OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deja o prezenta constanta si serioasa in peisajul muzical romanesc, festivalul de jazz de la Garana reuseste vara de vara sa-i atraga pe iubitorii acestui gen intr-un fel de pelerinaj in muntii Semenic. Spun pelerinaj si fiindca muzica da nastere nu rareori unui sentiment de inaltare, dar mai ales pentru ca transportul dificil pina in satul montan, cazarea in corturi (putinele pensiuni fac fata) si vremea capricioasa se aseamana legendarelor obstacole pe care trebuie sa le treaca un pelerin in drum spre locuri sfinte.
In ciuda conditiilor vitrege (compensate altminteri de o foarte buna organizare a momentelor artistice), aproape 5000 de spectatori au participat la cele mai asteptate manifestari din program. De altfel, nivelul calitativ global s-a situat la cote inalte, confirmind faima de care festivalul de la mijlocul lui august se bucura in intreaga Europa.

Nimeni n-ar fi crezut, in 1997, ca un jam session in fata citorva turisti si afisele facute de mina, semnalind intilnirea muzicienilor intr-o curte din Garana, reprezinta germenele celui mai bun festival de jazz din Estul Europei. Incepind cu 2001, cind Marius Giura se inhama la organizarea concertelor, se contureaza tot mai clar un proiect ambitios, cu o reputatie in crestere. De atunci si pina azi, toate numele mari ale jazzului romanesc si multi artisti straini de renume au pasit pe scena construita in aer liber la Rascruce sau, de doi ani incoace, in poiana de la intrarea in sat.
Unitate in diversitate pare sa fi fost cuvintul de ordine anul acesta: in fiecare din cele trei zile de concerte am avut parte de cite un artist de talie mondiala, doua-trei grupuri deja cunoscute din tara sau de peste hotare si, nu in ultimul rind, de cite o speranta a jazzului actual. N-au lipsit lansarile de carte, discurile cu autograf, surprizele placute, micii, berea si repetitiile extinse de dupa-amiaza.

- Vineri, 12 august
Fuziunea dintre jazz si alte genuri muzicale (rock, pop, funk) nu mai reprezinta de multa vreme o noutate. Totusi, stilul proaspat, spumos al lui Mike Stern si al trupei lui cucereste prin aceea ca nu cade in nici una din extreme, nu iese din aria jazzului si – pastrind un aer accesibil – nu pare inutil incarcat. Solistul foloseste cu maxima economie efectele si abordeaza cu usurinta si stralucire pasajele de virtuozitate. Melodiile prezentate in show-ul de vineri sint simple, dar de efect (cum de altfel ne si asteptam de la un triplu nominalizat la Grammy), variate ca stil si ofertante din punct de vedere improvizatoric. Muzicienii care l-au insotit pe Stern au profitat din plin de toate aceste calitati, dar intr-o maniera personala, imbogatind aria stilistica a pieselor. Bunaoara, in timp ce saxofonistul Bob Franceschini uzeaza de tehnica dirty si de efectul de multifonie caracteristic instrumentelor de suflat si – ca si basistul Lincoln Goines – vadeste o apropiere de jazzul latin (afro-cubanez), Lionel Cordew (tobe) se pliaza perfect pe orice stil (de la rock la soft jazz) si are capacitatea de a trata orice solo evolutiv prin aglomerari ritmice si instrumentale si printr-o accelerare continua, pina la o viteza aproape imposibila. Mike Stern completeaza cu o melodica rock-jazz si cu tehnica exteriorizata, plina de energie, exploziva.

Un alt punct de atractie al serii l-a constituit Bohem Ragtime Jazz Band (Ungaria), un grup cu traditie (s-a infiintat in 1985) si cu membri tineri si foarte tineri. Dupa cum reiese si din nume, stilul abordat este dixieland, ceea ce presupune, desigur, un numar mare de instrumente de suflat. De altfel, exceptindu-i pe percutionistul Alfréd Falusi si pe trompetistul József Lebanov, toti ceilalti sase muzicieni cinta la cel putin doua instrumente. Protagonistii au reusit sa inveseleasca publicul nu doar prin verva muzicii, ci si prin mici secvente de teatru muzical sustinute de Miklós Lázár (vioara, vocal) si de liderul Tamás Ittzés (pian, vioara, vocal).
In afara de Horea Crisovan &Cristina Padurariu (primii pe scena festivalului, cu o suita de piese din discografia rock) si experimentatul Nicolas Simion, insotit de contrabasistul Catalin Rotaru si de tinarul baterist Laurentiu Zmau (interpretind piese originale de etno-jazz), organizatorii festivalului au pregatit si o surpriza: prezenta – neanuntata in program – a Ancai Parghel. Vocalista, acompaniata de Puiu Pascu la pian si de fiii sai, Tudor Parghel (tobe) si Ciprian Parghel (contrabas), a cintat citeva standarduri, uimind din nou prin flexibilitatea vocii, forta improvizatorica si timbrul deosebit de deschis si inalt in piese precum Caravana sau Autumn Leaves (aceasta din urma in duet cu Ozana Barabancea).

- Simbata, 13 august
Mult-asteptatul recital al Aurei Urziceanu a creat tensiuni printre spectatori. Aminarea cu citeva ore a sosirii solistei a pus paie pe focul deja arzind al imaginatiei tuturor. Auzisem, cu ore inaintea concertului, zvonuri referitoare la starea vocii ei, la dezamagirea pe care as avea-o, ascultind-o. Incercind sa ramin obiectiva si alungindu-mi amintirile de la Cerbul de Aur (toata lumea a citit criticile aspre adresate atunci artistei), m-am asezat pe un bustean din apropierea scenei. Nu am stat prea mult timp acolo, pentru ca muzica Aurei Urziceanu m-a ridicat in picioare. Dezamagirile nu si-au gasit locul anul acesta la Garana. Forta, intonatia impecabila, ambitusul, timbrul inconfundabil, lejeritatea si fluxul continuu al ideilor in improvizatii – intr-un cuvint, tot ceea ce a propulsat-o pe protagonista pe mari scene ale lumii, alaturi de Duke Ellington, Quincy Jones, Ella Fitzgerald, Thad Jones este inca de actualitate. Acompaniata de Puiu Pascu (pian), si de invitatii Misi Farcas (tobe) si Arthur Balogh (contrabas), Urziceanu a interpretat citeva standarduri de jazz (Sometimes I’m Happy si My Funny Valentine au captat in totalitate simpatia publicului), dar si un cintec popular romanesc si o samba in limba originara, portugheza, cu imitatii de neuitat intre scat-ul mimind percutia braziliana si pianul lui Pascu.

In asteptarea Aurei Urziceanu, i-am putut asculta pe Sonya Tomeckova &Caramel Band (Cehia), adeptii unui jazz latin soft si pe Liviu Butoi Project, grup aflat la polul opus din punct de vedere stilistic. Liviu Butoi (flaut, saxofon tenor, sopran si sopranino), unul din fondatorii festivalului banatean, alaturi de Mircea Tiberian (pian, keyboards) s-au recomandat, cu aceasta ocazie, nu doar in calitate de interpreti, ci si de compozitori. Lucrarile lor s-au incadrat partial in zona free a jazzului, cu un accent pe aspecte ale muzicii contemporane – in speta, blocuri sonore in care individualul nu se distinge – in Song for the Working Class de Tiberian. Am remarcat indeosebi pasajele solo ale lui Michael Griener (tobe), deloc preocupat de spectaculos si de forta, ci mai curind de finete, precum si interventiile lui Mircea Tiberian, cu progresiile armonice surprinzatoare si profilul incifrat al improvizatiilor si cu maxima disponibilitate in comunicarea cu Arthur Balogh si chitaristul Tony Kuhn.
Krauser Project au incheiat in mod neconvingator seara, cu o fuziune de progressive rock-jazz. Fara a minimaliza valoarea lui Dixi Krauser, a carui tehnica de bas electric e de invidiat, consider ca stilul abordat nu s-a potrivit cu atmosfera festivalului.

- Duminica, 14 august
Cine a avut ocazia sa il asculte pe Stanley Jordan a ajuns cu siguranta la concluzia ca posibilitatile de expresie ale unei singure chitari nu au fost descoperite in totalitate decit odata cu aparitia lui. Precizez – poate inutil – ca Jordan a revolutionat modalitatea de a cinta la chitara electrica, prin tehnica de toutch si tapping (folosind aproape exclusiv grifura instrumentului). Rezultatul este absolut remarcabil: o singura chitara da impresia a trei surse sonore distincte. Mai mult, atit basul, cit si armonia si melodia (uneori, chiar polifonia) se arcuiesc independent una fata de cealalta, ceea ce necesita nu atit o manualitate incredibila, cit mai ales un auz intern fenomenal.
Tehnica in sine, chiar si atit de dificila, nu reprezinta insa decit un mijloc de exprimare; cu adevarat impresionanta este intensitatea emotionala a spectacolului sau. De la Mozart la The Animals, Jordan a vrajit prin felul cum imbogateste melodia, schimba ritmurile si acordajul (o scordatura necesara prin prisma tehnicii unice), improvizeaza, cinta la chitara si la pian simultan, totul cu un aer de simplitate, aproape austeritate, de intimitate si discretie. Si alaturi de cintareata Teodora Enache, de Puiu Pascu, Arthur Balogh si Misi Farcas a parut sa se simta in largul sau, bucurindu-se de prezenta lor. O alta versiune a celebrei My Funny Valentine s-a nascut in seara de duminica; poate nu ar fi nelalocul ei o analiza comparativa intre aceasta si varianta Aurei Urziceanu.

Daca inainte de a cinta cu Stanley Jordan, Teodora Enache, Puiu Pascu (pianistul acompaniator al vocalistelor, la Garana), Arthur Balogh si Misi Farkas sustinusera deja un recital, inca si mai inainte, la inceputul serii, omniprezentul basist Arthur Balogh isi „facea incalzirea“ impreuna cu grupul de fusion Mindchange. Acesta era, de fapt, spectacolul pentru care artistul se pregatise, nu doar ca interpret, ci si prin compozitii proprii. De altminteri, tinarul proiect se poate lauda cu la fel de tineri membri (Dan Alex „Bozo“ Mitrofan – chitara, Tavi Scuru – tobe, Sasha Bota – vioara electrica, Sebastian Spanache – pian, Utu Pascu – sampler, Petrica Ionutescu – trompeta, DJ Leizaboy si, desigur, Arthur Balogh – contrabas si bas electric), cu piese atractive pentru public, solisti remarcabili. Fiecare in parte si toti la un loc reprezinta o valoare pentru viitorul jazzului romanesc.
Bega Blues Band, nelipsiti de la Garana de citiva ani incoace si Doru Apreotesei and Friends au incheiat seara pe fondul uimirii ce persista de la recitalul lui Jordan.

Acesta a fost „jazzul care ne face fericiti“, cum a conchis inspirat Florian Lungu.
De la un jam session in curtea lui Gigi Taus, la concerte sustinute de nume mari ale jazzului mondial, astfel a evoluat festivalul din 1997 pina in 2005. Iar la anul, pentru jubileu, Marius Giura (omul care a contribuit, prin calitatea organizarii, la sporirea prestigiului manifestarii incepind cu 2001) promite si mai mult. Pacat ca mai trebuie sa treaca un an pina atunci…