OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din 21 iunie, Galeria de Arta Europeana a Muzeului National de Arta al Romaniei este din nou accesibila publicului. Evenimentul acesta, la originea caruia se afla inapoierea catre Muzeul Brukenthal din Sibiu a celor nouasprezece tablouri smulse in urma cu mai bine de jumatate de veac, a fost asteptat cu nerabdare si interes. Un prim argument e faptul ca Muzeul National de Arta este singurul loc din capitala (si, inclin sa cred, din tara) care contureaza bogat si coerent, de multe ori chiar elocvent, istoria artei europene.

Al doilea motiv al impacientei si, pina la urma, al curiozitatii l-a constituit masura in care resursele proprii reusesc sa umple golul considerabil lasat de capodoperele returnate.
in opinia mea, aceasta dificultate a fost surmontata onorabil; cred ca nu as exagera afirmind ca, in unele privinte, actuala „topografie“ expozitionala este chiar mai fericit controlata. Nu am avut impresia, traversind salile galeriei, dupa mai bine de sapte luni de la inchidere, ca acestea ar adaposti absente grele, goluri irecuperabile. Dimpotriva.

Daca ar fi sa fac un examen al actualei infatisari a Galeriei de Arta Europeana, as indica trei aspecte majore. in primul rind, operatiunile de reamenajare in sine. Unele dintre sali (si, implicit, prin culoare si traseu, relatiile dintre spatii) au fost usor modificate. in multe cazuri, locul pe care inainte il ocupa piesa de expozitie a fost schimbat; ai pornirea sa refaci mental aranjamentul anterior si, aproape de fiecare data, constati ca acum este unul mult mai inspirat: Bronzino linga Nosadella, Guercino in locul lui Amigoni, Wtewael mult mai vizibil etc. Evident, situatia aceasta are legatura (si) cu lucrarile reincluse in parcursul expozitional; intr-un numar mai mare decit al celor cedate, acestea schimba mult retorica salilor. Astfel, sectiunea destinata Renasterii italiene timpurii si mature a devenit mai edificatoare prin incorporarea operelor lui Raibolini si Luini – intrucit ele aduc in discutie doua dintre numele sonore, Leonardo da Vinci si Rafael –, dar si prin panoul provenit din scoala lui Giovanni Bellini, care poarta cu sine spectrul marii traditii venetiene. Manierismul italian, mai bine asezat, este completat de opera lui Vasari, iar imaginea despre barocul italian ne este intregita de cel de-al doilea tablou de Luca Giordano. As semnala, in privinta reorganizarii, mai ales modul in care a fost abordata pictura din Tarile de Jos, zona cea mai atinsa, de altfel, de returnarea pieselor din colectia Brukenthal. Apar mai evidente departajari precum „arta flamanda“ si „arta neerlandeza“, „maniera grande“ si „piccola maniera“, fara ca aceste capitole sa fie, insa, delimitate excesiv. Noile oferte nu sint nici ele de trecut cu vederea: Pieter Aertsen, Frans Floris, Pieter Coeke van Aelst sau fermecatoarea productie de atelier din Antwerp, achizitionata in urma cu cinci ani.

restaurari izbutite si (re)aparitii spectaculoase
Al doilea moment notabil in discursul inaugural al galeriei este conferit de restaurarile izbutite si (re)aparitiile spectaculoase; probabil ca nu multa lume isi mai aminteste de panourile – de mari dimensiuni – pictate de Giorgio Vasari si Pedro Campaña, oferite privirii publicului dupa o absenta de citeva decenii. O surpriza placuta, poate chiar nesperata, este revenirea, dupa saptesprezece ani, a tabloului lui Luca Giordano, grav mutilat in decembrie 1989; asteptate erau si operele lui Tintoretto, Licinio sau Lucas Cranach. Cu prilejul restaurarii, doua dintre acestea au revelat detalii surprinzatoare: in Buna Vestire a lui Tintoretto stratul intunecat de verni a scos la iveala imaginea unei feline, in vreme ce din Venus si Amor a disparut un val asezat pudic in secolul al XVIII-lea. in aceeasi gama a interventiilor de restaurare se cuvin a fi mentionate si operele olandeze – Samuel Hoogstraten, Govaert Flinck sau anonimul din atelierul lui Rembrandt – ce au capatat o surprinzatoare limpezime.

in fine, al treilea fapt relevabil al actualei Galerii de Arta Europeana tine de reatribuirile operate. Guercino a luat locul lui Maria Crespi pe marginea unui tablou ce il reclama insistent, in vreme ce pinza pina acum atribuita glorios lui Esteban Murillo a fost trecuta sub numele mai modest al lui Juan de Arteaga. in rest, este sesizabila o mai mare prudenta, atit in privinta celor doua tavole din prima sala, al caror autor – Gian Francesco de Maineri – apare acum secondat de Lorenzo Costa, cit si in cea a panoului lui Joos van Cleve, in privinta autenticitatii caruia s-a ivit neincrederea.
in fond, aceasta dinamica expozitionala, departe de a dauna, este un excelent condiment adaugat la ingredientele expunerii. Un simptom al normalitatii, al vitalitatii muzeului.