OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea republicii noastre

Povestea republicii noastre debuteaza sub semnul unei explozii de entuziasm popular: galvanizate de stirea detronarii ultimului vestigiu al regimului burghezo-mosieresc, masele, muncitori, tarani si intelectuali, isi manifesta sustinerea fata de actul de la 30 Decembrie 1947, printr-o magnifica hora incinsa, simbolic, in chiar fata Palatului Regal. Preluata de manualele scolare, multiplicata si canonizata, imaginea din acea zi de iarna va deveni, progresiv, una din marcile iconice ale democratiei populare, pina in ultimele momente ale lui Decembrie 1989, prelungindu-si umbra si in primii ani postrevolutionari.

Intre cei ce se bucurau nedisimulat in acel moment de ianuarie 1948, G. Calinescu apare, prin efectul perspectivei, ca spiritul cel mai baroc – entuziast. Propria inconsecventa (analiza lui M. Nitescu din Sub zodia proletcultismului se cere recitita) nu pare sa mineze coerenta logica a polemistului dominat de fascinatia prospectivului. Schimbarea de regim apare ca o ocazie de a celebra viitorul ortografiat cu majuscula. Dincolo de volutele calofile, jurnalistica lui G. Calinescu din primii ani de regim democrat popular exploateaza deliberat un numar de toposuri structurind propaganda comunista. Fascinatia saltului spre viitor, indatorata unui model prometeic, transpare in iconografia epocii, dupa cum e vizibil in textele lui G. Calinescu insusi.

Despartirea de trecut e despartirea de un pattern al mediocritatii – RPR (Romania se alinia si la nivelul eufonic disciplinei spatiului socialist, democratiile populare fiind marcate de obsesia denominatiilor simbolice, indicind propria lor genealogie politica si asumarea mesianismului marxist) devine pentru G. Calinescu teritoriul unui experiment confruntind limitele umanitatii insesi. Timpul e unul al unui gigantism fara complexe, speranta fiind cantonata in zona infaptuirilor fara precedent. Sosirea libertatii, „descatusarea“ nu pot avea ca reflex in cotidian decit o reformare radicala a substantei umanului. In varianta calinesciana, „omul nou“ e un om constructor: regimului popular ii corespunde un ethos al indraznelii, o tema privilegiata, trecind din spatiul jurnalisticii in cel al baladescului proletar, asa cum o probeaza Minerii din Maramures. „Mintea carturarului“, sedus de ritmul vremilor, se cuvine limpezita si anul nou 1948, incadrat simbolic de vecinatatea unui centenar exploatat de mecanismul regimului, legitimeaza aparenta prometeica a inceputului de lume.

G. Calinescu isi asuma identitatea unui demiurg, comentind in marginea discursului oficial, centrat pe politograma retardarii recuperabile prin efortul concentrat: „Avem nevoie de fabrici, de statui, de tablouri, de piese de teatru, de romane si poeme. Trebuie sa dovedim ca exista un popor roman. Asta nu se face cu pusca. Nici Homer, nici Horatiu, nici Dante, nici Shakespeare n-au tras cu arcul sau muscheta. Opera lui Da Vinci sau Verocchio sint rodul pacii. Cite n-avem de facut? O, tu, an 1948, infringe egoismul acelora care se ingrijesc numai de avutul personal, fa sa invinga dorinta de cultura si civilizatie a poporului. Fa sa rasara prin munca noastra colectiva sosele si poduri, amfiteatre si catedrale, colonade si statui. Pune idealuri in minti si putere in brate“. Clasicismul vizionar al lui Ioanide, fraternizarea poetului cu muncitorul din lirica ultima calinesciana sint recognoscibile in exercitiul baroc de celebrare a viitorului in mers. Democratia populara opune egoismului rapace al individualismului occidental entuziasmul nedisimulat al unei noi virste de aur, plasata sub semnul constructiei. Locul oamenilor cartii? Acela indicat de cuvintul Partidului pe cale de a-si consacra constitutional hegemonia – alaturi de muncitori, de vreme ce fraternitatea dintre paturile societatii, excluzindu-se dusmanii imposibil de convertit, e consacrata iconic de vecinatatea simbolurilor. Nimic nu poate respira scepticism in mindra lume noua, dominata de „semnul secerii, ciocanului si al condeiului“.

De altfel, Respublica nu e altceva decit consfintirea domniei interesului public: traducind pentru uzul maselor terminologia latina, G. Calinescu indeplineste misiunea unui mediator al progresului, caci „avem de acum inainte toti o parte de responsabilitate in propasirea tarii.“ A fi alaturi de patrie, a fi alaturi de Respublica, in masura in care patriotismul se redefineste prin raportarea la doua exigente incorturnabile, suficient de vag formulate spre a permite flexibilitatea: „Pricipiile statornice ale politicii noastre au fost si ramin: a sluji poporul si a accepta progresul. Toate celelalte puncte sint valabile sau mai inceteaza a fi astfel, dupa cum sint sau nu in acord sau dezacord cu principiile de mai sus.“ Ratiunea e instrumentul ce permite contemplarea actiunii de neoprit a progresului, impunind despartirea (din dorinta insasi a regelui) de formele constitutionale ale trecutului. „Adevaratul progresist“ anticipeaza o habitudine comportamentala marcind jumatatea de secol comunist.

Servitutea voluntara implica o schimbare la fata a intelectualului insusi, sub presiunea dogmei marxiste. Simbolica e distinctia lui G. Calinescu dintre cele doua tipuri de jurnalism, „progresist“ si „senzational burghez“. Incetind a mai fi legat de clasele exploatatoare, parasindu-si vechea stare de dependenta, jurnalistul timpurilor de democratie populara se integreaza in mecanismul de agitatie si propaganda, o optiune derivind din constiinta solidaritatii de interese cu forta conducatoare in societate si instrumentul ei politic. „Noua presa“ nu mai face sa transpara nimic din nostalgia utopica a celebratorului antichitatii – democratia populara are nevoie de aparatori si apologeti lipsiti de ambiguitate. E o mutatie indicind pina la ce punct complicitatea in discurs e asumata de G. Calinescu insusi, neofit pregatit sa-si confirme misiunea.

Natura agitatorica, ofensiva a presei de tip nou impinge in plan secund exigentele „burgheze“, privilegiind raportul direct cu individualitatea revolutionara. Despartirea de „jurnalul burghez“ e despartirea de individualismul democratic, tradind profesiunea de credinta totalitara, insensibila la rafinamentul intelectual. Lectura nu mai poate fi „una in solitudine si siesta“, finalitatea cuvintului scris fiind una esentialmente ofensiva. O viziune ce datoreaza inspiratia paradigmei sovietice: „A citi inseamna a-ti verifica zilnic pozitia in frontul comun. [...] Ea (gazeta, n.n.) are doar caracterul unei ordini de zi ce trebuie dezbatuta plenar. Ordinea zilei de miine depinde de dezbaterea de azi dintre colaboratorii redactori de azi si colaboratorii cititori. Acesta este aspectul general al unei gazete progresiste, asa cum a fost Iskra si cum e Scinteia noastra. Actiunea luptatorilor politici nu este detasata de jurnal, ci lupta politica se face prin jurnal, si a fi jurnalist inseamna pur si simplu a fi luptator progresist.“ (Natiunea, 17 septembrie 1948). Totalitarismul se articuleaza prin dubla presiune a partizanatului ideologic al aparatului statal si prin privilegierea monopolului discursiv.

Parte a noii prese, G. Calinescu e un actant al articularii mitologiei regimului de democratie populara, conferind, prin recitirea trecutului, onorabilitate unei cauze, cea a republicanismului, lipsite de stralucire. Respublica nu poate supravietui in absenta apelului la mecanismul orwellian. Respectabilitatea monarhiei e respinsa propagandistic, „neamtului“ de pe tronul Romaniei contrapunindu-i-se puritatea democratica a lui Cuza-Voda. Criticul face apel la comprehensiunea istoricitatii formelor de organizare politica, introducind in subsidiar tema mai veche a antidinasticismului romanesc. Recitirea trecutului devine, fatalmente, una selectiva, colorata ideologic, indatorata aceleiasi dimensiuni combativ agitatorice. Atasamentul fata de regalitate e perceput detasat-ironic, ca o „dispozitie sentimentala care, daca nu este psihanalizata, impiedica perceptia intereselor superioare ale poporului roman. Principiul nostru e ca nimeni nu greseste stind mereu cu fata la viitor, respectind permanentele si rupind farmecul periculos al fenomenalitatilor“.
Legitimarea regimului democrat popular trece, in cazul lui G. Calinescu, precum si in cel al celorlalti „tovarasi de drum“, prin inserarea Republicii populare intr-un traiect al istoriei nationale. Respectabilitatea se cucereste prin logica corespondentei – anului 1848 ii corespunde, in oglinda, anul 1948. Revolutia tradata de burghezia „sovaielnica“ e asumata, peste timp, de noul regim, devenit parte a unei istorii citite teleologic, sub semnul marsului de neoprit al progresului. Panteonul epocii e remodelat (o operatie vizibila si in cazul dramaturgiei si prozei lui Camil Petrescu), un raport de cauzalitate articulind imaginea unei evolutii organice.

Fratii Bratianu dispar, dimensiunea burghezo-capitalista, prezenta in lectura lui E. Lovinescu, e ocultata, fiind privilegiata fibra egalitar plebeiana a evenimentului. Un cerc de timp inchizindu-se simbolic – anul 1848 nu mai e liberal, ci aproape socialist. Regimul comunist isi inventeaza precursorii: „Intr-adevar, poporul s-a sculat, atunci, la ideile, asa de generoase si de inaintate pentru acea epoca ale proclamatiei, totusi, in deceniile urmatoare, principiile revolutiei au fost alterate, atenuate si chiar abolite, si azi, dupa o suta de ani incheiati, constatam ca revolutia este inca in mers si anul 1948 implineste paragrafe din anul 1848.“ Remarca lui François Furet din Trecutul unei iluzii e transplantabila in spatiul romanesc – democratiile populare de inspiratie marxista preiau 1789 si 1848 ca repere de legitimare (din jurnalistica lui G. Calinescu nu e absenta o comemorare a biruintei de la 14 iulie). Ceea ce contrazice ordinea burgheza, nationalizarea, e convertita din rapt statal in semn al marsului de neoprit al progresului. Integrat in strategia de imagine a regimului, parte a unui partid satelit, Partidul National Popular, G. Calinescu e una dintre multele voci a caror misiune e de a reduce la proportii acceptabile amploarea schimbarii. Destinat sa capteze voturile si sa reprezinte paturile mijlocii si intelectualitatea, actionind inca din 1946 ca actant al marii false coalitii a Blocului partidelor democratice, Partidul National Popular imprima doctrinar discursului lui G. Calinescu o raportare, accentuind virtutile nationalizarii, act binefacator pentru intelectualitate, pentru micii meseriasi si functionari.

Disparitia, prin confiscare, a proprietatii se metamorfozeaza in ocazia de a vitupera impotriva capitalului care, „fugind de riscuri, ia drumul odihnei spre bancile occidentale. Statul era indatorat sa puna capat somnolentei voite a productiei, dind in ocrotirea muncitorilor mijloace de refacere nationala.“ Coincidentele cronologice sint preluate in aceeasi maniera predictibila. Organicitatea progresului impune trecerea la stadiul socialist – actul regimului raspunde, inca o data, unui imperativ al revolutionarismului autohton. Mecanismul oglinzii e eficient la nivelul retoricii discursului: „In ziua de 11 iunie 1948, exact la o suta de ani de la impunerea de catre popor lui Voda Bibescu a constitutiei din 1848, Adunarea nationala a Republicii populare romane a votat o lege care schimba radical structura burgheza a statului roman si reprezinta un pas mare catre idealul socialist.“ Un ideal socialist a carui expresie ultima e reprezentata de Programul partidului muncitoresc roman. Mizantropul convertit la optimism comenteaza elogios raportul tovarasului Gh. Gheorghiu-Dej la congresul de unificare din februarie 1948, precizind pozitia PNP in interiorul noului Front al democratiei populare. Dincolo de oportunism, recurenta unui topos – unitatea de monolit, corespunzind logicii totalitare emergente: „Noul front al democratiei nu e un contract electoral, ci o coordonare intre cele trei categorii de muncitori din noua democratie, urmarind citestrele acelasi scop final“. Sistemul de coalitie lasa loc progresiv realitatii partidului unic.

Utopia revizitata

„Educatia fiind considerata la noi baza si esenta societatii, Republica o acorda in mod egal tuturor, cum in mod egal le acorda hrana. Toti copiii primesc aceeasi instructie elementara si o educatie speciala corespunzind profesiunii alese. Iar aceasta educatie are drept scop de a forma buni cetateni, buni muncitori, buni parinti si adevarati oameni. [...] Domeniul si capitalul social apartin in indiviziune poporului care le cultiva si le administreaza in comun, impartind apoi in mod egal produsele.“

Rigoarea utopica e dublata in cazul Calatoriei in Icaria a lui Étienne Cabet de tranzitia catre exercitiul politicii concrete – aventura americana a utopistului francez, desi esuata, anunta profetic un timp al exceselor comise, simbolic, in numele Ratiunii (o coincidenta grotesca face ca in Icaria visata de Cabet principala cladire inconjurata de magnifice cladiri gradini, sa se intituleze, fatalitate!, Casa Republicii, iar bulevardele taiate cu compasul sa aiba alura suprarealista a Bucurestiului de azi). Respingind programatic simplitatea nestiintifica a comunismului utopic, materialismul dialectic isi va proba fecunditatea utopica, a carei legitimare e conferita de apelul la explicatia stiintifica. Mitologia marxista seduce intelectualul, si G. Calinescu nu face exceptie si, prin componenta ei regresiva, democratia populara devine succedaneul unei alte Virste de aur, salvind omenirea din mijlocul Virstei de fier. Eliminarea adversarului – chiabur, industrias, vechi politician – e cautionata de finalitatea nobila a proiectului societal. Machiavelismul vulgar se aliaza cu vocatia prospectiva si vizitele intelectualilor occidentali in spatiul sovietic sau chinez au alura unor pelerinaje soldate cu revelatia de esenta cvasireligioasa. G. Calinescu va redacta, la rindul sau, note de calatorie in China noua, iar delegatiile notabile de dupa 1945 se intorc iluminate prin medierea contactului cu „mindra lume sovietica“. Reciclarea unui Mitita Constantinescu e marcata de explorarea continentului URSS.

Revenind la G. Calinescu insusi, combativitatea in apararea republicii populare lasa loc unei deschideri utopice atunci cind discursul se focalizeaza asupra noului ritm al vremii. RPR se metamorfozeaza, dupa propria sa expresie, intr-o alta Pays de Cocagne, in care abundenta alimentara e dublata de serenitatea natiunii. Totul merge spre bine in cea mai buna dintre lumile posibile, la rindu-i, copie infidela a spatiului sovietic. Propaganda confectioneaza o realitate paralela, dominata de un ethos al beatitudinii si al muncii colective. Fraternitatea dintre muncitori si intelectuali aboleste vechile clivaje, profesorul de literatura descoperind fascinat intelepciunea clasei proletare. Dezbaterile in marginea primei constitutii republicane coboara in ateliere, acolo unde poporul e chemat sa-si spuna cuvintul – lectia leninista a desconsiderarii sovaielnicii intelectualitati e asumata. Decorul si regia sint aproape urmuziene: „prietenul muncitor“ comenteaza proiectul de constitutie, „bravul activist“ din Braila al Frontului notind alianta dintre cele doua clase, alta-data despartite. Scenariul e previzibil si el va fi reluat pina la satietate in mai toate piesele de teatru televizat si peliculele de propaganda, reprogramate astazi prin gratia canalului 2 al televiziunii nationale. Intelectualul are revelatia propriei sale inferioritati in raport cu Muncitorul arhetipal. Fraternitatea e afirmata gestual ca intr-o sceneta oarecare: „Prietenul meu muncitor avea dreptate si, miscat, i-am dat un semn de infratire, poate cam teatral, desi cu totul sincer. I-am intins mina. Cred ca muncitorii mai au inca unele motive sa puna la indoiala dreptul cuget al unor intelectuali si sa priveasca circumspect unele gesturi de supleta. Totusi, vremurile s-au schimbat si termenul de «intelectual» sufera unele modificari de extensiune.“

Nimic din lectura articolelor lui G. Calinescu din anii 1948-1949 nu face sa transpara cronologia unui timp in schimbare. Instrumentele legale ale totalitarismului capata contur si, in plina explozie de entuziasm al criticului, pe 24 mai 1948, se deschide unul din primele procese ale industriasilor sabotori, anticipind nationalizarea. Directia Securitatii Statului apare, in plin delir celebrativ, in august 1948, functiunea precizata in textul care-i consfinteste nasterea fiind „apararea cuceririlor democratice si asigurarea securitatii republicii populare contra uneltirilor dusmanilor din interior si exterior.“ Rezolutia Plenarei PMR din 10-11 iunie 1948 face bilantul bataliei electorale din martie 1948, infierind, simptomatic, pozitia impaciuitorista a tradatorului Patrascanu, devenit „purtator al ideologiei si intereselor burgheziei in rindurile partidului nostru.“ Un deviationist ce sufera rigorile unui Cod Penal republican, introducind retroactivitatea legii in cazul masurilor de siguranta, insotind sau inlocuind masurile penale. Instrumentul legal al abuzului are drept corespondent in cotidianul RPR un prim val de arestari. Constructia celei mai bune dintre lumile posibile isi avea pretul ei.

Dincolo de realitate, simulacrul ei propagandistic. O data cu articolele lui G. Calinescu, imersiunea in Utopie e completa. Dialogind cu un respectabil pensionar marcat de pasiunea inovativa, criticul celebreaza poematic linistea arcadica a republicii romane, intre granitele careia linistea cugetului e garantata. Antiteza cu Occidentul belicos e transparenta: „In timp ce se voteaza in Occident sporuri pentru cheltuielile de razboi, in Romania noastra pasnica, legata de vecini prin tratate defensive, un cetatean care e de fapt un simbol, e plin de nerabdare de a i se publica articolele despre infratirea natiilor printr-un grai comun si infrumusetarea Capitalei cu flori de piersic si mar. Ce inseamna aceasta? Ca lumea noastra crede mult in dorita liniste, ca lumea are sete de pace.“

Seninatatea arcadica e presarata cu gesturi fondatoare, repetate ritualic in deceniile care urmeaza – vacante petrecute la mare, in confort si pace, de oamenii muncii, sarbatoarea votului, punctata de entuziasmul unei populatii feminine colorind festiv o forma vidata de continut, congresele studentimii democrate, progresiv domesticita de PMR, debutul santierelor de munca (pretins) voluntara, propunind un arhetip al Revolutionarului. Timpul apartine initiativelor eroice, iar instinctul egoist al proprietatii se cuvine abandonat, ca un lest al trecutului burghez. Cotidianul comunist se articuleaza din succesiunea de momente consemnate in paginile Natiunii. Lupta cu mosierii, lupta cu chiaburii, vigilenta partinica. Si pregatirea ideologica continua, stilul calinescian face sa transpara rinocerizarea.
Finalul aventurii optimistului in Utopia e predictibil. Partidul National Popular se autodizolva, caci „noi ne-am facut datoria.“ Alegerile de democratie populara nu mai necesita decorul, pluripartidismul de mucava. Republica, prin noua ei Academie, reintegreaza postum pe Eminescu, iar Universitatea se deschide noilor metode de lucru. Progresul este in mars si ceea ce urmeaza e inchiderea unui cerc.