OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luni, 14 aprilie, Uniunea Teatrala si-a desemnat cei mai buni artisti din 2007, intr-o ceremonie intoarsa la Teatrul National din Bucuresti, dupa ce anul trecut fusese in bejenie in Capitala Culturala Europeana Sibiu. La aceasta editie, nici un nominalizat nu s-a retras, nimeni n-a facut scandal, cine a avut de comentat a miriit pe la colturi. Zguduite serios anterior, Uniter si gala sa au reusit sa renasca din propria cenusa, asternind pacea. Pacea à la Pyrrhus, ar spune unii. Deocamdata, revista noastra va propune o trecere in revista, la cald, a Galei Uniter, insotita de o analiza a anului teatral trecut, din perspectiva unuia dintre membrii juriului de nominalizari.


Palmaresul Galei Premiilor Uniter, editia a XVI-a

n Debut – Cristina Casian, pentru rolul Amalia din Amalia respira adinc de Alina Nelega, Teatrul ACT, Bucuresti
n Scenografie – Helmut Stürmer, pentru decorul spectacolul Faust dupa F.W. Goethe, Teatrul National „Radu Stanca“, Sibiu
n Cel mai bun actor in rol secundar – Ovidiu Ghinita, pentru rolul Tatal din Vis. Toamna de Jon Fosse, Teatrul „Ioan Slavici“, Arad
n Cea mai buna actrita in rol secundar – Dana Dogaru, pentru rolul Mama/Chelnerita japoneza din in rolul victimei de Oleg si Vladimir Presnyakov, Teatrul Metropolis, Bucuresti
n Cel mai bun actor in rol principal – András Hatházi, pentru rolul Ivan Petrovici (Vania) din Unchiul Vania de A.P. Cehov, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
n Cea mai buna actrita in rol principal – Ofelia Popii, pentru rolul Mefisto din Faust dupa F.W. Goethe, Teatrul National „Radu Stanca“, Sibiu
n Regie – Andrei Serban, pentru regia spectacolului Unchiul Vania de A.P. Cehov, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
n Cel mai bun spectacol – Unchiul Vania de A.P. Cehov, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
n Teatru radiofonic – Dumnezeul de a doua zi de Mimi Branescu, regia Claudiu Goga, SRR

Juriul a fost format din Cristina Modreanu, Victor Scoradet (critici), Rodica Negrea (actrita), Sanda Manu (regizoare) si Dragos Buhagiar (scenograf).


Premii in afara competitiei

n Premiul de Excelenta – Radu Beligan
n Premiul pentru intreaga activitate – Dorina Lazar (actrita), Ion Besoiu (actor), Florica Malureanu (scenografie), Sanda Manu (regie) Ion Cocora (critica)
n Premiul special pentru muzica de teatru – Ada Milea
n Premiul special pentru Teatrul de copii – Marian Ralea
n Premiul special pentru Teatrul de papusi – Ioan Brancu
n Premiul special pentru Teatrul de revista – Aurel Storin
n Premiul special pentru Circ – Brandusa Novac
n Premiul special pentru coregrafie in arta spectacolului – Florin Fieroiu
n Premiul special pentru performanta in teatrul non-verbal – Mihai Malaimare si Teatrul Masca
n Premiul Special al presedintelui Uniter – Silvia Kerim
n Premiul pentru cea mai buna piesa a anului: Meserii si fundaturi, de Mihai Ignat


Gala Uniter in noua pasi

- Pasul intii. Fara echipa de gimnastica a Romaniei (si nu doar din cauza ca lotul olimpic nu mai exista), fara numere de prins popice, fara scheciuri cu Rodica Popescu Bitanescu si, mai ales, fara Florin Piersic (seniorul), dar, de data asta din pacate, si fara invitati din strainatate (Radu Penciulescu si George Banu sint deja figuri obisnuite), parca timpul s-a scurs mai usor la Gala Uniter. Au disparut chiar si voalurile care bintuiau scena pina mai an, iar Andu Dumitrescu, cel care „amenajeaza“ decorul ceremoniei, un outsider despre care multi se faceau a nu sti ca e scenograf (si inca unul foarte bun), chiar a inminat un premiu…

- Pasul doi. Cum reuseste Uniterul sa faca pace-ntre dobitoace s-a vazut luni seara cu ochiul liber: capacitatea de a se reinventa, raminind constant cu sine insusi. Nu doar ca amfitrionul galei a renuntat la momentele artistice triste care populasera ani in sir evenimentul, insa chiar inevitabila prezenta pe scena a sponsorilor (care, banuiesc, intra in obligatiile contractuale ale Uniunii, nimeni nu da atitia bani doar pentru o sigla printre altele, intr-un spot TV de jumatate de minut) a fost amortizata de aparitia, alaturi de ei, a unor artisti cunoscuti. Casa Regala a fost si ea prezenta – dar, trebuie sa recunosc, oricit imens respect am pentru Principesa Margareta, imaginea Principelui Radu in loja imperiala de la TNB tot imi da fiori pe sira spinarii.

- Pasul trei. Singurul aspect de la care gala nu face rabat e lungimea ei apocaliptica. Si nu doar din cauza televiziunii, un „rau necesar“ cu tot cu pauzele ei de stiri si publicitate. Problema e (si am senzatia ca ma repet) ca sint 15 premii speciale, plus Piesa Anului, contra noua premii in competitie, iar cu exceptia celor pentru intreaga activitate, restul de zece au din cind in cind aerul, cu totul regretabil, de „si ei sint ai nostri“ rezervat persoanelor cu dizabilitati. Eliminarea premiului pentru critica n-a facut mult loc in aglomeratia existenta, ba dimpotriva. Poate ca solutia ar fi introducerea altor citeva categorii in competitie, competitie pentru care s-a inventat gala (adjudecata, intre timp, de Premiile Senatului Uniter).

- Pasul patru. Dincolo de tristetea inscrierii pe lista celor disparuti a actorilor Florian Pittis, Adrian Pintea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Clody Bertola, Moscu Alcalai, Ion Fiscuteanu…, cea de acum n-a fost o editie cu momente emotionante. Cu adevarat intristatoare au fost aparitiile lui Radu Beligan si Ion Besoiu, celui din urma doar vocea raminindu-i neschimbata, amindoi – oameni peste care vedeai trecind istoria teatrului romanesc. Nu e o priveliste datatoare de sperante.

- Pasul cinci. Nu stiu cita lume asculta ceea ce realmente se spune, dincolo de cuvinte, pe scena Nationalului, la un astfel de eveniment. De pilda, George Banu a facut publica o valoroasa informatie vehiculata pina acum doar pe la spate, si anume faptul ca Marianei Mihut Andrei Serban i-a propus sa joace Lear la Bulandra. inainte de asta insa (la momentul cu George Banu, era deja atit de tirziu, ca nimeni nu mai intelegea nimic), am aflat de la Ion Caramitru ca la concursul de piese al Uniterului au fost trimise anul acesta 49 de texte. Ceea ce e cumplit de ingrijorator – numarul era oricum in scadere de mai multi ani, dar 49 inseamna fie ca grafomanii au renuntat (ceea ce ma indoiesc), fie ca cei care trimit sint constant aceiasi (plus grafomanii), iar scriitorii proaspeti si cei mai putin traditionalisti, citi au mai ramas, s-au reorientat spre dramAcum (astfel incit cele doua concursuri, altminteri complementare, au ajuns de-si fac concurenta). Lucru care nu e deloc de salutat, la saracia dramaturgica la care trebuie sa facem fata.

- Pasul sase. in aceeasi nota vesela, as reveni la spinoasa chestiune a premiului pentru critica, extirpat fara efecte secundare dupa zbaterile de mai an. Nici faptul ca breasla critica manifesta sindromul membrului fantoma (nu-l mai ai, dar ti se pare ca inca-l simti si te si doare) nu e prea imbucurator. Cind criticii se transforma din factor de judecata si observatie in comisari de festivaluri, profesori si conferentiari, se angajeaza in teatre sau devin promotori (in publicatii de recomandari), iar de cronica de zi cu zi (pentru care, vorba anul trecut hulitei Alice Georgescu, s-a inventat premiul de critica) nu mai e nimeni sa se ingrijeasca; sa nu sesizeze oare nimeni o problema? Sau, la cit de scindata e sus-numita breasla, fiecare grupulet e fericit ca nu iau ceilalti premiu? Viata se anunta nostima pentru critici…

- Pasul sapte, in care ne vom ocupa cu faptele de lauda. Unchiul Vania e un spectacol coplesitor, care te incarca luni si luni cu o stare de bine, pentru care te bucuri ca traiesti sa-l vezi. Ofelia Popii e o actrita care s-a reinventat pe ea insasi in Mefisto, la un nivel al performantei care-ti da ameteli. András Hatházi are o forta a duiosiei interioare care contamineaza. Ovidiu Ghinita e un boem cu sfisieri interioare, pentru care teatrul e un joc ignorind prapastia de dedesubt, cu o lejeritate a interpretarii pe care doar marii actori o pot avea.
Cind intra in scena, in jurul Danei Dogaru totul se transforma, lumea se recreeaza de la zero, lucrurile se reasaza si se naste teatrul. Cristina Casian i-a dat Amaliei inocenta ei, carnalitatea ei de adevar scenic, cu stiinta inconstienta a tineretii purtate de talent si instinct. Pentru ceea ce fac oamenii acestia, un premiu e doar o pietricica in riu.

- Pasul opt. Totusi, nici ca se putea o gala fara ceva jale si cancan, iar de data asta a fost rindul lui Silviu Purcarete sa-i fie deplinsa nenominalizarea la Premiul pentru regie. Cum scrisorile publice au devenit o modalitate deja instituita de comunicare in teatrul romanesc, Andrei Serban a trimis si de data asta o scrisoare, impecabila in aciditatea ei (expresia faciala a lui Ion Caramitru facea toti banii, pacat ca televiziunea n-a zabovit mai mult in acel colt al scenei), in care multumirile erau de departe intrecute de reprosuri, caci incompetentul juriu de nominalizari a trecut cu vederea coplesitoarea majoritate a actorilor din Pescarusul si Unchiul Vania (ca cei insiruiti intreceau cu mult limita de trei, cite nominalizari se puteau face la fiecare categorie, trecem cu vederea). Idem cu Gábor Tompa si scrisoarea lui de multumire pentru premierea Unchiului Vania, in care deplingea ignorarea spectacolului lui Purcarete cu Gianni Schichi, unde discutia inca se poarta dac-o fi teatru sau o fi opera.

- Pasul noua. in Romania, se pare ca cea mai adinca nefericire care i se poate intimpla unui om e sa fie nominalizat la Premiile Uniter. Nici nu s-a anuntat bine selectia, ca spatiul nostru public (teatral) e pe loc invadat de forme ale teoriei conspiratiei, cine pe cine a nominalizat, pentru ca e prieten cu respectivul, cu sora, consortul, mama, vecina de palier sau pentru ca ocupatia predilecta a Uniterului e sa regizeze complicate strategii de compensare, pedepsire ori recompensare (ceea ce, din proprie experienta, stiu sigur ca nu se intimpla; dar cine sa ma creada?!). Dupa decernarea premiilor, urmeaza o a doua etapa, deplingerea invinsilor.

Anul acesta, o parte din valul regretelor se indreapta spre Faustul sibian al lui Purcarete, si poate ca au si ceva dreptate. Problema e ca asemenea vai ale Iordanului sint o dovada mai degraba de imaturitate: intimplarea face ca Premiile Uniter sa fie o competitie in care numai unul cistiga, oricit de buni ar fi cu totii. Tot intimplarea face ca anul trecut sa fi fost unul fast pentru teatrul romanesc, in care n-a existat un singur spectacol bun, ci doua sau trei sau chiar patru. Ar fi o ocazie mai degraba de bucurie decit de tristete pe ruinele unui singur premiu. La cum merg lucrurile pe la noi, la anul s-ar putea ca nici fericirea asta sa n-o avem…