G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (II)

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 7 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (II)

Una dintre prejudecăţile lovinesciene pe care Andrei Terian le demontează fără drept de apel este cea legată de „moralitatea“ criticului, atribuită lui Lovinescu (care a acreditat-o) şi retrasă îndeobşte autorului marii Istorii.... Pentru Terian, chestiunea „moralităţii“ e indisociabilă de cea a competenţei profesionale: „...în cadrul practicii respective, «imoral» nu e doar să lauzi scrierile proaste ale amicilor şi să desfiinţezi operele valoroase ale «duşmanilor»; «imoral» e şi să scrii despre o carte pe care nu ai citit-o, să insişti asupra detaliilor insignifiante în detrimentul mizelor cu adevărat importante, să deformezi argumentele celui cu care polemizezi şi, de ce nu, să faci procese de intenţie «morală» acolo unde ar trebui să acţioneze considerente de natură strict profesională“.

„Sensul tradiţiei“ la G. Călinescu

Din acest unghi e analizată, exemplar, nu doar „relaţia“, atît de sinuoasă, dintre Lovinescu şi Călinescu, ci şi istoria dezagreabilă, îndelung controversată, a raporturilor dintre „colaboraţionistul“ Călinescu şi realismul socialist de după 1948. Dacă în privinţa textelor de idei generale (Cronicile optimistului, dar nu numai) Terian găseşte destule „principii de estetică“ demne de a fi discutate în raport cu „sistemul“ criticii călinesciene, în privinţa practicii efective a criticului din anii ’50-’60 – articole de întîmpinare, valorizări ale contemporanilor – pasivul e, din păcate, zdrobitor: presiunea conjuncturalului şi a ideologiei partidului unic a dus la un malpraxis concretizat în privilegierea masivă a mediocrităţilor şi nulităţilor prin pseudoargumente partinice. Numai că, schimbînd ce e de schimbat, actualitatea literară nu a fost niciodată punctul forte al marelui critic, ale cărui „lovituri“ decisive trebuie căutate în altă parte: spre exemplu, în revalorizarea scriitorilor mai vechi (de la Conachi la Slavici şi Macedonski), în monografiile nedepăşite încă despre Eminescu şi Creangă, în articolele teoretice despre poezie, critică şi istoria literară, în Principii de estetică sau în eseurile cu bătaie lungă asupra prozei autohtone (Domina bona, Sensul clasicismului) şi, mai ales, în marea Istorie..., pe care Terian o supune unei analize comparabile celei aplicate, în 1981, de către Mircea Martin, dar cu observaţii care nu puteau fi formulate în mod direct atunci. Una dintre ele este legată de „sensul tradiţiei“ la G. Călinescu, care, răsturnînd ecuaţia maioresciană şi polemizînd cu lovinescianismul, opune „formelor fără fond“ un „fond fără forme“ (tradiţia populară, miturile naţionale, balcanismul şi un „inefabil“ local pe care nu istoria formelor literare e chemată să îl aproximeze, ci istoria mentalităţilor).

Relativa neglijare a teoriei curentelor, integrarea literaturii române în canoanele unui „romanţ etnocentric“, mascarea agendei etnice, „specific naţionale“, în argumente de ordin estetic, eclectismul derutant sînt, de asemenea, chestiuni motivate contextual, dar care par să apară drept defecte în perspectiva timpului. Ele apar contrabalansate, totuşi, de spectaculoasa relectură estetică a clasicilor junimişti şi a operelor din trecut (operaţiune respinsă de teoreticianul „mutaţiei valorilor“), de expresivitatea biografiilor şi de eficienţa jocului la mai multe capete. Paradoxal, deşi în principiu s-a vrut a fi un „universalist care proclamă valoarea absolută a artei“, G. Călinescu va ajunge – Terian dixit – să explice istoricitatea literaturii române mult mai bine decît a făcut-o Lovinescu (un „istorist care propagă relativismul estetic“).

În plus, critica sa „de interpretare“ funcţionează mai bine decît critica „de încadrare“ a predecesorului sburătorist. Bref, „prin noutăţile pe care le-a adus în raport cu precursorii săi, prin acţiunea lui în contextul epocii noastre interbelice şi, nu în ultimul rînd, prin impactul pe care (...) l-a avut asupra posterităţii, G. Călinescu rămâne cel mai important critic al literaturii române“. Spaţiul nu-mi permite să insist prea mult asupra chestiunilor de poetică şi estetică, despre raportarea lui Călinescu la „sursele“ sale interne şi, mai ales, externe. Trebuie spus, totuşi, că una dintre cele mai spectaculoase observaţii ale lui Terian, bazate pe urmărirea atentă a cronologiei lecturilor, indică faptul că G. Călinescu i-a citit de regulă pe „cei vechi“ după „moderni“ – pe Hegel după Croce, bunăoară – iar acest fapt poate fi pus în relaţie cu predilecţia criticului pentru faimoasa „lectură inversă“ (a operelor trecutului prin cele ale prezentului).

Implicitul criticii călinesciene

În privinţa noţiunii de sistem şi a sistemului critic călinescian, autorul volumului – în bună descendenţă pragmatistă – are dreptate să nu separe teoria de praxis: în fond, orice demers critic articulat îşi conţine teoria, strategiile, criteriile... Într-un anume sens, teoria însăşi (nu şi teoretizarea) constituie o practică, iar un sistem critic nu exclude existenţa contradicţiilor interne – dimpotrivă, încearcă pe cît posibil să le integreze, iar atunci cînd nu reuşeşte, recurge la soluţii din afară. Este ceea ce face Călinescu însuşi cînd apelează la (meta)soluţia inefabilului, cînd valorizează anumite tipuri de roman (Ion, Fraţii Jderi) în parametrii epopeii, cînd aprecază „balzacianismul“ lui Proust (şi „clasicismul“ lui Camil) sau cînd evaluează un tip „specific local“ de proză (Creangă, Sadoveanu) prin grila nuvelei/povestirii clasice, premoderne, nu prin grila realismului social. Observaţii fundamentale face Terian şi în legătură cu implicitul criticii călinesciene, mai important adesea decît „ceea ce se vede“ (v. strategiile şi agenda ascunsă a marii Istorii, relaţia viaţă-operă în cadrul biografiilor de scriitori, atitudinea faţă de psihanaliza freudiană şi de ezoterism, close reading-urile călinesciene ş.a.m.d.).

Hiperincitante sînt capitolele de „critică a criticii“ postbelice (cu, între altele, executarea drastică a epigonului Al. Piru şi chiar a falsului anticălinescian I. Negoiţescu). Se pune totuşi întrebarea de ce, în condiţiile unui curent formalist „covîrşitor anticălinescian“ al criticii noastre postbelice (alături de atent-comentaţii Paul Cornea şi Adrian Marino sînt menţionaţi Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, cerchiştii, „stilistica diacronică“ a lui Mihai Zamfir, „textualismul“ de sorginte italiană al lui Marin Mincu şi cel de sursă franceză al lui Livius Ciocârlie, lucrările de stilistică şi semiotică ale lui Eugen Negrici, „configuraţionismul“ Ioanei Em. Petrescu ş.cl., continuatori ai lui Tudor Vianu, precum Matei Călinescu sau Mircea Martin, lovinescieni anticălinescieni ca Monica Lovinescu, Ileana Vrancea, Gh. Grigurcu, Alexandru George, Marin Niţescu et. Co.), cei care au deţinut prim-planul rămîn totuşi „călinescieni“ reformaţi ca N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea, Lucian Raicu? Răspunsul cel mai la îndemînă ar fi următorul: pentru că marile jocuri s-au făcut, şi atunci, pe terenul empiric al foiletonisticii – cu o audienţă sporită în rîndul lumii literare şi a publicului general-culivat – sau pe terenul reconsiderărilor canonice operate cu instrumentele „criticii artiste“. În primul caz, călinescianismul a cîştigat partida prin eficienţă şi putere de seducţie, iar în al doilea – călinescianismul „lecturilor infidele“ s-a dovedit imbatabil în competiţia cu „revizionismul“ lovinescian, neinteresat de impunerea unor noi viziuni asupra operelor clasicizate...

O premieră exegetică

După ce „depăşeşte“ prejudecăţile lovinescianismului şi demontează, fără probleme, pseudoargumentele protocronismului, Andrei Terian încearcă să „depăşească“ şi punctele de vedere ale lui Sorin Alexandrescu, Mircea Martin sau N. Manolescu privind intuirea de către Călinescu a unor metode prestigioase ale criticii europene: de la fenomenologia lui Bachelard şi tematismul lui Jean-Pierre Richard la Wellek şi concepţia sa despre relaţia critică-istorie literară... Reuşind en beauté o mai exactă şi mai puţin iluzionată contextualizare internaţională a criticii călinesciene, acest redutabil detur comparatistic reprezintă, cel puţin după ştiinţa mea, o premieră exegetică în materie.

Într-o conversaţie despre A cincea esenţă pe care am avut-o la ultimul Tîrg Gaudeamus, profesorul Paul Cornea regreta faptul că Terian nu a discutat, într-un capitol special, şi „arta“ prozei critice a lui Călinescu. E o observaţie demnă de atenţie, chiar dacă autorul cărţii a presărat peste tot suficiente consideraţii despre acest aspect. În treacăt fie spus, o altă prejudecată a criticii postlovinesciene pe care Terian o deconstruieşte sagace are în vedere caracterul „artist“ al criticii lui G. Călinescu: pentru unii contestatari, şi nu doar pentru ei, atribute precum „romancier“, „artist“ şi „creator“ par să indice lipsa de rigoare şi coerenţă a criticului, caracterul improvizatoric, ergo rapsodic al criticii sale. În realitate însă, chiar şi un bun romancier are, de regulă, o poetică riguroasă, care ar trebui scoasă în evidenţă şi analizată cum se cuvine (oare concepţia lui Balzac nu l-a „influenţat“ pe Taine?). Asta nu înseamnă că autorul volumului de faţă ignoră inconsecvenţele flagrante ale lui G. Călinescu, în legătură cu Lovinescu, sau flagrantul De aparitione/disparitione angelorum, unde opiniile criticului se schimbă în cîteva luni cu 180 de grade. Nici vorbă: le taxează drastic, dar fără a face din ele cheia de boltă a evaluării criticii călinesciene...

Cred, în schimb, că Terian trece prea uşor peste lectura aplicată moderniştilor radicali şi avangardiştilor de către G. Călinescu. Cu atît mai mult cu cît exemplul lui Urmuz din Istorie..., incidenţele „urmuziene“ din abordarea prozei lui D. Anghel, I. Vinea ş.a., consideraţiile despre „suprarealismul“ Crailor... mateini sau cele despre tehnica reportajului la Geo Bogza aduc o serie de nuanţări semnificative ale concepţiei călinesciene despre proză. „Epicul pur“ experimentat de Urmuz, cu „clasicismul“ său întors, se integrează amintitei concepţii, aşa cum „fabula pură“ Cronicari a avut un rol-cheie în forjarea teoriei moderniste din Curs de poezie. Însuşi locul acordat lui Urmuz în marea Istorie... arată că G. Călinescu a făcut din autorul Fuchsiadei un operator critic în chestiunea genurilor literare.

Nu împărtăşesc nici explicaţia reductivă a lui Terian despre inaderenţa optzeciştilor la călinescianism. Nu spiritul „generaţionist“ i-a împiedicat să se apropie de critica lui G. Călinescu – sau, dacă da, e de văzut în ce constă el. Un rol important îl va fi jucat, desigur, opţiunea etico-ideologică pentru lovinescianism (pe linia sincronismului liberal, a perspectivei sociologice citadiniste şi a relativismului), în condiţiile în care „divinul critic“ era revendicat abuziv de naţional-comunismul protocronist. Dar mai ales „sincronizarea“ cu poststructuralismul, studiile culturale ş.cl. pe care optzeciştii le opun, consecvent, „impresionismului“ criticii şaizeciste, denunţat drept a-teoretic, excesiv de empiric, rudimentar şi, fireşte, desuet. Mentalitatea tehnocratică şi transestetică a optzecismului e, în definitiv, responsabilă de anticălinescianim şi defineşte în cel mai înalt grad „generaţionismul“ invocat.

Cel mai bun produs al criticii noii generaţii

În fine, o chestiune pe care „noua critică şi istorie literară“ de la noi nu mai poate să o evite priveşte prezentul şi viitorul moştenirii critice călinesciene. Andrei Terian nu pare să acorde multe şanse călinescianismului, judecînd după amplele secvenţe în care îi scoate şi pe N. Manolescu, şi pe E. Simion de sub incidenţa acestuia. Nu integral, fireşte, ci prin lucrările lor mai importante din ultimele decenii (Arca lui Noe, Despre poezie, Istoria critică..., Întoarcerea autorului, Dimineaţa poeţilor, Ficţiunea jurnalului intim, Genurile biograficului). Acordă, în schimb, credit concepţiei călinesciene cu privire la caracterul ficţional propriu oricărei istorii (concepţie care ar corespunde, într-un fel, metaistoriei lui H. White and Co) şi, fără a detalia prea mult, găseşte o anume „actualitate“ exigenţei universaliste din Sensul clasicismului. Ultima observaţie merită, ea singură, o dezbatere. Spre deosebire de Terian, cred însă că, în ciuda cochetărilor „metodologice“ din ultimele decenii, şi N. Manolescu, şi E. Simion au rămas nişte călinescieni. Mai mult: cred că modul lor de a rămîne „călinescieni“ (prin refuzul de a da ultimul cuvînt metodelor, prin primatul acordat subiectivităţii libere, intuiţiei şi sensibilităţii, prin gustul pentru spectacolul critic) rămîne, şi pe viitor, unul productiv în abordarea literaturii române, cu toate amendamentele de rigoare.

Îmi place să cred că Andrei Terian nu şi-a epuizat artileria grea cu această lucrare de excepţie, monumentală şi destinată deja superlativelor: cel mai bun produs al criticii noii generaţii, cea mai complexă expertiză a criticii lui G. Călinescu, unul dintre titlurile de vîrf ale (meta)criticii postdecembriste... Cartea înseamnă însă ceva mai mult decît atît: prin reevaluarea „locului şi rolului“ celui mai important critic şi istoric al literaturii române, ea se constituie, implicit, într-un manifest pentru o nouă conştiinţă de sine a criticii noastre. Să recunoaştem: aveam mare nevoie de asta.

Andrei TERIAN

G. Călinescu. A cincea esenţă

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 770 p.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Andrei TERIAN, George Călinescu, A cincea esenţă, G. Călinescu

Comentarii utilizatori

erata: "george" calinescu?paul cernat - Vineri, 29 Ianuarie 2010, 14:58

Observ ca in editia electronica a revistei apare scris la un moment dat in textul meu "George Calinescu". E o eroare care nu-mi apartine. Stiu ca multa lume, chiar foarte buna, obisnuieste sa scrie "George Calinescu". E gresit. Ca si E. Lovinescu sau G. Ibraileanu, Calinescu a semnat, consecvent, G. Calinescu, si, asemeni lor, nu cred ca s-ar fi bucurat sa i se fi scris numele "George" sau "Gheorghe". Valabil si pt. Geo (Gheorghe) Bogza, M(Max) Blecher si altii, multi.

de fapt gheorgheIoan Botezatorul - Duminica, 31 Ianuarie 2010, 23:45

La Calinescu e si mai si decat la Lovinescu sau Ibraileanu; in timp ce pe ultimii 2 chiar ii cheama Eugen si respectiv Garabet, pe Calinescu il cheama Gheorghe si facea urat cand era apelat "George".
p.s. chiar in ultimul numar din Romania literara, in editorialul nu spun cui :), apare un "Eugen" cat Lovinescu de mare.

G. CalinescuRedactia - Luni, 1 Februarie 2010, 09:49

Am corectat.

Cine?Nedumeritul - Luni, 1 Februarie 2010, 22:20

770 de pagini???

Cine va citi aceasta carte in afara de prietenii lui Andrei Terian? Are volumul vreun efect asupra profesorilor de liceu? Sau, poate, la elevii de liceu se va produce o cutremurare? Studentii de la Litere se inghesuie sa o parcurga si deja au conspectat-o cu febrilitate? Cui prodest aceasta carte? Nu cumva este ca o perie de netezit orgolii auctoriale? Sta aceasta carte macar cu o geana deschisa catre iubitorii de literatura? Ma ajuta aceasta carte sa-mi placa literatura si ma incurajeaza sa-i citesc pe tinerii critici literari? N-a ajuns noul val de critici literari obosit inainte de vreme si cuprins deja de pedanterie?

Va rog, domnule Paul Cernat, sa-mi indicati un motiv pentru care ar trebui sa o citesc din postura mea de nespecialist caruia ii place literatura.

In plus, un editor exigent si cu simtul proportiilor i-ar fi cerut autorului 300 de pagini, nu mai mult de 300 de pagini!!!
In 300 de pagini un mare autor spune TOTUL si inca ceva pe deasupra.
770 de pagini = un volum prolix si anost.

criticulbran titu maior - Luni, 1 Februarie 2010, 22:30

Politica este o c., poezia este o c., viaţa este o c., îmi turuie un prieten, cel mai mult mă supără că vorbeşte urât despre poezie. Şi totuşi ... Câţi nu cad pradă patimii scrisului ... în gol? Un arlechin oarecare m-a întrebat ce este talentul? Imposibil de definit, iar a te declara singur talentat implică un mare risc. Recunoaşterea talentului vine din partea cititorului. Este suficient să începi cu un cititor. Dacă ai norocul să fie un critic, L-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Dar tot criticul poate să-ţi de o lovitură, când nici nu te aştepţi. El este ca un medic, ca un chirurg. Medicul nu greşeşte niciodată. Operaţia a reuşit, pacientul este la morgă. Nu am întâlnit critic care să spună – Nu ştiu. El ştie tot, el împarte talentul precum Dumnezeu. Amicul meu, criticul este un tip cu dublă personalitate. Un umor înnăscut se îmbină cu o fudulie greu de înţeles. Este şi solid, fizic, desigur, nu din vina lui, pare caraghios când explică pe nu ştiu ce post tainele literaturii. Are o voce uşor subţiată, care aminteşte de zgomotul unui balon căruia îi deschizi puţin gâtiţa. Este temutul critic. A zdrobit tot ce nu este sănătos în literatură, a asanat câmpiile literaturii, ţânţarii au dispărut, numai păsări şi gâze aurii zboară peste holdele literelor noastre. Ciudat este când omul spune la fiecare deceniu altceva despre acelaşi autor. Dar nici nu clipeşte. Iar fenomenul nu este legat de revoluţie, ci de evoluţie. Omul evoluează de la o specie la alta. Critica este o c. Uite am găsit formula pentru care mulţi critici ar putea să mă condamne la chinurile iadului. De fapt ce ne-am face fără critici? Am citi numai doxuri. Tânărul de azi nu ştie ce este un dox. Nici nu este nevoie. Criticul deschide şi închide porţi. Eu îl iubesc pe acel pachiderm care mi-a înfipt, vorba lui Hitler, cuţitul în spate. Nu mă refer la aspectul fizic, ci la caracter. Doamne, cât îl iubesc. Dar, l-am întrebat, a scris el , oare, un poem, vreodată?. Se spune că a scris, s-a oprit la începutul unei cariere strălucite. Decât pacient, mai bine medic. Dai o pilulă, tai un picior, te salută lumea, unii se tem , alţii te pupă. Eşti mare. Eu nu spun că nu există grafomani, veleitari, chiar eu m-am întrebat şi mă întreb mereu, cine sunt eu? Cert este un singur lucru – dacă nu scriu ceva, un scurt timp, sunt bolnav. Sunt grafoman, iar dacă mă critică, dar oricine, copil să fie, Doamne fereşte, sunt bolnav o zi. Apoi o iau de la capăt. Este exact cum ai convieţui cu o c. Pe care o iubeşti în ciuda oricărui principiu. Asta este viaţa. Cititor ipocrit. Boris Marian.

?paul cernat - Miercuri, 3 Februarie 2010, 22:00

@nedumeritul: nu pot sa va conving sa o cititi. E un volum de consultat. Daca dvs. credeti ca o carte valoroasa trebuie sa fie neaparat populara, atunci... oricum sinteti liber sa credeti orice!
Nu-l compar, Doamne fereste, pe Terian cu Wolfgang Iser sau Paul Cornea, dar pe criteriile dvs. nici macar cartile de hermeneutica ale celor doi (meta)teoreticieni nu sunt suficient de valabile pentru ca nu-i cutremura pe elevi si nu-i fac sa citeasca literatura mai cu placere. Confundati, se pare, valoarea (competenta, expertiza) cu notorietatea si audienta. In cazuri precum cel de fata, ele nu merg impreuna, si nici nu au cum. Metateoria nu poate fi populara. Ea e totusi necesara, mai ales intr-o critica "tanara" ca a noastra.
Dar daca va enerveaza Calinescu sau Terian, va inteleg aprehensiunile.