Autor: 
Categoria: 
Monumentală ca aspect şi proiect, abordarea are „la
bază“ o teză de doctorat susţinută acum doi ani. În fapt, ea nu constituie nu
numai o rescriere radicală a tezei în cauză, ci şi o reconfigurare de proporţii
a ei, cu triplarea dimensiunilor iniţiale (cca 750 p. hardcover, cu corp de
litere mic, dintre care aproape 100 numai notele finale). Prin amplitudine şi
densitate, volumul va da ceva de furcă celor care citesc integral şi atent
cărţile despre care scriu. Nu-i bai: lectura merită tot timpul. Căci, deşi îşi
triază cititorii, Terian le rezervă un show academic expert, reuşind să facă
spectacol polemic şi ideatic nu doar din istoria, ci şi din teoria criticii,
fără a mai vorbi de metacritică şi metateorie, într-o construcţie sistematică
şi sistemică fără nici o nesiguranţă stilistică, fără nici un derapaj logic sau
ideatic. Conflictualizarea ideilor, pusă în mişcare de motoarele unui examen
polemic aflat mereu în marginile adevărului, se asociază cu o creştere
progresivă a atractivităţii şi a suspansului de la primul la ultimul capitol.
Modelul călinescian din textul-program Ascensiune (1928) îţi vine imediat în
minte, iar demonul polemic umanizează şi dă savoare unui studiu strîns
argumentat, de mare rigoare tehnică, împiedicîndu-l să alunece în ariditate şi
tehnicism.
Incursiune în
teoria sistemelor
Bine-bine, dar de
ce totuşi atîta spaţiu pentru „teoria şi metoda“ lui G. Călinescu? Nu se putea
mai pe scurt? Sînt întrebări pe care şi le vor fi pus nu doar cei care
consideră că autorul Istoriei... nu prea avea nici metodă, nici teorie, fiind
un fel de romancier al criticii, talentat şi charmeur, dar labil pînă la
iresponsabilitate, „artist“, „impresionist“, „capricios“ şi „subiectiv“, vetust
în fond şi supraevaluat de un sistem literar mitologizant, viciat de tarele
regimului pe care, „oportunist congenital“, l-a servit. Toate aceste locuri
comune precare, dar foarte rezistente, sînt, alături de altele încă, impecabil
deconstruite într-o abordare exigentă, aflată la egală distanţă de apologetism
şi contestare. Nu, totuşi fără o nuanţă complice, vizibilă inclusiv în zecile
de pagini dedicate „turnirului“ cu E. Lovinescu (unde Călinescu e scos
învingător la puncte şi cel mai important critic român). Terian arată pas cu
pas nu numai faptul că G. Călinescu a avut un sistem critic coerent şi
consistent – chiar dacă derutant şi paradoxal – forjat pe linia Hegel –
Sainte-Beuve – Marx – Taine – Brunetière – Lanson – Dilthey – Croce – Thibaudet
– Gentile, un sistem ce implică, subsecvent, noţiuni precum „teorie“, „metodă“,
„acţiune critică“ sau „poetică“; autorul cărţii apelează, în acest sens, la o
laborioasă incursiune în teoria sistemelor, pe care o deschide către o
veritabilă teorie a criticii.
În tot cazul, nimeni n-a întreprins pînă acum la
noi un asemenea demers metacritic; cel al lui Mircea Martin din 1981 a rămas,
din păcate, limitat mai ales la marea Istorie... În orizontul lui G. Călinescu,
Terian scanează de fapt întreaga hartă estetico-ideologică a criticii noastre
moderne din ultimul secol. Pe această linie, el polemizează elegant „cu o bună
parte a tradiţiei critice autohtone“ şi testează permanent receptarea lui
Călinescu, lansînd cel puţin trei întrebări urgente: 1) cum se cere a fi
(re)evaluată, azi, moştenirea călinesciană în critica românească? 2) prin ce
anume poate fi considerat Călinescu un „precursor“ sau un afin al celor mai
importante direcţii ale criticii europene sau nord-americane postbelice (cum
susţin, între alţii, Mircea Martin şi N. Manolescu)? 3) de ce criticul şi
istoricul literar nr. 1 al culturii noastre, cu un ecou imens în interiorul
sistemului acesteia, nu a avut nici un fel de ecou real în sistemul criticii
internaţionale? În acest ultim punct, Terian se întîlneşte cu principalul său
premergător – Mircea Martin, din G. Călinescu şi „complexele“ literaturii
române – ţintind către depăşirea unei probleme care l-a obsedat pe Călinescu
însuşi: şansele de „universalizare“ ale literaturii şi implicit a criticii
noastre. Nu întîmplător, Terian reciteşte atent şi actualizează incitant
programul „universalist“ din Sensul clasicismului (1947), în care vede reversul
discursului „naţionalist“ de legitimare din Istorie... În legătură cu aceasta
din urmă, Călinescu ar fi recunoscut că a dat multe puncte în plus, pentru
încurajare, literaturii române în ansamblu... O altă chestiune fierbinte pe
care Terian o atacă frontal este adaptarea lui Călinescu la realismul-socialist
şi problema moralităţii în critică, formulată la noi de Lovinescu şi
lovinescieni. Voi reveni asupra ei.
Un demers
necesar
Însă nu numai
anatomia criticii călinesciene (cu toate sursele ei estetice şi filozofice)
face obiectul lucrării, ci şi critica literară autohtonă la care Călinescu s-a
raportat de cele mai multe ori polemic (de la Maiorescu la Iorga, M.
Dragomirescu, Ibrăileanu, Lovinescu ş.cl.) sau pe care a modelat-o în
posteritate (de la „călinescienii“ epigonici ca Al. Piru, renegaţi ca I.
Negoiţescu, sau infideli ca N. Manolescu şi E. Simion la necălinescieni, de la
neolovinescieni anticălinescieni ca Ileana Vrancea la eretici ca Adrian Marino
sau Paul Cornea, de la cerberii realist-socialişti la uzurpatorii protocronişti
şi de la cerchiştii sibieni la optzecişti, într-o istorie „de creastă“ a
criticii româneşti interbelice şi postbelice). Pour la bonne bouche, ultimul
capitol al volumului îl „poziţionează“ ca semnificaţie pe Călinescu pe harta
criticii internaţionale din ultimul secol, printr-un demers comparatist de zile
mari. Sînt convocaţi posibili „afini“ – critici şi metode – precum francezii Thibaudet, Bachelard,
Jean-Pierre Richard, Barthes, New Criticism-ul american şi metaistoria lui
Hayden White et Co. Nu lipsesc însă nici comparaţiile valorice, de la Bahtin şi
Auerbach la central-est-europenii Manfred Kirdl, Szreb Antal, Boian Penev.
Volumul nu e, aşadar, numai unul despre sistemul critic al lui George Călinescu, ci
vizează şi o punere a acestuia în contextul intern şi extern al criticii,
teoriei şi istoriei literare din ultimul secol. Altfel spus, o
deprovincializare a ei. Demersul lui Terian este unul cu atît mai necesar, cu
cît, cu excepţia Istoriei critice... a lui Nicolae Manolescu, ultimele două
decenii au adus prea puţin în materie de reevaluare a criticii lui G.
Călinescu: mai curînd contestări politico-morale din partea „est-eticienilor“
postdecembrişti, delimitări „postmoderne“ din partea optzeciştilor şi,
deocamdată, o anume reţinere a criticilor din ultimul val. (Nu intră în
discuţie, aici, admirabila ediţie critică de Opere de la Univers Enciclopedic,
coordonată de Nicolae Mecu). S-ar putea totuşi ca relativa „reţinere“ a noilor
veniţi să fie doar una aparentă, infirmabilă în anii imediat următori; există
deja semne că „noua critică şi istorie literară“ se întoarce, din alt unghi,
asupra criticii călinesciene.
Recontextualizarea călinescianismului
Semnificativ e şi
faptul că Andrei Terian nu-l abordează pe G. Călinescu de pe terenul unui
călinescianism „renovat“, ci dinspre acea zonă pe care autorul Ştiinţei
inefabile şi-a interzis-o. Anume, dinspre „cotitura lingvistică“ iniţiată, via
Saussure, de Şcoala formală rusă şi Cercul lingvistic de la Praga, şi care
ajunge la pragmatismul lui Rorty sau la filozofia analitică a unor Quine, D.
Davidson şi H. Putnam din zilele noastre. În răspăr evident cu orientarea
dominantă a criticii autohtone, opţiunile lui Terian ies din sfera de influenţă
a teoriilor vest-europene, îndreptîndu-se fie către analitismul şi pragmatismul
nord-american, fie spre teoriile elaborate în spaţiul central-est european. O
paralelă cu atitudinea tînărului G. Călinescu – şi el „în răspăr“, prin
formaţia italiană, cu mainstream-ul critic autohton – nu ar fi, cred, cu totul
deplasată. Şi totuşi (această locuţiune conjuncţională concesivă constituie un
adevărat tic al lucrării...), spre deosebire de Mircea Martin sau de Florin
Mihăilescu, cei mai avizaţi „critici ai criticii“ din ultimele patru decenii,
ceva îl leagă pe tînărul autor de spiritul călinescian: spiritul critic
efervescent, orientat în toate direcţiile, cu maliţie cîrcotaşă, voinţa
proiectului monumental, în trepte, pe modelul schiţat de Călinescu în
Ascensiune...
Comparaţia contrastivă poate fi împinsă şi mai departe, în planul
alunecos al intenţionalităţii: în 1933, G. Călinescu alegea să debuteze cu o
biografie a „poetului naţional“. După 75 de ani, aflat într-o vîrstă „meta“,
alexandrină a culturii (cum pare să indice şi Istoria critică... a lui N.
Manolescu, coordonatorul tezei lui Terian), Andrei Terian alege să debuteze cu
o monografie critică despre sistemul teoretic al „criticului naţional“, privit
în context „naţional şi universal“. Sau, reluînd o formulă din Viaţa lui Mihai
Eminescu, „în timp şi spaţiu“. În treacăt fie zis, autorul nu-şi cruţă nici
măcar coordonatorul – cu toată reverenţiozitatea, desigur – Istoria critică...
fiind „expertizată“ într-o amplă secvenţă dintr-un subcapitol dedicat.
Revenind: nu doar examenul „fazelor“ criticii lui G. Călinescu reprezintă marea
miză a acestui volum, ci testarea valabilităţii acesteia.
Ceea ce implică, în
mod esenţial, depăşirea călinescianismului şi recontextualizarea sa multiplă.
Oricum, dacă în planul intern al criticii şi al literaturii române autorul
Istoriei... îşi ocupă, în cele din urmă, poziţia centrală, cu toate numeroasele
sale limite şi eşecuri prompt sancţionate de autorul cărţii, concluziile
evaluative de la capătul excursului critic comparatist pot părea decepţionante
pentru adepţii genialităţii şi unicităţii călinesciene: criticul apare pus pe
acelaşi plan nu cu Croce, Gundolf, Bahtin sau Auerbach, ci „abia“ cu discipolul
crocean Francesco Flora şi doar în cîteva puncte cu Thibaudet. În schimb, ocupă
acelaşi „raft“ cu marii critici şi istorici literari ai vecinilor noştri
polonezi, unguri şi bulgari (Kridl, Antal, Penev). E mult, e puţin? În mod
rezonabil, Terian afirmă că importanţa lui Călinescu la bursa valorilor
internaţionale e direct legată de intrarea istoriei şi valorilor clasice ale
literaturii române în circuitul „universal“. Iar în această privinţă totul
rămîne de făcut.
Discutînd
sistemul critic călinescian şi „pe genuri“, nu doar pe axa istorică
etnocentrism-universalism-realism socialist, Terian identifică un criteriu „hieroglific“
(simbolic) şi un criteriu „liturgic“ (purist-muzicalizant) al poeticului,
folosite şi în lectura prozei poematice sau a romanului liric; în proză,
abordarea e tripartită: „metoda filologică“ (stilul), „metoda interpretativă“
(compoziţia) şi „metoda psihologică“ (personajul), modelele canonice fiind
„balzacianismul“ şi un anume clasicism bazat pe observaţia general-umanului, în
vreme ce „speciile canonice alternative“ sînt considerate a fi naraţiunea
epopeică, romanul senzaţional, nuvela „clasică“ (premodernă) şi basmul (supus
de Călinescu unei lecturi „fenomenologice“). Criterii asemănătoare sînt
utilizate şi în privinţa dramaturgiei, în vreme ce în privinţa biografiei
scriitorilor – gen pe care George Călinescu l-a ilustrat cu strălucire – autorul Vieţii
lui Mihai Eminescu respinge hibridul „vieţii romanţate“ separînd „esteticul“
portretistic de „documentar“ şi lăsînd, prudent, relaţia dintre ele în
suspensie.
Cu privire la limita esenţială a sistemului, Terian este categoric:
ea constă, la toate nivelurile, în antiformalism, preluat pe linia monismului
estetic al lui Benedetto Croce. Nu e în cauză doar lipsa distincţiei dintre
autor şi narator, valabilă în cazul romanului, ci separarea etanşă a „formei“
de „conţinut“ şi incapacitatea de a accepta faptul că literatura trece mai
întîi prin limbaj. Cum iese însă Călinescu din impasuri atunci cînd valoarea
estetică i se impune ca o evidenţă, în pofida „sistemului“? Prin „jockerul“ din
mînecă al inefabilului – o adevărată metasoluţie, „a cincea esenţă“ a criticii
ce rezolvă ca prin miracol toate blocajele: „esenţa magică ce-i permite
criticului să inventeze Amintirile din copilărie ca gen sui-generis, pe Goga ca
poet «pur», pe Sadoveanu ca prozator deopotrivă «specific» şi «mare», pe
Eminescu ca scriitor «universal» şi, în ultimă instanţă, o întreagă literatură
română originală ca «fond fără forme». Numai că, în realitate, asemenea
constructe rămîn nişte iluzii. Căci «inefabilul» călinescian nu e ceea ce se
află dincolo de orice formă, ci doar ceea ce se află dincolo de formele
criticii sale. Şi, uneori (de pildă în cazurile menţionate mai sus) chiar
dincoace de ele“. Iar ce e mai controversat abia urmează...
Andrei TERIAN
G. Călinescu. A
cincea esenţă
Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2009, 770 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters