Puţini scriitori creştini oferă o
mărturie mai autentică decît Gilbert Keith Chesterton
(1874-1936) faptului că oamenii capabili de simţul sacrului sînt
de multe ori înzestraţi şi cu un umor veritabil. Considerat
un geniu al ironiei şi al paradoxului, Chesterton a fost un
jurnalist şi un critic literar britanic cunoscut mai ales pentru
faptul că a inventat celebrul personaj Father Brown, un preot
catolic cu o alură inofensivă, care părea distrat şi stîngaci,
dar care totuşi observa toate detaliile necesare pentru a soluţiona
o intrigă poliţistă, cu o perspicacitate similară celei a
detectivilor Agathei Christie, Hercule Poirot şi Miss Marple.
Convertit la catolicism (oficial doar
în 1922), Chesterton nu este numai un artist imprevizibil, ci
şi un apologet plin de vervă şi ironie al creştinismului.
Scrierile sale respiră însă, dincolo de jovialitate şi de
farmecul retortelor neprevăzute, şi o profunzime simplă a vieţii,
şi o înţelepciune neobişnuită. Dacă el considera „comun“
acest dar al înţelepciunii, explicaţia poate fi găsită,
probabil, într-una dintre maximele sale proverbiale: „s-a
afirmat de multe ori, pe bună dreptate, că religia este acel ceva
care îl face pe omul obişnuit să se simtă extraordinar; este
un adevăr la fel de important că religia este acel ceva care îl
face pe omul ieşit din comun să se simtă un om obişnuit“.
Dar în ce constă, de fapt, acest
dar? Îl descrie chiar el, într-un eseu intitulat Uimire
şi stîlpul de lemn (Wonder and the Wooden Post) publicat în
cartea sa The Coloured Lands (1912). Într-o zi, Chesterton s-a
lovit din întîmplare cu capul de un stîlp de lemn.
Acest incident banal l-a făcut – mărturiseşte el – să
descopere un adevăr fundamental despre mistică şi mister: în
mistică, totul porneşte de la uimirea în faţa realităţii.
(Cei familiarizaţi cu filozofia greacă pot constata că uimirea în
faţa naturii şi a universului stă atît la originea
interogaţiei raţionale a filozofiei, cît şi la originea
contemplaţiei intuitive a misticii – vezi şi Aristotel,
Metafizica I. 2, 982b). Darul neobişnuit al lui Chesterton constă
astfel în „capacitatea de a vedea lucrurile banale într-un
fel de lumină a surprizei“ („the power of seeing plain things in
a kind of sunlight of surprise“), ca şi cînd acele lucruri
ar fi neobişnuite.
Nu e vorba de a reflecta asupra
lucrurilor în imaginaţie, îmbogăţindu-le cu propria
fantezie şi transformîndu-le, din nişte realităţi banale,
în ceva „sublim şi minunat“. Chesterton comentează cu
ironie că cei mai mulţi mistici moderni pe care i-a întîlnit
aveau acest reflex speculativ, pornind de la „stîlpul de
lemn“ imaginat în mintea lor, pe care îl reflectau apoi
în oglinzile lor interioare, separate de realitatea concretă
(se pare că toţi misticii moderni pe care i-a întîlnit
Chesterton erau, conştient sau nu, nişte cartezieni). Chesterton
preferă să pornească, în schimb, de la stîlpul de lemn
din grădină, de la realitatea lui materială, şi nu de la un
„stîlp de lemn“ aflat în imaginaţie. Pentru
Chesterton, universul material există şi este minunat pentru că
există pur şi simplu, şi nu pentru că ar ascunde mistere
neînţelese şi crepusculare. Stîlpul de lemn este
minunat pentru că există şi poate fi privit la lumina zilei, chiar
dacă cel care îl priveşte vrea sau nu ca el să existe.
Mistica reală nu se teme – în
opinia lui Chesterton – de lumina zilei şi nu caută să ascundă
misterele sub învelişuri clarobscure. Nu le ascunde, ci le
revelează. Aşază un lucru în lumina zilei şi, chiar după
ce l-ai văzut, el rămîne un mister. În schimb, falsa
mistică ascunde un lucru în întuneric şi îl
înconjoară cu secrete – dar, atunci cînd îl
descoperi, se dovedeşte a fi o platitudine.
Lumina zilei este o lumină creată.
Dar, ca orice lucru creat, el transmite ceva despre Creatorul său,
dacă este privit cu ochii deschişi ai credinţei. Chesterton
urmează aici calea teologiei naturale a Sf. Toma de Aquino, cu care
era desigur familiarizat, ca autor al unei cărţi despre Doctorul
Angelic (Saint Thomas Aquinas: The Dumb Ox): despre Dumnezeu nu se
poate afla ceva decît pornind de la efectele sale, adică de la
lucrurile create – o cale indicată mai întîi de Sf.
Pavel în Scrisoarea către Romani (1,20). Cunoaşterea
contemplativă a lucrurilor create, a realităţilor concrete precum
stîlpul de lemn din grădină, poate duce la experimentarea
mistică a Creatorului prezent în ele. Desigur, această
„experimentare“ nu poate fi obiectul unei voinţe care planifică
dobîndirea unei „stări de contemplaţie“, aşa cum un om
de afaceri îşi planifică obţinerea unui anumit profit la
sfîrşit de an. Nu există o „artă a contemplaţiei“ care
se poate învăţa de la cineva, asimilînd o „tehnică
psihologică“ sau o metodă de a cultiva „luminile interioare“.
Contemplaţia depinde radical de o chemare şi este un dar, ce nu
este oferit neapărat celor cu o fire pasivă şi liniştită, cărora
le place să gîndească, şi nu are legătură nici cu obiceiul
de a medita afectiv la lucruri misterioase, fie ele chiar şi divine.
Chesterton descrie în felul
următor o asemenea trezire la contemplaţie, în cartea sa The
Coloured Lands. Tommy stă afară şi este plictisit de zidul alb,
simplu, al casei de ţară, de albastrul deschis şi spălăcit al
cerului de vară, de galbenul stins al acoperişului de paie, de
şirul drept, enervant, al ghivecelor de flori, de roşul florilor şi
de verdele ierbii. Adulţii care se află în această stare de
spirit „scriu cărţi despre viziunea lor asupra lumii“. Dar
Tommy nu are decît zece ani şi nu poate să facă aşa ceva.
Un tînăr cu o înfăţişare
ciudată se apropie de Tommy şi îi spune că este fratele său
şi că înţelege starea lui, pentru că şi el se simţise o
dată în acelaşi fel. ţi, pe cînd visa să picteze
lumea într-o singură culoare – culoarea lui preferată –,
un vrăjitor i-a oferit mai multe pahare colorate în felul ales
de el, dar nici aceasta nu l-a mulţumit. Atunci, vrăjitorul,
plictisit de protestele mute ale tînărului, i-a dat voie să
picteze lucrurile în culorile pe care le dorea. Tînărul
a început să lucreze şi să coloreze în detaliu toate
lucrurile, folosind diferite culori. Dar, în scurt timp, şi-a
dat seama ce făcea de fapt (o descoperire rară, care nu este comună
majorităţii oamenilor): a realizat că alcătuise, încetul cu
încetul, chiar tabloul care era acum în faţa lor:
colorase cu alb zidul casei, cu galben stins acoperişul de paie, cu
albastru deschis cerul de vară, cu verde iarba grădinii şi cu roşu
– florile din ghivece. Toate acele lucruri erau acum aşa cum erau,
în faţa ochilor lor, din cauză că el le colorase astfel.
După ce a terminat de spus aceste lucruri, Tommy n-a mai apucat să-l
vadă pe tînăr întorcîndu-se şi sărind gardul,
pentru că rămăsese uluit şi privea casa de ţară cu o privire
complet nouă. Înţelegea acum că toate acele culori au fost
alegerea unui Artist şi le privea cu uimire, ca pe culorile unui
tablou dintr-o expoziţie de artă. Plictisul lui iniţial se datora
faptului că nu înţelegea că toate acele culori fuseseră
alegerea cuiva, şi le privea ca şi cînd ar fi fost aruncate
la întîmplare.
Dar nuanţele culorilor se schimbă în
natură după felul în care lumina iradiază în diferite
momente ale zilei – şcoala de pictură impresionistă a descoperit
acest adevăr elementar, care are o semnificaţie spirituală, mai
curînd decît una „romantică“. Schimbarea culorilor
în funcţie de intensitatea luminii înseamnă că în
spatele lor se află nu numai un Artist, ci şi un Regizor care
dirijează întreaga piesă. Prezenţa acestui Regizor poate fi
intuită prin simpla observare a obiectelor din natură, în
fluiditatea devenirii lor.
Sursa primară a contemplaţiei stă
însă în conştientizarea faptului că lucrurile din
natură, deşi ar putea să nu fie, sînt. La baza devenirii
lucrurilor stă ceva simplu şi mai fundamental: fiinţa lor. Iar
fiinţa realităţilor existente este datorată nu numai unui Artist
şi unui Regizor, ci şi unui Creator. Pentru om, care este, dintre
creaturile vizibile, fiinţa cea mai conştientă, începutul
contemplaţiei coincide de obicei cu momentul în care începe
să realizeze că simplul fapt de a fi – simpla trecere de la nimic
la fiinţă – este cel mai mare miracol. Acest miracol manifestă o
dorinţă şi o alegere a unei Persoane care se află mai presus de
natură, pentru că în natură nu poate exista trecere de la
nefiinţă la fiinţă sau creaţie ex nihilo. Sursa primară a
contemplaţiei este, aşadar, conştientizarea faptului că viaţa
este un dar gratuit, miraculos prin esenţa lui şi care nu poate fi
explicat altfel decît prin actul voluntar al unei Fiinţe
atotputernice. Această trezire la contemplaţie porneşte însă
de la realităţile vizibile – pentru Chesterton, de la uimirea în
faţa culorilor lucrurilor, care trădează mîna unui Artist ce
a pictat după propria Sa alegere tabloul naturii. Nici vorbă de
„crepuscular“ sau de „sublim“ în acest început de
contemplaţie. Culorile vii ale lucrurilor se văd cel mai bine la
lumina zilei, şi nu prin filtre crepusculare care le estompează şi
le întunecă.
Chesterton nu îşi propune,
astfel, să ascundă lucrurile în întuneric sau să le
învăluie în secrete, aşa cum face falsa mistică
(obiceiul mistagogic de a înconjura toate banalităţile cu
secrete se observă, de altfel, şi în falsa mistică a puterii
şi a politicianismului). Dimpotrivă, el aşază lucrurile în
lumina zilei, dar aruncă asupra lor o perspectivă care te face să
le vezi cu o privire complet nouă, ca în povestea lui Tommy şi
a artistului necunoscut: ca pe nişte realităţi uimitoare care
vorbesc despre o Prezenţă radical misterioasă, deşi infinit de
simplă. Intuirea complicităţii dintre lumina soarelui şi mister
reprezintă, probabil, chintesenţa înţelepciunii
contemplative a lui Chesterton.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters