OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gavrila NEAMT
Braconier cu dinamita
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, 75 p., f.p.


M-am distrat copios parcurgind cartea „ecologica“ a lui Gavrila Neamt, intitulata, cinegetic, Braconier cu dinamita. Autorul acestor poezii cu padurari este un tinar absolvent de scoala silvica din Bistrita-Nasaud. Cel putin asa reiese din stihurile sale autobiografice si din dedicatia volumului („Pentru cei din silvic, fara de care aceste pagini nu ar fi fost cu putinta“). Versificator satiric, fara pretentii estetice, el isi foloseste „dinamita lirica“ din dotare impotriva braconierilor cu dinamita... Textele amintesc rimarile pentru gazeta de perete sau pentru brigazile artistice. Combinatia de umor timp, lirica de oracol scolar si limbaj de lemn (deviata, uneori, spre un soi de hip-hop forestier – daca e cu putinta asa ceva!) e insa de un pitoresc nebun. Va voi oferi, pentru amuzament, citeva esantioane din cele cinci sectiuni ale cartii (Cadru, Scoala, Lectii, Portrete, Peisaje). Mai intii, un Motiv: „Cuvinte corosive/ Ca gainati de stirc,/ Realitati nocive,/ Miros dospit de smirc,/ Aduse din paragini/ Silvice de un var/ Ce ordoneaza-n pagini/ Cumplitul adevar“. Din sectiunea despre liceul silvic am ales poezeaua 8 martie: „In Liceul silvic femeile dau tonul,/ De cind director e Gavrila Onul.// Femeile-au dat jos pe Tamasean/ Ca era mic si nu avea organ// Femeile-au dat jos pe Buta/ Cind cu organul le-a fortat reduta// Cu un destin iesit din gineceu/ Liceul silvic este mai liceu!// In Liceul silvic femeile dau tonul/ De cind director e Gavrila Onul“. Iar din cea intitulata Lectii, un fragment din Pauza: „Elevii pierduti in baruri/ Scoala o joaca la zaruri,/ Cu lingaii, trepadusii,/ Care calca pragul usii,/ Sa slujeasca la coruptii/ Stapini peste in fund ruptii“. Si acum, „fiziologia“ moralizatoare a unui personaj – profesor parazit, anacronic si profitor, care „traieste din ce piguleste“: „Pigulea e prost, nu pricepe motoare/ Imprastie tamiia peste calculatoare/ Sta dupa un zid de dictionare,/ N-accepta engleza prin translatoare/[...]/ Neagreat de colegi/ Urit de elevii cei blegi,/ Pigulea paseste prin scoala/ Tirindu-si constiinta prin smoala.// Satrap in vremea lui Dulea/ Interim vesnic ca Gulea/ Acesta-i Pigulea“ (Pigulea). Si – ca un contrapunct „liric“ – un Peisaj: „Binecuvintare, munte umbrit,/ Lauda pacii de-amurg,/ Iarba, grasa verzime si mit/ Spre tine cervidele curg“. Desi creatiile sale frizeaza (involuntar) stupiditatea absoluta, junele versificator e, in definitiv, un om de treaba, vesel, onest, care iubeste padurea, ii dispretuieste pe cei care o „pingaresc“ („Padurile, triste maidane/ Pentru Vadimi si Funari“) si detesta structurile corupte, mai ales cind ele apartin vechiului regim. Mare e – veti spune – gradina, pardon, padurea cu poeti inchipuiti a lui Dumnezeu! Dar, cel putin, spre deosebire de atitea plictiseli cu pretentii, nazbitiile astea „critic-educative“ te fac sa zimbesti, cu bunatate. Ocrotiti natura!

Asa cum promiteam cu doua luni in urma in finalul acestei rubrici, revin pe larg asupra „cazului“ Florentin Smarandache, excentricul „paradoxist“ din Arizona care a speriat Vestul si Estul cu nazbitiile sale a-, para- si antiliterare. Matematicianul oltean emigrat in a doua jumatate a anilor ’80 in Turcia, apoi, via Maroc, in Statele Unite, este astazi profesor la Universitatea New Mexico. A generalizat logicile fuzzy, a introdus, pornind de aici, neutrosofia, logica „neutrozofica“, multimile neutrosofice, probabilitatea si statistica neutrosofice. Dictionarele americane si britanice de stiinte computationale vorbesc despre Functii, Secvente, Constante si Paradoxuri Smarandache. Aceasta matematica patafizica a fost translata si in literatura, caci autorul nostru este un paradoxist fara frontiere. A publicat un „Nonroman“, teatru patafizic, dadaist si absurdist, versuri de tot felul, bazate pe procedee antagonice, antinomice, contradictorii, oximoronice, o antologie a literaturii paradoxiste mondiale, manifeste paradoxiste, un volum in sapte limbi (si arabeste) si un jurnal de lagar. Este un promotor al literaturii „neliterare“, al nonliteraturii, al literaturii-obiect, produce in serie cele mai traznite si mai umile forme de text. Colaboreaza la zeci de reviste din toata lumea (din Bangladesh pina in Chile), tinde sa devina o institutie planetara si sa-si confectioneze o mitologie. E, in orice caz, un personaj pitoresc, bizar si traznit. In ultimii 7-8 ani a declansat asaltul asupra editurilor romanesti si, ca un adevarat „geniu“, si-a donat o parte din manuscrise Muzeului Literaturii Romane. Acelasi spirit „paradoxal“ si in privinta colaboratorilor, „recrutati“ din cele mai ciudate zone. Mai nou (adica de vreun an-doi), se intereseaza de „fenomenul Smarandache“ si membrii Academiei Dacoromane, o institutie dubioasa, securist-protocronista. Reviste mai mult sau mai putin obscure din provincie il elogiaza.

Intuind de la inceput ca paradoxul sta la baza lumii de azi, o „lume pe dos“ a tuturor posibilitatilor, combinatiilor si contradictiilor, matematicianul si scriitorul Smarandache (diletant nu lipsit de istetime) a devenit un adevarat print al teratologiei literare, idolul tuturor veleitarilor, al refuzatilor si al grafomanilor. Nu conteaza daca e geniu sau timpit – e, mai degraba, un geniu al timpeniei cu program, de natura sa-l complexeze pe insusi Giga. Be the best of whatever you are spunea Kipling. Or, in domeniul sau, Florentin Smarandache a a devenit cel mai bun. Pentru ca „sucarul“ si ultraexperimentalul autor nu da, de cele mai multe ori, impresia ca simuleaza stupiditatea: si-o asuma. Daca literatura sa e sau nu una pe masura lumii in care traim, ii las pe altii sa decida. Ma infior insa la gindul ca, in virtutea acestei logici, si, in orice caz, pentru tipul de literatura de care ne ocupam in aceste pagini, avatarul contemporan al binomului Eminescu-Caragiale este binomul Adrian Paunescu-Florentin Smarandache, doua „modele“ care, in plus, ilustreaza (caricatural) si ecuatia localism-globalism... Ca si in cazul romanelor lui Pavel Corut, ne aflam in fata unor teritorii extrem de semnificative in „monstruozitatea“ lor, pe care sociologii receptarii si expertii in domeniul studiilor culturale de la noi (citi or fi) inca nu s-au gindit sa le exploreze... Pentru ca, din pacate, traditia maioresciana a studiilor de patologie literara a cam disparut.