OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A scrie o cronică despre un concert cu Gabriel Croitoru este o sarcină egală cu trăirea momentului evocat. Personalitatea sa este atît de puternică încît precizia descrierilor şi teama de clişee devin scrupule inutile. Violonistul vine pe scenă şi, înainte să-ţi dai seama, te ia pe sus. Întîlnirea cu artistul român cere acea pregătire interioară care ar trebui să fie făcută înainte de orice concert: aşteptarea activă, intuirea ritmului care dictează timpul muzical ce stă să înceapă. Gabriel Croitoru nu este un instrumentist pe care îl poţi doar asculta, alegînd liber receptarea destinsă sau implicată – prezenţa sa este cea care dictează parcursul. Amplitudinea şi vigoarea sonoră cuceresc fără necesitatea acomodării şi a curtării prealabile. Luat în posesie, ascultătorul primeşte fiecare sunet cu aceeaşi intensitate cu care este emis. Experienţa estetică devine, treptat, una de identificare, pentru că interpretarea are la origine un impuls vital, autentic. În spatele fiecărei trăsături de arcuş se simt cele peste o mie de concerte în care Gabriel Croitoru a cîntat peste tot în lume. Poziţia sa – mai bine zis poziţionarea – permanent cabrată reflectă lăcomia cu care se bucură de vioara Guarneri, primită de curînd de la Statul Român, şi care i-a aparţinut lui George Enescu. Statura sa artistică ştie să onoreze această moştenire – nu există, practic, nici un rabat de la puritatea intonaţiei şi de la concentrare. Supranumită „Catedrala“, datorită timbrului şi a volumului generos, vioara Guarneri şi-a găsit în noul ei proprietar un partener pe măsură, capabil să-i proiecteze energiile enorme adunate în lemnul ei după trei sute de ani de muzică.

 

Ceea ce fascinează la Gabriel Croitoru este uşurinţa cu care face uitată materia partiturii. Pentru concertele din 22-23 ianuarie de la Ateneul Român, solistul a acceptat spontan invitaţia Filarmonicii. Iniţial, Mariana Sârbu şi Mihai Dăncilă ar fi urmat să interpreteze Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms, dar, în urma unei indisponibilităţi de ultimă oră, au fost nevoiţi să renunţe. Promptitudinea înlocuirii a fost dublată, în fapt, de susţinerea unui opus situat la acelaşi nivel de dificultate şi de repertoriu, o performanţă în sine greu de realizat după doar cîteva zile de repetiţie. Că solistul a reuşit o prestaţie excepţională poate părea unora un lucru la îndemînă: Gabriel Croitoru este un artist consacrat, deci rutinat, iar Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms face parte din antrenamentul obligatoriu al oricărui violonist serios. În cazul de faţă însă, experienţa nu încarcă partitura cu inerţie, ci cu propriul ei sens, care nu se poate articula decît prin actul mereu reinventat al transpunerii în sunet. Urmărindu-l, lucrarea lui Brahms pare a se scrie odată cu avansarea redării, iar la mijloc nu este o figură de stil, ci împlinirea celei mai importante provocări cu care se confruntă un artist – surmontarea previzibilului. Toate interpretările live şi toate înregistrările care însoţesc şi modelează reflexele melomanilor – cu atît mai mult în cazul unei piese muzicale celebre – sînt şterse de Croitoru de la primul acord care răsună cu un gest întemeietor în mîinile sale. Nu de puţine ori, familiaritatea transformă creaţia în şlagăr, iar anticiparea îngînată a traiectoriei melodice anihilează vibraţia prezentă, răpindu-i muzicii evoluţia diacronică funciară, expediată astfel în muzeul hiturilor de ceară. Nu şi împreună cu Gabriel Croitoru. Dacă există aşteptări, ele vor fi depăşite. Dacă există deprinderi ale ascultării, ele vor fi uitate. Continuitatea discursului, constituţia echilibrată, naturală a operei de artă se traduc printr-o omogenitate şi o tensiune a sunetului niciodată slăbite. Respi-raţia este cea a muzicii, iar orchestra şi publicul nu obosesc urmărind-o, pentru că solistul nu-şi pierde niciodată suflul creator.

 

La Brahms, construcţia cuprinde toate registrele. Instrumentul conducător evită acapararea atenţiei, iar orchestra se implică organic şi sistematic în dispunerea ideilor. Theo Wolters, dirijorul olandez care s-a aflat la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, a optat în acest subtil dialog şi balans dintre actorul principal şi ansamblu pentru un rol secundar, de susţinere. Dacă, din perspectiva legilor operei brahmsiene, această alegere poate fi deschisă discuţiei, soluţia se dovedeşte justă imediat ce în calcul intră filozofia lui Gabriel Croitoru. Modul său de tranşare a problemelor este unul frontal, nemijlocit, o plonjare decisă în miezul muzicii, pe care o consumă pînă la capăt şi suveran. Dilemele se dizolvă ca şi cum ar lipsi, dar cauza nu rezidă în ignorarea acestora, ci în traseul lung parcurs de artist, la capătul căruia se află un „aşa este!“ cîştigat prin travaliu şi transmis cu convingere.