OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gelu Vlasin, Ultima suflare,
Asociatia Scriitorilor Bucuresti, Editura Azero, 2005, 68 p.

Dupa Tratat la psihiatrie (Vinea, 1999), volum recompensat cu premiul pentru debut al Asociatiei scriitorilor din Bucuresti, Gelu Vlasin promitea sa devina initiatorul unui curent poetic cunoscut in Franta sub numele de deprimism. Insertiile biografice si „dansul“ grafic al versurilor din pagina ritmau lectura, iar tonul resemnat-autoironic difuza o atmosfera ireal-nostalgica. Insistenta lexicala a unei recuzite tehnice cosmopolite faceau contrapunct efuziunilor lirice bine controlate. Debutul lui Gelu Vlasin promitea. Au urmat Poemul-turn si Atac de panica, dar poetul parasise deja Romania, stabilindu-se in Spania.

Desi, la vremea debutului, intra in concurenta cu a doua promotie a cenaclului cartarescian si cu Marius Ianus, Gelu Vlasin a reusit sa genereze printre poetii mai tineri un firav curent minimalist, preluat de Andrei Peniuc in Un animal mic si dus mai departe de Adrian Urmanov, cel din Poemele utilitare. Ulterior, criticul Marin Mincu, alaturi de Octavian Soviany, a adoptat acest tip de poezie, teoretizindu-l ca post-apocaliptic, post-textualist sau cvasi-literatura (Adela Greceanu tocmai publicase volumul Domnisoara Cvasi), iar influenta lui Gelu Vlasin a fost uitata. Atit Peniuc, cit si Urmanov s-ar putea insa revendica de la poetica „umila“, calina si autoironica a unui nevrotic temperat, dornic de protectie.

Ultima suflare, volum editat de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti impreuna cu Editura Azero, nu aduce noutati in lirica practicata de Gelu Vlasin. Mai mult, aidoma celor doua volume anterioare, poemele, minimaliste si minimale, nu mai au dictia si acea dementa latenta a celor de debut. Gelu Vlasin este fidel primului sau puseu avangardist in dispunerea versurilor in poeme si a acestora din urma in pagina: poezia este si desen, forma, nu numai spunere. Dar primele cedeaza din importanta in favoarea ultimei. Paginile sint inscrise cu dreptunghiuri de text in care versurile sint despartite de slash-uri, ceea ce denota o diminuare a vointei de expresie, dar si o concentrare a ei, o anestezie a eului poetic – panic prin traditie romantica – o singuratate autoimpusa ca sacerdotiu.

Pe masura ce dansul versurilor a obosit (din 1999 in 2005), dictia s-a focalizat pe trairile eului liric si contrapunctul ironic, inventiv, „realist“ de odinioara a disparut. Versuri ca „trupul ar fi o simpla salcie/la marginea timpului“ nu mai sint inramate ironic, fie si amar-ironic, de un spirit lucid si tragic, ceea ce face ca autenticitatea sa se piarda in favoarea declamatiei retorice. Pe Gelu Vlasin nu-l prinde foarte bine neo-expresionismul de care se apropie tot mai mult – sau de care-l apropie exilul spaniol –, nefiind un poet nici temperamental nici aflat in posesia unei imaginatii debordante. Or, minimalismul, pentru a fi viabil, trebuie permanent sa sugereze suspensia, inefabilul sau chiar vidul, nu sa le tematizeze direct. Disperarea eului care-si da ultima suflare este fara indoiala sincera, dar sinceritatea nu inseamna autenticitate: „o luna/palida/rostogolindu-se/ peste zilele mele/una cite una/o luna palida/fara de care/noaptea/n-ar mai fi putut respira/o luna palida/ca un fruct oprit/celor fara de mama/celor fara de capatii/o luna palida/ pentru care/miinile mele/sunt prea scurte/ sa o cuprinda…“

Desigur, valentele mistice ale acestor noi poeme compenseaza lipsa lor de nerv, dar pericolul care pindeste orice privire atintita tot mai mult catre absolut este pierderea concretului, a vietii. Poezia nu poate fi si rugaciune. Derapajele lirico-mistice il costa pe orice scriitor minimalist.