Nr. 753 din 19.12.2014

Remember
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Eseu
Memorii
Interviu
Arte
Dialog
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Ianuarie   |   Numarul 509   |   G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (I)

G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (I)

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (I)
Între criticii literari de prim-plan ai generaţiei sub 40 de ani, Andrei Terian îmbină cel mai eficient verva mordantă, cu doxă şi zvîc polemic, a cronicarului literar cu o competenţă istorică şi teoretică fără cusur. Riguros fără rigorism, blindat conceptual fără a face paradă de slang teoretizant, avizat deopotrivă în materie de orientări critice, istorice şi filozofice de pe alte meridiane şi de istorie literară autohtonă, tînărul universitar sibian lansează acum ceea se arată a fi de departe cel mai substanţial şi mai competitiv produs al criticii „noului val“. Editorial vorbind, G. Călinescu. A cincea esenţă e un volum de debut. Nu şi volumul unui debutant, deşi autorul abia a depăşit 30 de ani. E o expertiză care, pentru mulţi, ar putea fi culminaţia unei cariere critice respectabile. De la Viaţa lui Mihai Eminescu (1933) încoace, nici un critic al actualităţii noastre literare nu a mai debutat în volum atît de substanţial. (Cazul lui Adrian Marino şi al monografiei sale din 1969 despre Al. Macedonski este, totuşi, altceva).
 
Monumentală ca aspect şi proiect, abordarea are „la bază“ o teză de doctorat susţinută acum doi ani. În fapt, ea nu constituie nu numai o rescriere radicală a tezei în cauză, ci şi o reconfigurare de proporţii a ei, cu triplarea dimensiunilor iniţiale (cca 750 p. hardcover, cu corp de litere mic, dintre care aproape 100 numai notele finale). Prin amplitudine şi densitate, volumul va da ceva de furcă celor care citesc integral şi atent cărţile despre care scriu. Nu-i bai: lectura merită tot timpul. Căci, deşi îşi triază cititorii, Terian le rezervă un show academic expert, reuşind să facă spectacol polemic şi ideatic nu doar din istoria, ci şi din teoria criticii, fără a mai vorbi de metacritică şi metateorie, într-o construcţie sistematică şi sistemică fără nici o nesiguranţă stilistică, fără nici un derapaj logic sau ideatic. Conflictualizarea ideilor, pusă în mişcare de motoarele unui examen polemic aflat mereu în marginile adevărului, se asociază cu o creştere progresivă a atractivităţii şi a suspansului de la primul la ultimul capitol. Modelul călinescian din textul-program Ascensiune (1928) îţi vine imediat în minte, iar demonul polemic umanizează şi dă savoare unui studiu strîns argumentat, de mare rigoare tehnică, împiedicîndu-l să alunece în ariditate şi tehnicism.

Incursiune în teoria sistemelor

Bine-bine, dar de ce totuşi atîta spaţiu pentru „teoria şi metoda“ lui G. Călinescu? Nu se putea mai pe scurt? Sînt întrebări pe care şi le vor fi pus nu doar cei care consideră că autorul Istoriei... nu prea avea nici metodă, nici teorie, fiind un fel de romancier al criticii, talentat şi charmeur, dar labil pînă la iresponsabilitate, „artist“, „impresionist“, „capricios“ şi „subiectiv“, vetust în fond şi supraevaluat de un sistem literar mitologizant, viciat de tarele regimului pe care, „oportunist congenital“, l-a servit. Toate aceste locuri comune precare, dar foarte rezistente, sînt, alături de altele încă, impecabil deconstruite într-o abordare exigentă, aflată la egală distanţă de apologetism şi contestare. Nu, totuşi fără o nuanţă complice, vizibilă inclusiv în zecile de pagini dedicate „turnirului“ cu E. Lovinescu (unde Călinescu e scos învingător la puncte şi cel mai important critic român). Terian arată pas cu pas nu numai faptul că G. Călinescu a avut un sistem critic coerent şi consistent – chiar dacă derutant şi paradoxal – forjat pe linia Hegel – Sainte-Beuve – Marx – Taine – Brunetière – Lanson – Dilthey – Croce – Thibaudet – Gentile, un sistem ce implică, subsecvent, noţiuni precum „teorie“, „metodă“, „acţiune critică“ sau „poetică“; autorul cărţii apelează, în acest sens, la o laborioasă incursiune în teoria sistemelor, pe care o deschide către o veritabilă teorie a criticii.
 
În tot cazul, nimeni n-a întreprins pînă acum la noi un asemenea demers metacritic; cel al lui Mircea Martin din 1981 a rămas, din păcate, limitat mai ales la marea Istorie... În orizontul lui G. Călinescu, Terian scanează de fapt întreaga hartă estetico-ideologică a criticii noastre moderne din ultimul secol. Pe această linie, el polemizează elegant „cu o bună parte a tradiţiei critice autohtone“ şi testează permanent receptarea lui Călinescu, lansînd cel puţin trei întrebări urgente: 1) cum se cere a fi (re)evaluată, azi, moştenirea călinesciană în critica românească? 2) prin ce anume poate fi considerat Călinescu un „precursor“ sau un afin al celor mai importante direcţii ale criticii europene sau nord-americane postbelice (cum susţin, între alţii, Mircea Martin şi N. Manolescu)? 3) de ce criticul şi istoricul literar nr. 1 al culturii noastre, cu un ecou imens în interiorul sistemului acesteia, nu a avut nici un fel de ecou real în sistemul criticii internaţionale? În acest ultim punct, Terian se întîlneşte cu principalul său premergător – Mircea Martin, din G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române – ţintind către depăşirea unei probleme care l-a obsedat pe Călinescu însuşi: şansele de „universalizare“ ale literaturii şi implicit a criticii noastre. Nu întîmplător, Terian reciteşte atent şi actualizează incitant programul „universalist“ din Sensul clasicismului (1947), în care vede reversul discursului „naţionalist“ de legitimare din Istorie... În legătură cu aceasta din urmă, Călinescu ar fi recunoscut că a dat multe puncte în plus, pentru încurajare, literaturii române în ansamblu... O altă chestiune fierbinte pe care Terian o atacă frontal este adaptarea lui Călinescu la realismul-socialist şi problema moralităţii în critică, formulată la noi de Lovinescu şi lovinescieni. Voi reveni asupra ei.

Un demers necesar

Însă nu numai anatomia criticii călinesciene (cu toate sursele ei estetice şi filozofice) face obiectul lucrării, ci şi critica literară autohtonă la care Călinescu s-a raportat de cele mai multe ori polemic (de la Maiorescu la Iorga, M. Dragomirescu, Ibrăileanu, Lovinescu ş.cl.) sau pe care a modelat-o în posteritate (de la „călinescienii“ epigonici ca Al. Piru, renegaţi ca I. Negoiţescu, sau infideli ca N. Manolescu şi E. Simion la necălinescieni, de la neolovinescieni anticălinescieni ca Ileana Vrancea la eretici ca Adrian Marino sau Paul Cornea, de la cerberii realist-socialişti la uzurpatorii protocronişti şi de la cerchiştii sibieni la optzecişti, într-o istorie „de creastă“ a criticii româneşti interbelice şi postbelice). Pour la bonne bouche, ultimul capitol al volumului îl „poziţionează“ ca semnificaţie pe Călinescu pe harta criticii internaţionale din ultimul secol, printr-un demers comparatist de zile mari. Sînt convocaţi posibili „afini“ – critici şi metode –  precum francezii Thibaudet, Bachelard, Jean-Pierre Richard, Barthes, New Criticism-ul american şi metaistoria lui Hayden White et Co. Nu lipsesc însă nici comparaţiile valorice, de la Bahtin şi Auerbach la central-est-europenii Manfred Kirdl, Szreb Antal, Boian Penev.
 
Volumul nu e, aşadar, numai unul despre sistemul critic al lui George Călinescu, ci vizează şi o punere a acestuia în contextul intern şi extern al criticii, teoriei şi istoriei literare din ultimul secol. Altfel spus, o deprovincializare a ei. Demersul lui Terian este unul cu atît mai necesar, cu cît, cu excepţia Istoriei critice... a lui Nicolae Manolescu, ultimele două decenii au adus prea puţin în materie de reevaluare a criticii lui G. Călinescu: mai curînd contestări politico-morale din partea „est-eticienilor“ postdecembrişti, delimitări „postmoderne“ din partea optzeciştilor şi, deocamdată, o anume reţinere a criticilor din ultimul val. (Nu intră în discuţie, aici, admirabila ediţie critică de Opere de la Univers Enciclopedic, coordonată de Nicolae Mecu). S-ar putea totuşi ca relativa „reţinere“ a noilor veniţi să fie doar una aparentă, infirmabilă în anii imediat următori; există deja semne că „noua critică şi istorie literară“ se întoarce, din alt unghi, asupra criticii călinesciene.

Recontextualizarea călinescianismului

Semnificativ e şi faptul că Andrei Terian nu-l abordează pe G. Călinescu de pe terenul unui călinescianism „renovat“, ci dinspre acea zonă pe care autorul Ştiinţei inefabile şi-a interzis-o. Anume, dinspre „cotitura lingvistică“ iniţiată, via Saussure, de Şcoala formală rusă şi Cercul lingvistic de la Praga, şi care ajunge la pragmatismul lui Rorty sau la filozofia analitică a unor Quine, D. Davidson şi H. Putnam din zilele noastre. În răspăr evident cu orientarea dominantă a criticii autohtone, opţiunile lui Terian ies din sfera de influenţă a teoriilor vest-europene, îndreptîndu-se fie către analitismul şi pragmatismul nord-american, fie spre teoriile elaborate în spaţiul central-est european. O paralelă cu atitudinea tînărului G. Călinescu – şi el „în răspăr“, prin formaţia italiană, cu mainstream-ul critic autohton – nu ar fi, cred, cu totul deplasată. Şi totuşi (această locuţiune conjuncţională concesivă constituie un adevărat tic al lucrării...), spre deosebire de Mircea Martin sau de Florin Mihăilescu, cei mai avizaţi „critici ai criticii“ din ultimele patru decenii, ceva îl leagă pe tînărul autor de spiritul călinescian: spiritul critic efervescent, orientat în toate direcţiile, cu maliţie cîrcotaşă, voinţa proiectului monumental, în trepte, pe modelul schiţat de Călinescu în Ascensiune...
 
Comparaţia contrastivă poate fi împinsă şi mai departe, în planul alunecos al intenţionalităţii: în 1933, G. Călinescu alegea să debuteze cu o biografie a „poetului naţional“. După 75 de ani, aflat într-o vîrstă „meta“, alexandrină a culturii (cum pare să indice şi Istoria critică... a lui N. Manolescu, coordonatorul tezei lui Terian), Andrei Terian alege să debuteze cu o monografie critică despre sistemul teoretic al „criticului naţional“, privit în context „naţional şi universal“. Sau, reluînd o formulă din Viaţa lui Mihai Eminescu, „în timp şi spaţiu“. În treacăt fie zis, autorul nu-şi cruţă nici măcar coordonatorul – cu toată reverenţiozitatea, desigur – Istoria critică... fiind „expertizată“ într-o amplă secvenţă dintr-un subcapitol dedicat. Revenind: nu doar examenul „fazelor“ criticii lui G. Călinescu reprezintă marea miză a acestui volum, ci testarea valabilităţii acesteia.
 
Ceea ce implică, în mod esenţial, depăşirea călinescianismului şi recontextualizarea sa multiplă. Oricum, dacă în planul intern al criticii şi al literaturii române autorul Istoriei... îşi ocupă, în cele din urmă, poziţia centrală, cu toate numeroasele sale limite şi eşecuri prompt sancţionate de autorul cărţii, concluziile evaluative de la capătul excursului critic comparatist pot părea decepţionante pentru adepţii genialităţii şi unicităţii călinesciene: criticul apare pus pe acelaşi plan nu cu Croce, Gundolf, Bahtin sau Auerbach, ci „abia“ cu discipolul crocean Francesco Flora şi doar în cîteva puncte cu Thibaudet. În schimb, ocupă acelaşi „raft“ cu marii critici şi istorici literari ai vecinilor noştri polonezi, unguri şi bulgari (Kridl, Antal, Penev). E mult, e puţin? În mod rezonabil, Terian afirmă că importanţa lui Călinescu la bursa valorilor internaţionale e direct legată de intrarea istoriei şi valorilor clasice ale literaturii române în circuitul „universal“. Iar în această privinţă totul rămîne de făcut.
 
Discutînd sistemul critic călinescian şi „pe genuri“, nu doar pe axa istorică etnocentrism-universalism-realism socialist, Terian identifică un criteriu „hieroglific“ (simbolic) şi un criteriu „liturgic“ (purist-muzicalizant) al poeticului, folosite şi în lectura prozei poematice sau a romanului liric; în proză, abordarea e tripartită: „metoda filologică“ (stilul), „metoda interpretativă“ (compoziţia) şi „metoda psihologică“ (personajul), modelele canonice fiind „balzacianismul“ şi un anume clasicism bazat pe observaţia general-umanului, în vreme ce „speciile canonice alternative“ sînt considerate a fi naraţiunea epopeică, romanul senzaţional, nuvela „clasică“ (premodernă) şi basmul (supus de Călinescu unei lecturi „fenomenologice“). Criterii asemănătoare sînt utilizate şi în privinţa dramaturgiei, în vreme ce în privinţa biografiei scriitorilor – gen pe care George Călinescu l-a ilustrat cu strălucire – autorul Vieţii lui Mihai Eminescu respinge hibridul „vieţii romanţate“ separînd „esteticul“ portretistic de „documentar“ şi lăsînd, prudent, relaţia dintre ele în suspensie.
 
Cu privire la limita esenţială a sistemului, Terian este categoric: ea constă, la toate nivelurile, în antiformalism, preluat pe linia monismului estetic al lui Benedetto Croce. Nu e în cauză doar lipsa distincţiei dintre autor şi narator, valabilă în cazul romanului, ci separarea etanşă a „formei“ de „conţinut“ şi incapacitatea de a accepta faptul că literatura trece mai întîi prin limbaj. Cum iese însă Călinescu din impasuri atunci cînd valoarea estetică i se impune ca o evidenţă, în pofida „sistemului“? Prin „jockerul“ din mînecă al inefabilului – o adevărată metasoluţie, „a cincea esenţă“ a criticii ce rezolvă ca prin miracol toate blocajele: „esenţa magică ce-i permite criticului să inventeze Amintirile din copilărie ca gen sui-generis, pe Goga ca poet «pur», pe Sadoveanu ca prozator deopotrivă «specific» şi «mare», pe Eminescu ca scriitor «universal» şi, în ultimă instanţă, o întreagă literatură română originală ca «fond fără forme». Numai că, în realitate, asemenea constructe rămîn nişte iluzii. Căci «inefabilul» călinescian nu e ceea ce se află dincolo de orice formă, ci doar ceea ce se află dincolo de formele criticii sale. Şi, uneori (de pildă în cazurile menţionate mai sus) chiar dincoace de ele“. Iar ce e mai controversat abia urmează...

 

Andrei TERIAN

G. Călinescu. A cincea esenţă

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 770 p.

 


Etichete:  Andrei TERIAN, George Călinescu, A cincea esenţă, G. Călinescu
 
 
 
Cele mai citite articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
România şi Bulgaria, întîlniri culturale
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Am fost la Chişinău
Cele mai comentate articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
Ion Iliescu şi împărăţia celor de duh săraci
Cele mai recente comentarii
apropo arta si teatru
Tot de istorie ,
Erratum
pentru profesor, cu tot respectul..
Vine Craciunul peste voi!
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna