OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriel DIRADURIAN
Sceleratul
Editura Ararat, Bucuresti, 2000, 242 p., f.p.


Publicat anul acesta, Sceleratul reprezinta forma finala a unui roman a carui existenta anterioara cuprinde o prima editie aparuta in romaneste la inceputul anilor ‘70, in Statele Unite (Maimutarelile unui scelerat) si o editie mai ingrijita in limba engleza, urmate de varianta romaneasca din 1995, Cabotinul. Conceput si scris in Bucuresti, romanul a fost receptat pe de o parte ca expresia naturii umane a unei intregi generatii, dincolo de conditiile geografice sau politice, si pe de alta parte ca document al existentei problematice in Estul dominat de comunism. Marturie a revoltei unui narator, Vidor, impotriva societatii si a lui insusi, romanul lui Gabriel Diradurian se structureaza ca un eseu confesiv in care nu atit actiunile conteaza, cit existenta eului intr-o societate ale carei false conventii nu pot fi acceptate. Imaginind un dialog cu virtualii reprezentanti ai colectivitatii de care se distanteaza, naratorul anticipeaza reactiile acestora, iar confesiunea se transforma in dialog al eului cu lumea – de fapt cu el insusi, pentru ca totul se desfasoara in interiorul aceleiasi constiinte.

Destinatarii astfel creati ii aplica pedepse fizice sau il scuipa in obraz, ii tempereaza rational exaltarea („Si atunci glasul ratiunii dumneavoastra imi va spune: – Stai, omule! Stai sa judecam pe indelete“) sau pun intrebari si il acuza dindu-i ocazia de a-si justifica defectele chiar prin apartenenta la societatea pe care o respinge: „– Esti un neobrazat. – Pai, draga colectiv, am sa-ti raspund eu, tu m-ai crescut. Eu n-am aparut aiurea. Eu am aparut in mijlocul tau si tu mi-ai oferit notiunile pe care le am eu astazi.“
Scopul confesiunii ramine ambiguu („Sa nu credeti ca, vorbind aici, doresc sa va fac o placere. S-ar putea sa mint ca sa va atrag in capcana... Poate ca vreau sa ajungem impreuna la niste concluzii folositoare. Ha, ha, sau poate ma dau bine pe linga dumneavoastra“), sigur ca este insa afirmarea ratarii ca virtute pentru „un rebel moral“ care „a tras clapa societatii“ ca sa nu devina un om realizat de la care ea sa aiba pretentii.

Razvratitul se prezinta stabilind polii unei opozitii: de o parte reprezentantii societatii, de cealalta parte dispretul celui care ii respinge si totusi ii alege drept duhovnici, desi nu exista nici o sansa de comunicare: „Ce avem noi a ne spune?“. Confesiunea lui Vidor continua totusi cu descrierea propriei naturi sufletesti deformate de contactul cu societatea, antisociala pina la absurd: umilinta este pentru el lucrul cel mai placut, incapacitatea de a lua o hotarire, lipsa de discernamint, minciuna ii guverneaza viata. Povestea acestei vieti este expusa mai departe in aceeasi maniera confesiva, lipsa artificiilor stilistice fiind compensata de intensitatea starilor descrise in situatii neobisnuite, tragice, comice sau doar socante. Copilul Vidor traieste cu stigmatul nasterii sale din adulterul tatalui cu o servitoare, adevar aflat la virsta adolescentei, iar notiunile cistigate in copilarie (speranta, bucurie, datorie, familie) vor avea efectul contrar celui asteptat, dezechilibrindu-l. Adolescenta nu inseamna numai initierea sexuala prin intermediul unui proxenet care ii va deveni prieten, ci si patrunderea intr-un mediu al ilegalitatii cu care simte ca are in comun opozitia fata de conventiile sociale.
De acum relatia cu ceilalti va sta sub semnul dorintei de a „batjocori colectivul“ folosind strategii ca sabotarea orelor de curs la facultate ori discursurile incoerente tinute in localuri sau pe strada. In relatia cu femeile mimeaza dragostea pentru a le rani pe cele cucerite sau pentru a se razbuna pe cele care il resping.

Maturizarea inseamna rafinarea „ticalosiei si pungasiei“: „Toate relele care ma caracterizau aveau acum alte nuante... Devenisem mai artist, mai estet si nu ma mai multumeam cu orice.“ Dupa ce renunta la studii cerind sa fie picat la ultimul examen incepe sa practice „nimicul“, activitate pe care o desfasoara o perioada intr-un ospiciu. In loc de epilogul care sa-l infatiseze in intregime si sa lamureasca „toate lucrurile in toate privintele“, finalul descrie tentativa de sinucidere esuata cu o minciuna umilitoare urmata de revenirea la o viata lipsita complet de evenimente si expusa batjocurii de sine. Ospiciul sau sinuciderea nu pot fi solutia unei crize pentru ca aceasta criza nu exista: intoarcerea la o viata ratata nu reprezinta un moment conflictual, ci acceptarea unei conditii preferate datorita faptului ca se afla in afara cerintelor unei societati, fata de care singura atitudine adecvata este sfidarea. Intregul roman sta sub semnul aceleiasi razvratiri impotriva reprezentantilor imaginari ai societatii, in categoria carora se includ si cititorii ca destinatari ai acestei confesiuni neconventionale: „Sa nu va surprinda, domnilor, daca chiar in clipa asta scot limba la dumneavoastra. Si ma strimb in asa fel incit sa para cit mai urit. Cu cit ma veti considera mai respingator, cu atit voi fi mai fericit.“