OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stiu si imi asum ridicari incruntate de sprincene cu privire la legitimitatea acestei interventii. Obiectiile nu sint doar ale posibililor confrati, ci inclusiv ale mele, fiindca m-am hotarit cu dificultate (cu un fel de brinci interior) nu numai sa revin in paginile acestei publicatii, ci si sa intervin post-festum intr-o polemica, ba chiar sa opinez despre Gala UNITER de anul acesta; mutindu-ma de la centru mai spre margine si – mai ales – avind o munca didactica care imi restringe mult din timpul si sansele deplasarii, in ultimii doi ani am vazut mult mai putine spectacole decit cele despre care am citit.

In plus, am trecut cu arme si bagaje, din pozitia stricta de observator/critic, in pozitia de actant direct, prin constructiile institutionale si culturale
(Teatrul Imposibil, ManInFest, Biblioteca TI etc.) in care, alaturi de altii,
sint implicata. Asa ca-i inteleg pe cei care mi-ar pune la indoiala obiectivitatea, fara a sesiza ca tocmai un anume tip de obiectivitate critica te obliga, la un moment dat, „sa pui mina pe mistrie“ (ca sa folosesc o metafora cam... masonica, involuntar, fireste). E si motivul pentru care, cu sfiala netrucata, admit ca toate cele de mai sus (si inca citeva) sint tot atitea pricini pentru care ar fi trebuit, poate, „sa nu ma bag in vorba“. Dar, fie si din simpla desfasurare a luarilor de pozitie publicistice, dar si din pricina Galei insesi, imi e clar acum ca au ramas de spus citeva lucruri care depasesc conjuncturala etica de cronicar si „opinismul“ de gust. Interventiile de mai jos vor tinti, astfel, mai degraba spre temeiurile comportamentelor noastre de breasla si spre intemeierile institutiilor carora noi insine le dam substanta, cita vreme facem parte din ele. Referirile la spectacole si artisti vor fi minimale si nu vor avea, deci, decit simplu rol exemplificator.

- Componenta aluziva a discursului prezidential: unitate si/sau diversitate.
Nu stiu citi dintre spectatorii din sala, cu atit mai putin dintre cei – citi vor fi fost – de la televizor, au inteles la ce se referea presedintele UNITER, prin traditie gazda a Galei, in cele citeva interventii referitoare la sistemul de jurizare si, mai ales, la productiile independente. Intr-o traducere mai degraba atmosferica, bazata in special pe materialele de presa gazduite de unele reviste (cea de fata, Cultura, Suplimentul de cultura), cred ca Ion Caramitru avea in vedere nu numai polemica lansata de jur imprejurul nominalizarilor din acest an, ci chiar acumularea, de citiva ani incoace, a unui intreg sir de frustrari nascute de aceste nominalizari. Desigur, relativismul nostru, de cele mai multe or benign, ne invata ca niciodata n-o sa gasim, nici noi nici altii, un cor unitar de satisfactii – de public si de breasla – nici referitor la nominalizari, nici referitor la premii.

Insa simplul fapt ca presedintele Uniunii se simte dator sa promita o regindire – daca nu a criteriilor, macar a cadrului general al premiilor – e semn ca, totusi, ceva pare a iesi din tiparele mimatei noastre unanimitati sarbatoresti.
Daca Ion Caramitru se refera numai la faptul ca, alaturi de un premiu pentru circ, unul pentru teatru de tineret si copii, unul pentru teatru de revista etc., toate acordate in mod fix de Senatul organizatiei, mai trebuie introdus si unul pentru „marginali“, care sa omagieze anual „independenta“ productiilor unor institutii din afara establishment-ului, cred sincer ca nu-i nici un cistig. De ani de zile tot insist, si eu si altii, cu privire la faptul ca saracia si dificultatea de a aduna fondurile de premiere nu e un motiv suficient care sa justifice absenta din rindul listei de nominalizari a unor dimensiuni ale spectacolului contemporan de teatru de o importanta covirsitoare: miscarea scenica si muzica de spectacol, de exemplu. A crea un alt borcan pentru teatrul independent e egal cu a subscrie si a oficializa teza ca teatrul cu bani de la buget si teatrul produs din surse independente sint doua „genuri diferite“. Ceea ce e nu doar pagubos, dar e si complet neadevarat. Off, underground, fringe, oricum ati vrea sa tratati raporturile dintre centru si margine in materie de spectacol de teatru, „independenta“ nu presupune ca avem de-a face cu diferente de gen, ci doar cu directii, estetici, curente, tendinte ale uneia si aceleiasi activitati artistice.

Cred ca problema e, de fapt, in cu totul alta parte, si anume acolo unde o anume structura estetica a spectacolului de teatru contemporan de azi, omogena pina la canonic, se vede confruntata cu o alta (nu stiu daca noua sau veche, in orice caz diferita) atitudine cu privire la rolul si rostul comunicarii prin teatru. Or, aceasta schimbare de atitudine se intimpla, fireste, mai intii de toate in institutiile independente (care sint, cu umilinta si simpatie confraterna trebuie sa o spun, mult mai multe decit cele doua de pe Calea Victoriei), dar nu numai acolo, ci si pe unele scene cu traditie si finatare de la buget: daca e s-o luam de la Sibiu la Braila, de la Sfintu Gheorghe la Arielul din Tirgu Mures, de la Odorhei si Gheorghieni la Timisoara, fiindca de Cluj nu-i frumos sa vorbesc tocmai eu, mutatia de perspectiva (care nu e tocmai egala cu experimentalismul, dar se intersecteaza adesea si cu acesta) depaseste granitele polarizarilor intre public si privat, ori intre subventionat si independent.
Aici e punctul in care UNITER-ul si Gala sa (a noastra) ar avea, macar acum, dupa ani de truda nu a unuia, ci a multora, de dat seama. Fiindca, asa cum stau lucrurile de cincisprezece ani incoace, Gala are, din ce in ce mai nelinistitor, un soi de autoreglaj fixat paradoxal pe unitatea de viziune si deficient in ce priveste diversitatea viziunilor asupra rosturilor teatrului ca atare. Ceea ce e, aproape am obosit de cind o spun, nesanatos si redundant.

- Componenta responsabilitatii Uniunii
Uniunea Teatrala nici nu poate face totul, nici nu poate prevedea totul. Uniunea Teatrala are un profil care s-a cristalizat in timp, un set de programe si un numar de tinte prioritare care in 15 ani s-au consolidat, altele care si-au micsorat ambitusul, altele care au disparut. In materie de vizibilitate, nu doar romanul de rind, dar si comunitatea oamenilor de teatru privesc mai degraba catre Gala decit catre alte paliere ale activismului Uniunii, fiindca intotdeauna ceremoniile cu premii dau nu doar fiori competitionali, ci si un soi de iluzie confortabila a unei solidaritati (evocata de citeva ori in discursurile de anul acesta) care in viata de zi cu zi e departe de a constitui o constanta.

Gala e importanta tocmai pentru ca e vizibila, tocmai pentru ca ea creeaza si conserva o imagine publica de corpus profesional care se respecta pe sine si se ofera, anual, admiratiei. Dar Uniunea face, trebuie sa subliniem asta, lucruri mult mai complexe, mai tacute si – as indrazni sa zic, chiar cu riscul de a-i deranja si pe organizatori, si pe premiati – mai importante. Se ocupa de si, in masura posibilitatilor, sprijina proiecte de creatie, finanteaza si gazduieste o editura de o majora insemnatate, are grija de artistii in suferinta. E, inca, chiar daca stralucirea din anii 1990-1995 s-a mai stins din motive obiective, un avanpost al relatiilor internationale in materie de teatru, gazduieste activitatile si chiar sediul Sectiei romane a AICT, ca sa nu mai vorbim de constanta parteneriatului cu Fundatia Principesa Margareta, acum transformat intr-unul cu insasi Casa Regala, in privinta concursului Piesa anului, etc. Vizibilitatea publica a acestor fapte, si probabil a altora, nu e suficient servita, as zice, de aici probabil si supra-dimensionarea perceptiei Galei.

- Poate UNITER-ul sa-si asume o scanare pertinenta a artei teatrale?
Are insa Gala, si prin ea insusi UNITER-ul, cum sa produca o scanare corecta si, pe cit se poate, completa, a spatiului de manifestare al artei teatrale de aici si de acum? Cred ca, in fond, aici e miezul polemicii declansate cu o luna in urma de interventia Iuliei Popovici. Aici si nu in chestiunea care a ramas... „pe fond“ in anchetele de presa, si anume a felului in care a jurizat grupul de critici alesi pentru nominalizari. Fiindca, de fapt, o polemica similara se putea dezlantui si acum doi ani, cind eu insami am riscat participarea la un astfel de juriu (dar atunci totul s-a limitat la ceva cirteli si-atit), si anul trecut, si asa mai departe. Faptul ca s-a deschis acum nu dovedeste decit ca nimfa incepe sa nu mai incapa in coconul de matase.
UNITER-ul nu poate sa-si asume o scanare pertinenta decit daca ceva din natura insasi a acestei operatii proiective se schimba. Dar vrea cineva sa se schimbe ceva? Si daca da, atunci ce?

In primul rind cred ca, din start, ceea ce trebuie in sfirsit modificat, dincolo de judecatile atmosferice si de gust, e insusi punctul de pornire al sistemului de nominalizari. Cita vreme Senatul hotaraste asupra unor premii care omagiaza ansamblul activitatii unor oameni (artistice, critice, manageriale etc. – à propos, unde a disparut premiul pentru management teatral?), nominalizarile ar fi logic sa aiba rostul de a semnala, simultan, nu doar statutul calitativ (ceea ce, in fond, pare de la sine inteles) al unui spectacol sau altuia, al unui artist sau altuia, ci si directiile in care evolueaza teatrul romanesc. La asta cred ca se referea declansatoarea polemicii. Stiu ca e greu sa cadem de acord asupra acestui prim punct, insa, daca refuzam cu obstinatie s-o facem, ne vom trezi cu paradoxuri din ce in ce mai dureroase si chiar (cu scuze) ridicole. Fiindca ce incearca sa propuna un juriu e, sistematic, tratat de ineptie de juriul celalalt, care gaseste totdeauna portitele, cu un soi de furie controlata, pentru a rata directia in beneficiul unei canonice „calitati estetice“, ori din nestiinta analizei, ori din conservatorism, ori din cine stie ce alte pricini.

- Avalansa de artisti maghiari din zona nominalizarilor este stopata
Ca sa nu vorbesc in vint, am sa incerc sa dau citeva exemple. Acum doi ani, conflictul estetic s-a jucat in culise: e un spectacol cu un singur actor tratabil drept „cel mai bun“, sau doar actorul e cel mai bun? E un spectacol de subsol, tinut intr-un bar, cu minim de mijloace, tratabil cu aceleasi criterii ca si unul cu 50 de figuranti si scenografie mirobolanta? etc. Ceea ce, din pornire, da seama asupra unei dezordonate si, in cele din urma, nesigure stapiniri a instrumentelor de valorizare. Fiindca juriul cel dintii, adica cel din care am facut eu insami parte, s-a hotarit sa pice la pace „step by step“, hazliu a fost ca cel mai nominalizat spectacol, pe fiecare felie privit cu corectitudine, a fost scos din joc de juriul al doilea, care probabil ca avea si dreptate: fiindca pe intreg imaginea lui nu era la fel de graitoare ca atunci cind il priveai cu bucata.
Anul asta lucrurile se precipita: deja ceea ce parea o schita de directie teatrala a devenit aproape un fenomen, cu sustinatori, cu fani, cu cronici elogioase, cu festivaluri si microstagiuni etc. In ianuarie, o ancheta de an teatral da drept cel mai bun spectacol Forma lucrurilor. Juriul de nominalizari din acest an nu-l ia insa in calcul decit pentru cea mai buna actrita in rol secundar, descoperind (spre uluiala generala) un spectacol minune la Tirgu Mures, sectia maghiara, care beneficiaza de vreo patru categorii de propuneri. In plus, tot acest juriu atrage atentia asupra deplasarii centrului de greutate al calitatii catre zona artistilor maghiari, fie ei regizori, actori sau scenografi; un proces de deplasare care se vede cu ochiul liber, de ani si ani.

Juriul al doilea, care acorda premiile, face toate corectiile, astfel incit, consecvent, spectacolul tirgu-muresan nu primeste nici un premiu, interesul pentru textul contemporan si estetica sa spectacologica, care face chiar substanta mutatiilor prezente de ani buni la noi, e cu desavirsire absent, iar avalansa de artisti maghiari din zona nominalizarilor e complet stopata.
Nu pun nici o secunda la indoiala onestitatea vreunuia dintre membrii juriilor, nici a empatiei colective care le-a dictat deciziile. Nu am nici un drept sa le contest alegerile, sint chiar sigura ca spectacolul lui Purcarete e exceptional si sint dezolata ca nu l-am vazut. Dar, ca dascal deja invechit in meserie, imi vine sa spun: n-a auzit chiar nimeni de curba lui Gauss in teatrul romanesc? Nu e nimic care sa te puna pe ginduri in fata unei asemenea dizarmonii?
Da, cred sincer ca e ceva de regindit aici: si cu sistemul de acordare a nominalizarilor, si cu sistemul de organizare a circulatiei criticilor prin tara asta mare si plina de teatre, si cu insasi aceasta incrincenare care face ca pofta de premii, fireasca pentru orice artist, sa se ciocneasca fara speranta de exercitiul de putere, atit de aproximativ, al criticilor si confratilor artisti care acorda premiile.

- Componenta AICT: reflectia necesara
Exista doua posibilitati, sau poate trei: UNITER-ul poate face din sistemul nominalizarilor si premiilor unul plebiscitar (dupa modelul binecunoscut al Oscar-urilor) si atunci ceea ce va conta, de fapt, e doar gradul de notorietate coroborat cu performanta (intr-un club inchis, caci teatrul romanesc nu e nici pe departe reglabil printr-un raspuns industrial al publicurilor, altfel Tachii, Iankii si Cadirii vor fringe totul in cale, ca tavalugul). Ori, cineva, UNITER-ul sau alta institutie, poate produce o competitie schismatica, dedicata exclusiv marginalitatii independente, si consfintind astfel anomalia de tip „teatrul lor“ si „teatrul nostru“.

Ceea ce e pe cit de caraghios, cita vreme comunitatea teatrala si publicurile ei sint si minuscule si mai degraba omogene, pe atit de sinucigas. Ori UNITER-ul va indemna sectiunea romana a AICT (eventual creind si un cadru in acest scop) la meditatie activa, pentru gasirea unor solutii de reglaj asupra sarcinilor de competitie ale Galei. Daca intr-un festival (cum e cel national, care tocmai i-a cazut Uniunii in sarcina, sau oricare altul), e usor sa premiezi fiindca ai un material finit care ti se prezinta pe loc, pentru Gala anuala e evident ca lucrurile stau cu totul diferit.
E deja clar ca prima varianta de reordonare a sistemului, cea plebiscitara, imi displace ca metoda, ca orice amestec al numericului si statisticului intr-o chestiune atit de draga noua si de sensibila cum e arta. Iar a doua adinceste prapastia, nu o astupa. Ar ramine ultima. Dar n-au si asa criticii prea multa putere de decizie?, ar putea intreba oricine, pe buna dreptate. Juriul prim e construit din trei critici, cel de-al doilea are ba doi, ba trei in componenta de cinci membri. Au si-un premiu in competitie (ca veni vorba, cred ca anul asta e cel mai rotund calitativ de pina acum la acest capitol) si altul pe care il acorda Asociatia!

Nu spun nici o clipa ca juriile care nominalizeaza sau acorda premii ar trebui formate numai din critici. Spun ca e sarcina criticilor de teatru sa gaseasca mijloacele cele mai coerente si mai eficiente pentru a favoriza o privire atenta si o evaluare corecta in diversitatea fenomenului teatral. Asa cum este el, nu asa cum am invatat unii si altii, atunci cind am inceput sa facem teatru, ca era el. E treaba criticilor nu sa-si unifice criteriile, fereasca Sfintul!, ci sa elaboreze o sistematica a criteriilor. Aceasta omogenitate nostalgica asupra teatralitatii exclude, in fapt, si coerenta critica a evaluarii, si o buna parte din ceea ce e viata insasi a artei teatrale. Favorizind un soi de sinecuri – chiar daca total accidentale, chiar daca neintentionate – intr-un domeniu al carui metabolism nu digera, de fapt, nici o forma de feuda. Uneori stau chiar si ma intreb, ca pur experiment logic, ce s-ar fi intimplat daca Peter Brook era roman. Probabil ca ar fi fost tratat drept tinara speranta invizibila pina la 40-50 de ani, (cit toate muncile sale experimentale de pe la Stratford, de prin Africa sau Iran), dupa care ar fi fost premiat cu consecventa, an dupa an, la Gala, pentru fiecare dintre productiile bucurestene (ca sa pastram mecanismul cliseului cu Micul Paris), privite ca inexpugnabile redute ale capodoperei de drept. Iar el s-ar fi distrat in barba copios.

- Deficitul de vizibilitate a spectacolelor si a artistilor foarte buni
In fine, criticilor le revine, probabil, si sarcina de a lucra la contracararea deficitului de vizibilitate a spectacolelor si a artistilor foarte buni, de pretutindeni si de orice apartenenta, etnica, estetica, ideologica si asa mai departe. Aici e si punctul poate cel mai gresit exploatat in polemica de acum o luna. Chestiunea nu e ca un spectacol foarte bun n-a fost vazut de mai nimeni, chestiunea e ca multe spectacole si actori buni n-au parte de nici o mediatizare, sau au parte doar de mizgaleli. Sau au parte de taceri oarbe, de vata. (Cit despre solidaritatea minimala de a ne citi profesionist unii pe altii, chiar si polemic... ce sa mai vorbim!) Fiindca nu totdeauna sta in puterea artistilor, si nici nu e treaba lor, sa se faca vizibili. Sarcina majora a criticii si unica ei legitimitate este aceea de a sluji. Nu neaparat artistii, care sint pe cit de adorabili, pe atit de umani (adica au orgolii, hachite, pene de curent si straluciri de-o clipa). Ci viata teatrului si sanatatea lui, care ii face pe oamenii din afara teatrului mai sanatosi.
Alminteri, toate cele de mai sus nu sint nimic altceva decit forme mai speciale, intru totul sincere, de omagiere a 15 ani de uniune profesionala in libertate, caci admiratia si omagiul sint numai pe jumatate indreptate spre trecut. Cealalta jumatate e a devenirii.