OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recunosc, sint de moda veche: nu-mi plac emisiunile de divertisment cu care ne coplesesc televiziunile autohtone, nu-mi place fast food-ul (y compris cel cultural), nici muzica hip hop si nici talk show-urile in care moderatorii vor sa fie cool cu orice pret, reducindu-si invitatii la rolul de simpli figuranti. Nu-mi place, in general, tipul de notorietate generat si promovat de mass media autohtona, pentru care supremul indice al valorii e dat de numarul de aparitii „pe sticla“ si in paginile cotidienelor, in contexte ce au, adesea, prea putina tangenta cu domeniul pe care il reprezinta candidatii (mereu aceiasi!) la supremul titlu de VIP. „Musti de-o zi pe-o lume mica“ imi vine sa spun, luindu-l ca aliat pe acidul Eminescu, demodat si el, desigur, si cu mari sanse de a candida la categoria „generatia expirata“. Graba de a alcatui liste negre si liste „albe“, frenezia generalizarilor si excesul de zel (destructiv si laudativ in egala masura) se inscriu in aceeasi sfera a efemeritatii, in care miza principala este spectacolul, gesticulatia ampla si vorbaria cit mai zgomotoasa.
Traim intr-o lume obsedata de imagine si aproape deloc preocupata de ceea ce se afla dincolo de aceasta. Desi nu sintem singurii, iar meteahna nu e citusi de putin noua, nu ne putem consola cu gindul ca „au mai patit-o si altii“.

Comunismul a anihilat sistematic individualitatea, substituind-o cu categorii, a compromis particularul pentru a instaura generalul si a subminat gindirea pe cont propriu. Departe de a restaura valorile individualitatii, ultimii saisprezece ani au adincit confuzia si au privilegiat, din nou, spiritul gregar, prelungind astfel multe dintre stereotipiile comportamentale dezvoltate in timpul regimului comunist. Sintem predispusi, in continuare, sa gindim – atunci cind inca o mai facem – in alb si negru, sa tragem concluzii definitive arborind fie un aer grav, de lehamite existentiala, fie, dimpotriva, o mina ironica, de atotstiutori si atotdispretuitori. Traind in acest limb, conventional numit post (-comunism, -modernism), e infinit mai comod sa consumam imaginile livrate pe banda de diverse instante mediatice decit sa punem sub semnul intrebarii „adevarurile“ si gloriile locale.

Numai atunci cind socoteala din tirg nu se potriveste cu cea de acasa ne oprim pentru o clipa, dezorientati, pentru a continua, apoi, in acelasi ritm somnambul. Asa s-a intimplat de curind, cind Uniunea Europeana a preferat un ilustru necunoscut (dupa criteriile noastre) unui personaj arhicunoscut aici, mereu prezent in paginile presei autohtone si pe micile noastre ecrane. Sa nu ne miram ca sintem priviti adeseori cu uimirea contrariata cu care omul normal priveste, de regula, ciudateniile naturii. Cind notorietatea audio-vizuala locala e un criteriu cu mai mare greutate decit competenta si eficienta profesionala, exista riscul ca nenumarate asemenea „accidente de parcurs“ sa apara.

Si la fel de riscanta mi se pare a fi – tocmai pentru ca implica generalizarea fara rest – tentativa de a vorbi despre o generatie expirata, in care vrem, nu vrem criteriul virstei primeaza. Dar cum sa pui o astfel de eticheta unei generatii intregi fara sa te gindesti la consecintele ce decurg dintr-un astfel de gest? Daca ne depasim propriile aprehensiuni si analizam la rece o astfel de propunere, vom vedea ca problema personalitatilor „expirate“ nu se poate pune in termeni generationisti, batrini versus tineri, cita vreme exista in jurul nostru o multime de oameni tineri (din punct de vedere biologic) al caror termen de garantie nu depaseste ziua de azi, dar si batrini care au traversat secolul si a caror prezenta e o garantie ca se poate vietui cu demnitate in orice regim. Nici tineretea, nici maturitatea si nici batrinetea nu sint calitati sau defecte in ele insele, ci doar in masura in care sint valorizate individual. Foloseste la ceva sa (mai) vorbim de generatii asteptate, generatii expirate, generatii de sacrificiu sau „generatii fara memorie“? Eu cred ca pariurile generationiste sint pierdute din start si ca putem vorbi (si chiar trebuie sa o facem), cu admiratie sau dispret, numai despre cazuri particulare.