Sa ne inchipuim ca, nemultumiti de modul in care Academia de Film a acordat premiile Oscar anul acesta, George Bush, Dick Cheyney si, eventual, Colin Powell sau Condoleezza Rice (pentru a fi… politically correct!) improvizeaza la repezeala o alta „gala“, care sa recompenseze filmele si actorii agreati de Casa Alba, sau ca Jacques Chirac si Lionel Jospin, la rindul lor, simt nevoia sa contrapuna premiilor oferite la Cannes niscaiva premii guvernamentale… Un astfel de scenariu, fantezist pina la absurd in orice tara in care respectul fata de valori se manifesta in primul rind prin non-ingerinta Puterii intr-un domeniu atit de sensibil precum cel al acordarii unor premii in domeniul artelor, a devenit realitate la Bucuresti. Gala Nationala a Teatrului Romanesc – incropita pe ultima suta de metri de ministrul Razvan Theodorescu si de secundantul sau fidel, „maresalul“ Ion Antonescu – a demonstrat ca, in vreme ce simtul ridicolului si al masurii pare sa le lipseasca total distinsilor nostri guvernanti, unii dintre „monstrii sacri“ ai scenei romanesti, in pofida indiscutabilelor lor calitati artistice, nu au reusit sa se dezbare de reflexul conditionat al sarutarii miinii stapinului, dobindit in epoca de glorie a regimului comunist. Cind grandomania si marinimia ajung sa fie confundate, cind actori si regizori de certa valoare sint pusi in situatia de a accepta umilinta pe post de recompensa, cind televiziunea nationala prezinta obsesiv prim-planuri cu „maresalul“ Ion Antonescu, sugerindu-ni-se astfel, subliminal, ca el este generosul sponsor, desi banii pentru premii s-au luat din bugetul de stat, sa nu ne miram, ipocrit, ca societatea romaneasca in ansamblul ei are nostalgia „tatucului“ grijuliu si autoritar.
L-am auzit intr-una din serile trecute pe Mircea Albulescu, altfel unul dintre marii nostri actori (care nu lipsea insa niciodata din spectacolele omagiale consacrate cuplului prezidential inainte de 1989), declarind la un post de televiziune ca ar trebui sa existe macar 22 de alte premieri de genul celei guvernamentale, pentru ca in teatrul romanesc sa se faca dreptate. Ciudat mod de a concepe dreptatea intr-un domeniu precum cel al valorii artistice! Sa se fi gindit actorul la manifestari de genul festivalului national Cintarea Romaniei, initiat de Ceausescu la inceputul anilor ’80, in care ploua cu premii destinate deopotriva profesionistilor si neprofesionistilor? In fond, ce inseamna „dreptatea“ in arta? Poate un premiu sa faca dreptate la modul absolut atunci cind intr-o competitie de anvergura intra personalitati artistice de mare calibru, cum au fost cei nominalizati de juriul UNITER pentru categoriile „cel mai bun actor“, „cea mai buna actrita“ si „cel mai bun regizor“? Sau confundam dreptatea cu satisfacerea orgoliilor – chiar si ele firesti pina la un punct –, sfidind agresiv orice tentativa de introducere si de mentinere a unor criterii de profesionalism, independente de oculte ratiuni politice sau financiare?
Este imposibil de cintarit si de masurat cu precizie valoarea performantei artistice, indiferent de domeniul – literar, teatral, al artelor plastice s.a. – in care aceasta se produce. Premiile sint importante, dar mult mai semnificative si mai onorante decit ele sint competitia care le face posibile si criteriile utilizate pentru desemnarea competitorilor. Daca acestea lipsesc, fiind inlocuite cu bunul plac al unor oficialitati aflate in cautare de popularitate, daca desemnarea premiantilor se decide de catre persoane ori ministeriabili care nu au nimic in comun cu domeniul respectiv – in cazul de fata cu teatrul romanesc –, rezultatul nu poate fi decit compromiterea ideii insesi de premiu.
Cit priveste modul in care s-au desfasurat cele doua gale – Gala Nationala a Teatrului Romanesc si Gala UNITER –, s-a vazut limpede diferenta dintre improvizatie si sarbatoare, dintre un pseudospectacol care a excelat prin prost-gust si ridicol si un spectacol autentic, in care entuziasmul de pe scena si cel din sala au fost la unison, iar profesionalismul, la el acasa. A fost evidenta pentru toata lumea, participanti si simpli spectatori sau telespectatori, distanta enorma intre manipulare si libertate de manifestare.
Pentru ca premiile acordate de Minister au fost decise in extremis, in mod arbitrar, de vreme ce nu se stie nici cine a hotarit si nici care au fost criteriile – daca au fost – aflate la baza acestor decizii. Pentru ca doar manipulare se poate numi aducerea pe scena, in cadrul Galei organizate de Minister, a unor olimpici internationali, a unor medici, sportivi sau muzicieni cu performante in domeniile lor – toti acestia, desi chemati acolo sub pretextul inminarii premiilor, au fost simple instrumente, reduse la rolul ignobil de figuranti intr-o farsa politica. Pentru ca raspunsul aceluiasi Minister la refuzul directorului Teatrului Bulandra de a primi premiul acordat a scos in evidenta modul rudimentar si, in ultima instanta jignitor, in care inteleg oficialii din Ministerul Culturii si Cultelor sa se raporteze la personalitatile artistice ale tarii, tratindu-le ca pe niste insi ajunsi la mila Statului generos si atotputernic: „daca domnul director vrea sa-i priveze pe actori de recompensele banesti – suna, aproximativ, comunicatul Ministerului – e liber sa refuze premiul“. Parvenitii in cultura sa nu-si fi pus nici o clipa problema ca demnitatea artistului este mai presus de orice pomana ministeriala si ca nu oricine poate fi cumparat?
„E bine ca mai exista oameni impotriva carora trebuie sa lupti“ a spus, in seara Galei UNITER, regizorul Alexandru Tocilescu, detinatorul unui premiu pentru intreaga activitate, sintetizind starea de spirit a majoritatii celor prezenti in sala si smulgind astfel ropote de aplauze. Exista oameni si exista, mai ales, mentalitati impotriva carora trebuie si merita sa lupti, cita vreme sint puse in discutie statutul de om liber si demnitatea profesionistului autentic. A fost evident pentru toata lumea ca manifestarea girata de Ministerul Culturii pentru a submina si a contracara prestigiul Galei UNITER a fost o galusca greu de inghitit pentru lumea teatrala romaneasca.

