OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Titlul e desigur o parafraza dupa celebrele versuri ale lui William Shakespeare din Richard al III-lea, „Now is the winter of our discontent made glorious summer by this son of York...“. Iar pe cale de consecinta, si una dupa titlul romanului Iarna vrajbei noastre al lui John Steinbeck. Vorbeste acolo autorul american, laureat la premiului Nobel, despre un loc preferat al eroului, o pestera la malul marii. Este un loc secret, numai al lui, unde se duce din timp in timp. Sa se gindeasca. Cel putin asa crede el. O vreme. Dar adevarul e altul. Va intelege intr-un moment de cumpana ca acolo merge mai ales ca sa-si aduca aminte. De el, de valorile lui, de lumea lui, de toate acele imprejurari si toti acei oameni pentru care vrea si merita sa continue.

Breasla, repere, interese, cote
intr-un anume fel, asa avea sa fie pentru multi oameni de teatru si drumul la Sibiu, la Gala Premiilor Uniter din acest an, prima care s-a desfasurat afara din Bucuresti. Poate mai mult decit oricind, aceasta a cincisprezecea editie a fost un prilej de meditatie asupra sensurilor adinci ale unor vorbe pe care le rostim adesea: breasla, repere estetice, set de valori, principii. Si toate puse in balanta cu altele de genul: interese, cote, caste, pragmatism cultural. intre ele, suita de contestari, suspiciuni, refuzuri, recuzari, indignari din preliminarii, respectiv de la anuntarea nominalizarilor pina in seara zilei de Sfintul Gheorghe, cind s-au decernat premiile.

Stind acolo, in pavilionul instalat pe zidurile cetatii lui Hermann, ne-am adus aminte. Ca intotdeauna, mecanismul memoriei functioneaza de la fapt la semnificatie. Prin urmare, incepem cu ce stim ca a fost si credem ca am depasit. Daca acceptam ca sintem astazi la fel de divizati ca acum cincisprezece ani, atunci cum am mai putea sa administram toate eforturile facute ani de zile spre a ne aduna, cu compromisurile necesare pe care le-au presupus. dar si cu pierderile pe care le-au generat in ce priveste actul critic de calitate, cel menit sa dea dimensiunea reala a produselor artistice? Probabil ca ar fi un gind de neacceptat si atunci mai bine sa amintesti lucruri bine cunoscute, chiar daca se pare ca nu convin tuturor. Si totusi: Gala Premiilor Uniter este un proiect al actorului Ion Caramitru si el este cel care numeste atit juriul de nominalizari, cit si juriul final. Senatul Uniter ia doar la cunostinta numele nominalizatilor si nu are nici un fel de drept de a interveni. Dupa cum, nici vreunul dintre jurii nu are nici o putere asupra deciziilor de acordare a premiilor à la carierra, pe care le hotaraste Senatul Uniter.

Si de ce sa ne mai amintim inca? Poate despre felul in care intelegem sa valorizam o nominalizare la premii, spre exemplu. Ea poate si trebuie sa fie marca unei prestatii artistice remarcabile, nu-i asa? in fond, selectia a fost facuta din zeci de altele, asemenea ca gen, din toata tara. in loc sa ne pierdem in consideratii mai mult sau mai putin avenite despre probitatea morala si profesionala a juriilor sau despre presiunile facute asupra lor, poate ca ar fi mai potrivita o atitudine constructiva. Sa lasam sa functioneze prezumtia de decizie in deplina cunostinta de cauza, ca si ideea ca imixtiunile nu sint o conditie obligatorie a unei pozitii de virf. Iar atunci cind avem motive sa contestam, e mai bine sa ne sustinem punctul de vedere cu argumente din cimp estetic.

intr-adevar, o astfel de nominalizare onoreaza si poate sa devina o modalitate de promovare atit pentru artisti, cit si pentru institutia producatoare a spectacolului respectiv, dar numai daca cel care a primit-o este mindru de ea. Probabil de aceea ne dorim sa vedem mai multe afise cu straifuri care sa mentioneze aceasta reusita.
Si mai ce inca? A nu se uita ca Gala Uniter este, in buna masura, un loc de intilnire. Cei veniti la Sibiu stiu ca prezenta lor acolo afirma implicit apartenenta la comunitatea noastra teatrala, asa cum e ea, cu momentele ei bune, de gratie, dar si cu cele mai putin inspirate. Nu doar faptul ca practica meserii din sfera teatrala, ci si acela ca recunosc si accepta reprezentativitatea Uniter-ului. Iar intilnirea are loc, in primul rind, cu amfitrionul sau, actorul Ion Caramitru, presedintele Uniunii, atit de diplomat si de elegant in tot ce a facut de data aceasta. A stiut sa puna intr-un anume fel actuala editie sub semnul lui Virgil Flonda, artist de exceptie si om prin excelenta non-conflictual.

Odata instalat acest climat, a venit de la sine, simpla si fireasca, atitudinea sa de ingaduinta nu lipsita de pretuire cu care a tratat toate necazurile acestei gale, fara sa le dea amploare, dar si fara sa le ocoleasca. in raspuns, s-a trecut mai usor peste imperfectiunile, interventiile si momentele mai putin fericite ale spectacolului in sine. Si, de asemenea, poate ca au fost aplaudati mai tare laureatii. Radu Afrim, multumindu-le „gagicilor“ din distributia de la joi.megaJoy. Rodica Mandache, una dintre ele, recunoscind ca acest regizor „a recompus-o ca actrita“. Radu Boruzescu, scenograful care a sugerat Uniter-ului „sa formeze si un guvern, daca tot are presedinte si Senat“. Razvan Mazilu, onorat de a fi primit aceeasi distinctie ce i-a fost acordata inainte doamnei Miriam Raducanu. Valeria Seciu, care a descoperit in ce fel obliga un premiu pentru intreaga activitate. Andreea Bibiri, fericita, dar si marcata de „chinurile“ la care a supus-o Andrei Serban. Si lista poate continua, dar poate ca ar trebui sa se incheie cu Marius Stanescu, evocindu-l tot pe Virgil Flonda, cel care il asigura ca va primi premiul Uniter pentru cel mai bun actor in rol principal cind va avea parul alb. „A avut dreptate, pentru ca in Hamletmachine, am parul alb!“ si-a incheiat el cuvintul de multumire.

Placerea regasirilor de-o noapte
Apoi, pentru fiecare dintre noi, gala a insemnat reintilniri cu afini de mai aproape sau mai departe. Am participat, ca multi altii, la acest adevarat ritual al regasirilor si imbratisarilor. Sint salutari scurte, dar bine conturate, zimbete sincere care te incalzesc. Iar daca imi permit sa dau nume si chiar sa povestesc despre ce am discutat, o fac pentru a sublinia ca in toate aceste momente sentimentul de normalitate si dorinta de comunicare au fost mereu prezente.

A fost placut sa intilnesti actori si directori ai teatrelor din Botosani, pe Volin Costin si Marius Rogojinschi, sa afli ce preocupari au si ce premiere pregatesc. Daca Volin Costin astepta deja musafiri la apropiata premiera pe care Chris Simion o va avea la teatrul dramatic, Marius Rogojinschi era cu gindul la o inovatie in teatrul de animatie. Sau pe Nicu Mihoc, de la Teatru 74 din Tirgu Mures, dar cu care sa discuti despre regizorul Cristian Popescu, revenit in tara sa lucreze peste vara la Mures, dar si despre Festivalul de Teatru de Camera si Underground, din luna mai, de la Arad, in a carui organizare este implicat. Ori sa te saluti pe fuga cu Démeter András, oficial al Ministerului Culturii si fost director al Teatrului Maghiar din Timisoara, spunindu-ti ca-i vei vizita implicit si pe ei la sfirsitul saptaminii, gratie premierei cu Kamikaze de Alina Nelega, in regia lui Gavril Cadariu, de la Teatrul German din localitate. Ori sa schimbi doua vorbe cu Oltita Cintec de la Iasi, eliberata acum de tensiunile nominalizarilor. A fost chiar un ragaz sa schimbi impresii si informatii chiar si cu colegii bucuresteni. Cu teatrologul Delia Voicu ne-am descoperit interesul comun pentru artistul francez Philippe Genty, greu de caracterizat intr-un cuvint.

Cu actorul si regizorul Dan Tudor am continuat o discutie despre plecarea sa in Anglia pentru patru luni, dar si despre intentiile de a monta in toamna, la Bucuresti, o piesa din dramaturgia franceza contemporana. Iar cu maestrul Lucian Giurchescu am avut placerea si norocul sa facem drumul inapoi din Capitala Culturala Europeana in capitala noastra.
Cred ca acestea sint lucrurile si intimplarile care formeaza si dau identitate unei bresle. Care te ajuta sa mergi mai departe, sa continui si sa astepti fluxul afara din pestera inundabila unde eroul lui John Steinbeck merge sa-si aduca aminte.