculescu la resentimentarul I. Ludo, e analizat prima
oară in integrum. Taxarea Dosarului critic al „monumentalei“, publicat în 1993
de către Petre D. Anghel și Rodica Pandele, arată cum excesul de pietate al
celor doi duce adesea la cenzurarea contestatarilor, dispariția cenzurii
comuniste nefiind în sine o garanție.
Atitudinea lui Nicolae Mecu e – aș spune – una ideală:
prețuire legitimă însoțită permanent de veghea spiritului critic, la egală
distanță de orice „abordare emoțională“, „resentimentară“ ori „apologetică“.
Conștient că de regulă „vehemența în țintuirea la stîlpul infamiei este
rezultatul unor proiecții vinovate“, dar și că neobservarea „derapajelor“ ar
masca o „mare dramă“ a culturii române, el preferă, în locul unor etichetări
„netede“ (carierism, oportunism), să editeze, să înțeleagă și să explice totul,
lucrînd cu toate probele disponibile pe masă: documente de arhivă, stenograme,
delațiuni scrise, mărturii ale supraviețuitorilor. Doar în cazul cîtorva
articole politice, precum cel despre Iuliu Maniu, își abandonează calmul. Un
tur de forță – și de rezistență psihică! – îl reprezintă analiza publicisticii
călinesciene „angajate“, urmărind evoluția epuizantelor strategii de eschivă și
delimitare sofistică față de dogma oficială. Exemplele abundă. Printre
temenele, Călinescu îi apără cu argumente proletarizante pe Eminescu și
Bacovia, încearcă o legitimare estetică a artei totalitare, distingînd între
„ideologia prin artă“ și „ideologia pur și simplu“ ș.a.m.d., iar cînd nimic nu
mai merge, singurul element ce face diferența față de limbajul zelatorilor de
serviciu rămîne stilul. Că stratagemele n-au înșelat pe nimeni o probează atît
vigilența comisarilor ideologici, cît și jurnalele intime ale unor discipoli
pentru care articolele „optimistului“ dădeau, cu toate concesiile lor, speranța
că nu e totul pierdut. Strategiile ambiguității patentate de el vor deveni
modele ale „deschiderii“ în anii hrușciovismului.
Un reproș pe care l-aș face volumului ține de editarea sa
neglijentă (lipsește și cuprinsul!). Altminteri, clarificarea expertă,
depasionalizată a „dosarului“ colaborării marelui critic cu totalitarismul
comunist e doar unul din motivele ce mă îndreptățesc să-l așez, alături de
studiile lui Mircea Martin și Andrei Terian, printre cele mai valide cărți
despre G. Călinescu.
Nicolae MECU
G. Călinescu față cu totalitarismul
Editura Dacia XXI, Colecția „Mari scriitori români“, Cluj, 2011, 236 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters