OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este perceptibil, lumea muzicii si a jocurilor video tind sa se apropie in anii din urma. Ambele – industrii adepte ale marfii vandabile – incearca sa cucereasca noi segmente de piata. Mai precis sa faca schimb de fani. Si reusesc.
Primele incercari de acest tip dateaza inca din 1991, cind Sega lansa pentru consola Megadrive jocul Moonwalker, avindu-l ca protagonist pe Michael Jackson. S-au facut adaptari si pentru Spectrum si Commodore 64, insa aceasta prima colaborare dintre un editor de jocuri si un megastar pop va ramine singulara pentru urmatorii citiva ani. Urmatorul pas il va face concernul Sony care lansa in 1995 consola, prima dotata cu CD-rom, Sony PlayStation. Aceasta va incerca sa se impuna pe piata jocurilor dominata de Sega si Nintendo, prin colaborarea cu ramura Sony Music a aceluiasi concern. Primul succes se va numi WipEout cu o coloana sonora semnata de celebrii The Chemical Brothers si The Prodigy. Succesul a fost enorm indemnind si alti editori sa foloseasca aceeasi reteta.
Nu vom uita megasuccesul Quake, unde actiunea trepidanta se petrece in peisaje gotice si este acompaniata de ritmurile industriale ale celor de la Nine Inch Nails, sau mult controversatul Kingpin, unde decorurile cartierelor americane marginase sint dublate de sonoritati rap semnate Cypress Hill.
In Crazy Taxi, soferul este indemnat sa apese pedala la podea pe ritmatele All I want si Done the line, piese interpretate de Bad Religion respectiv The Offspring.

David Bowie s-a implicat foarte mult in jocul Nomad Soul, semnind toate piesele care compun coloana sonora. De asemenea, o piesa a trupei Yes poate fi ascultata in jocul Homeworld, iar in versiunea europeana a raliului Grand Turismo se produc cei de la The Cardiggans si de la Garbage (primii avind si un album care poarta numele jocului). Succesul revine ambelor parti: jocului pentru atmosfera antrenanta pe care o creeaza muzica, iar muzicii pentru largirea imensa a publicului ascultator si a cresterii vinzarii albumelor. Astfel de acorduri se fac intre editorii de jocuri si casele de discuri, artistii rareori fiind direct implicati in afacere, lor necerindu-li-se decit acordul. Sint la mijloc mari interese financiare. Cazul cel mai cunoscut este cel al banoasei serii Fifa (’99, 2000) a celor de la Electronic Arts. Intro-urile acestora sint dublate de piese semnate Fatboy Slim, trupa aflata pe val la data aparitiei jocurilor, iar pe banner-ele de pe marginea terenurilor de fotbal din joc sint reclame la respectiva trupa si la albumele sale.

Exista si cazuri in care muzicienii fac mai mult decit a-si da acordul la introducerea uneia sau mai multor piese din repertoriul lor in coloana sonora a unui joc video. Nomad Soul este cel mai bun exemplu. Aici David Bowie nu numai ca semneaza tot ce se numeste muzica, el si apare in joc transformindu-se in erou de pixeli. Lansarea noului album al rokerului androgin a coincis cu lansarea jocului, acestuia facindu-i-se o imensa reclama indirecta. Rezultatul? Albumul si jocul s-au vindut in milioane de exemplare. Tot la capitolul muzicieni din pixeli trebuie amintit si jocul Spice Girls, unde cele cinci insuportabile Spice, reprezentate prin simpatice caricaturi, trebuie facute sa danseze. Si mai slab este beat’em up-ul Wu-Tang Clan sonorizat de raperii cu acelasi nume. Michael Jackson trebuie facut sa danseze in mai sus amintitul Moonwalker, pina la atingerea paroxismului coregrafic – cunoscuta figura de dans din videoclipul de la Billie Jean. Acelasi megastar, zece ani mai tirziu, va aparea tot intr-o productie Sega – este vorba de rhythm’n game-ul Space Channel Five unde acesta apare intr-un nivel avansat arborind look-ul futurist din videoclipul Scream. Vom vorbi mai mult despre acest ultim joc si altele asemenea lui intr-unul din numerele viitoare deoarece ele reprezinta o noua treapta in evolutia mariajului celor doua fenomene.