OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca am vazut cindva Coloana Infinitului pe cutii de chibrituri, iar de la o vreme ca sigla a imposibilului post de televiziune Etno, trebuia sa simtim iminenta aparitiei in 2003 a Mesei tacerii pe afisul si in spotul publicitar al Galei Filmului Romanesc. Pe ecran, Masa brancusiana fotografiata din afis se metamorfozeaza intr-o rola de film. Data fiind tema de fond care leaga Coloana Infinitului de Masa tacerii, filiatia evidenta a afisului si a spotului este ideologia „epopeii cinematografice nationale“, care, daca nu se mai practica pe platouri, era timpul sa fie razbunata cumva. Ideologia se cam clatina totusi pe afisul de pe ziduri: din masa rotunda cu 12 scaune vedem atirnind o pelicula care in unduirea ei deseneaza, ca o sopirla dizidenta, un semn de intrebare.

Cu libertatile artefactului, poate si spotul publicitar de pe ecran ar fi capatat un astfel de schepsis incifrat, daca in finalul metamorfozei rola de film redevenea Masa tacerii, ca sa exprime nu reculegerea in amintirea eroilor, ci stupefactia in fata ororilor Galei. In acest scop, titlul de pe afis trebuia schimbat: in loc de Gala Filmului… – Scala Degradarii Filmului Romanesc 2003. In fine, kitsch-ul ar fi fost desavirsit daca „Scala Degradarii“ ar fi fost organizata chiar la Cinema Scala. N-a fost sa fie! Deficitul de imaginatie si surplusul de grandomanie ale orchestratorului din culise al Galei, performerul „epopeii cinematografice“, Sergiu Nicolaescu, au impus drept sediu al „Scalei“ solemnitatea cinematografului Patria. In maniera afisului si a spotului, aici au putut rasuna amplificat revendicarile apologetei consacrate a defunctei „epopei“, Manuela Cernat, jubilind in fiece seara ca poate pre-linge spre lojile in arc tremolo-ul „Domnule ministru, Excelente!“, intrecindu-si protocronismele si depasind Cintarea Romaniei din anii ’70-’80, cu „pasaportul pentru eternitate“, basca „straiele de sarbatoare“ atribuite Galei.

Vrajit de revendicarile brancusiene si de racordurile lor, am renuntat sa folosesc ca subiect al primei propozitii a acestui text sintagma insolenta a unui necunoscut, rostita catre insotitoare, in prima seara a „Scalei“, la iesirea de la Patria, despre „creierul de cilti al lui… escu“. In vacarmul de voci, n-am inteles de care escu din ierarhia filmica o fi fost vorba: poate Nicola, poate Mitul. Din respect pentru folclor, trebuie sa recuperez insa ceva din insolenta spectatorului anonim, ipostaziind ce l-ar fi putut infuria atit de rau, inca din prima seara. Oare o fi fost acelasi anonim care, in ultima seara, a exclamat din sala „Bine a facut!“, ca replica la vociferarea unui uzurpator al lojii din dreapta, inainte de inceputul proiectiei, impotriva lui Lucian Pintilie, fiindca acesta n-a cautionat prin prezenta incongruentele mai intii manageriale ale Galei? Ba le-a taxat in presa: „imensa prostie“. Si inca protestul echipei filmului Niki Ardelean, colonel in rezerva se refera doar la suprapunerea Galei cu deschiderea Festivalului National de Teatru, fara sa mentioneze si coincidenta cu Festivalul Filmului Britanic.

Sa lasam insa deoparte bagatelele, fiindca dupa revendicarile afisului, ale spotului si ale speech-urilor inaugurale, ceea ce va fi scandalizat cel mai mult, in egala masura pe anonim si profesionist, inaintea „marii majoritati“ a putinelor filme din Gala, a fost suficienta mincinoasa a cifrariei in continua ebulitie propagandistica, etalata in scris cu acest prilej de politrucul de cartier care se autointituleaza „General Manager of the National Cinema Cartier“ (citez din Catalogul bilingv al Galei), Decebal Mitulescu, care nu se lecuieste de aceasta meteahna pecerista, desi i s-au dat multe bobirnace in acest scop. Si nu e vorba doar de ticurile partinico-ceausiste pentru care putem sa-l iertam: „o etapa noua in istoria filmului romanesc“, „un bilant incurajator“, „un progres evident“. E vorba, din nou, de minciuni enorme, cifrice. Scrie domnia sa, negru pe alb, si semneaza cum am spus: „premierele acestei toamne, prezentate la Gala, depasesc cu mult numarul filmelor realizate pe parcursul mai multor ani anteriori“. Or, chiar daca trecem peste triseria de a echivala proiectiile in unicat de la Gala cu „premierele acestei toamne“, fiindca cel mult 5 din cele 6 pelicule ale Galei vor fi lansate in premiera propriu-zisa pentru publicul larg in acest an, sintem totusi, invers, cu mult sub nivelul anilor anteriori, atit numeric, cit si, mai ales, calitativ. Nu inteleg pe cine crede Decebal M. ca poate minti de la obraz, cind la celalalt capat al Catalogului pe care-l prefateaza sint consemnate retroactiv in anul 2002, nu 5-6-7 premiere, cite vor fi in total in 2003, ci exact 10, iar in 2001 – 7.

Cele mai multe si toate cele de buna si excelenta calitate provenind, cu intirziere, e adevarat, de la fostul ONC sau din afara rotativei CNC-ONC-CNC. Cronologic: Marfa si banii de Cristi Puiu, Filantropica de Nae Caranfil, Dupa-amiaza unui tortionar de Lucian Pintilie, Occident de Cristian Mungiu, Furia de Radu Muntean. Daca implicam si criteriul valoric, raportul dintre 2003 si „anii anteriori“ nu e inferior doar in proportie de 6:10 sau 6:7, ci ia alura scorurilor astronomice cu care a pierdut echipa Romaniei la recentul campionat mondial de rugby (exceptind meciul cu Namibia, pare-mi-se), dupa care responsabilul pentru dezastru a fost pus pe liber.
Dar, in spirit de toleranta, sa mai raminem putin in curtea convenabila statisticianului D. Mitulescu – singura sa calificare, mincinoasa, insa unica in afara celei de secretar PCR, el neavind nici o tangenta cu ce tine de talent, valoare, politica culturala, cinema de orice tip (uitindu-te la el, ti se pare ca n-a vazut un film in viata lui).

Daca si-ar fi descoperit vreo tangenta, nu s-ar fi lecuit neaparat de minciunile absolute, pe care le prolifereaza din ratiuni politico-propagandistice si de banda mafiota, dar si-ar fi dat seama macar de imoralitatea descalificanta a minciunilor relative. Cind aduna el in Romania libera din 20 august crt. merele cu verzele si corcodusele, adica lung si scurtmetrajele, in copie standard sau abia la contractare, ca sa ajunga la cifra de 41 de filme realizate in prezent „cu sprijinul financiar al CNC“, ca si acum, cind vintura cifrele celor 17 lungmetraje si 16 scurtmetraje „lansate in productie in cursul acestui an“, el crede ca ne-am cretinizat cu totii si traim cu totii in umbra utopiilor ceausiste, in nostalgia cinematografiei elefantiazice care a ridicat cifra premierelor anuale la 33 si ne vrajea cu cea de 50-60, din ratiuni propagandistice, de orgoliu autarhic si ca mijloc de acoperire a centrifugarii si alungarii talentelor de virf, care semnau cite un film la cinci sau zece ani o data.

A cita oara sa-i mai spunem inutil aceluiasi domn Mitulescu ca cele 20 de debuturi regizorale din anii ’90 si cele 14 debuturi de pe lista cu 41 de titluri n-au insemnat si nu inseamna nimic, decit minciuna a mediocratiei mafiote si a veleitarilor egalitaristi, de vreme ce ele n-au facut si nu fac ca in primul rind 3-4-5 talente de virf sa semneze lungmetraje intr-un ritm care sa nu le ucida profesional, atita timp cit un Cristi Puiu, un Cristian Mungiu, un Radu Muntean n-au prezentat nici unul dintre ei un al doilea film la Patria si nu figureaza nici unul cu vreun lungmetraj in lista cu 41 de titluri?! Fabricarea pe banda rulanta a mediocritatilor si a ratarilor, asta-i „strategia“? Imi pare rau ca dl ministru academician Razvan Theodorescu n-a venit la Colocviul sabordat de oficialitatile Galei la Cinema Union, unde figura in programul tiparit, ca sa vada cum s-a autoanulat public si s-a facut inca o data de ris directorul general din subordine, nefiind in stare sa sustina tema cu care el insusi se inscrisese – Strategia CNC in promovarea debutului – in totala opacitate fata de tema propusa dezbaterii: De la o politica extensiv-numerica la una intensiv-valorica in materie de debuturi si nu numai.

Cum anume talentul, valoarea, politicile culturale si cinema-ul de orice tip sint tratate de managementul de la CNC, numai cu tertipuri anihilante, s-a vazut din nou la conferinta de presa dinaintea Galei si ulterior. Am fost anuntati ca in noiembrie va avea loc in fiecare saptamina cite o premiera romaneasca, la care se vor adauga alte doua in decembrie. Dar, in contextul stiut, aceasta cascada „inseamna a omori acele filme!“, se mira Nae Caranfil, la colocviul sabordat de oficialitati la Cinema Union. In febra pompieristica a recuperarii statisticii pierdute, fara nici o pregatire calificata promotional, ca si cum „imensa prostie“ inainte evocata a Galei insesi nu ar fi fost suficienta, genericul „creier de cilti“ a precipitat in paralel lansarea in reteaua cinematografelor a unuia din cele doua filme care au trecut cu bine, dar nestiut, nepregatit publicitar, testul de la Patria: Examen al debutantului Titus Muntean.

Drept urmare, la conferinta de presa a filmului care n-a murit cu anticipatie la Gala au reusit sa fie prezenti… 4 gazetari. Cam citi spectatori erau ulterior la Cinema Scala, unde Examen fusese programat peste noapte. Pentru ca, pe cit de incompetent-iresponsabil, pe atit de viclean e managementul in cauza, in escamotarea propriului faliment si a vinovatiilor. Au fost impinse in fata, la sacrificiu, filme cu care orice s-ar intimpla, raspunderea poate fi respinsa: sint productii initiate sub administratia dinainte de 2001 – dupa Examen, filmul lui Mircea Daneliuc, Ambasadori, cautam patrie, oferit publicului larg, tot pe nepregatite, chiar in aceasta saptamina. In schimb, Raport despre starea natiunii de Ioan Carmazan, anuntat de dragul statisticii acelui moment a fi in premiera inca acum un an, in noiembrie 2002, e din nou menajat de judecata criticii si a publicului, mutat cu premiera in „luna cadourilor“, decembrie, ca si catastrofa de virf a anului (daca nu opteaza pentru talentele de virf, „creierul de cilti“ alege fatalmente virfurile catastrofice si esecurile previzibile), Dulcea sauna a mortii de Andrei Blaier, cu scenariul lui Petre Salcudeanu.

Sub rezerva revenirii la ora cronicilor de premiera, sa trecem in fine in revista „Scala Degradarii Filmului Romanesc 2003“. In partea stinga a spectrului sta singura opera inchegata si demna de toata consideratia unei discutii critice inevitabil in contradictoriu: filmul lui Lucian Pintilie Niki Ardelean, colonel in rezerva, cu un scenariu semnat de eminentii tineri Cristi Puiu si Razvan Radulescu (respinsi de CNC la concursul din 2001), probabil cel mai insemnat reper filmografic al autorului de la Balanta incoace, daca nu chiar de la Reconstituirea (antologica prestatia lui Victor Reben-giuc in rolul titular!). Urmeaza o ruptura in „Scala“, bruiajul care intimpina meritoriul debut al lui Titus Muntean cu Examen, ca si al doilea debut calitativ al anului, in conditiile in care virfurile virtuale au fost eliminate, Maria de Calin Peter Netzer.

Examen reuseste totusi in mai mare masura sa-si adune datele, sa le struneasca in rama unei dramaturgii si in tonalitatile unui discurs consistent si in acelasi timp decent articulat si acordat, desi regizorul e tras in jos de inexistenta unui sistem de lucru profesionist in scenaristica; in timp ce Maria e in mai mare masura tributar tiparului malformant al scolii de film din care realizatorul provine, scoala inapta sa induca deprinderile unei valorificari moderne a temelor, filmul raminind din acest motiv in magma unei melodrame criptosamanatoriste, linear si repetitiv in rudimentaritate si redundanta, in virtutea unei inculturi profesionale si literare cronice, de cel mai rau augur pentru un talent care, la al doilea film, ar trebui s-o ia de la capat pe alt drum decit cel spre care l-ar incuraja premiile obtinute intimplator si laudele din oficiu ale cronicarilor clientelari. Abia urmeaza insa in „Scala“ prabusirea intregului turn al Galei sau, ca sa revin la premonitiile din articolele anterioare, defilarea carelor alegorice cu roti de lut prin aceasta enclava a restauratiei mediocrate, a ratarilor programate, a esecurilor previzibile: Raport despre starea natiunii de Ioan Carmazan, Ambasadori, cautam patrie de Mircea Daneliuc, Dulcea sauna a mortii de Andrei Blaier. In afara repartizarii intimplatoare a cite unei sintagme provizorii, culeasa cu italice inaintea celor trei titluri, ceva mai concret si individualizat, cu un prilej viitor.


Post scriptum pentru Ioan Carmazan

Dintr-o suita de patru reactii, pe post de Drept la replica fata de un interviu al sussemnatului din Gardianul (5 noiembrie crt.), se detaseaza laudabil Ioan Carmazan. In timp ce Sergiu Nicolaescu minte ca de obicei, la oferta redactiei, zicind ca „se va gindi si ne va trimite un raspuns in cursul zilei de miine“ – si n-a trimis nimic; tot atit de inapt sa incropeasca ceva fiind Decebal Mitulescu („nu are timp sa raspunda si «publicati ce vreti»“), iar Anca Mitran, parvenita la rangul de „cabinetul 2“ la CNC, e inginera-functionar care nu stie decit sa spuna ca „Domnul ministru a apreciat organizarea Galei“, I.C. nu se confunda cu neantul. Are oarece terminologie („Este prea subtil pentru mine ca sa-i inteleg ironia“) si e in stare sa formuleze doua probleme, chiar daca le rezolva fals. Tradindu-si filiatiile ideologice, ca parte din veleitarii egalitaristi, imi reproseaza ca pentru mine „nu exista decit Pintilie si tinara generatie“. Ceea ce ma fericeste, fiindca eu chiar asta cred. Apoi, in ideea nomenclaturista ca un critic nu trebuie sa se atinga de valorile consacrate, sperind sa i se asigure si lui oarece protectie, mai zice: „Pina si lui Daneliuc (!) ii face un deserviciu (?!)“ (parantezele sussemnatului). Inca o data, merci!