OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am evitat in ultimii zece ani sa mai abordez acest extrem de dramatic si sensibil subiect pentru armeni. Am evitat sa ma mai pronunt asupra acestui subiect si dintr-o anume inadecvare a temei la lumea in care traiesc. Am renuntat sa-l mai promovez, dupa ce trei ani din viata m-am ocupat exclusiv de ceea ce s-a intimplat in 1915 cu omenirea in general si cu armenii in mod special. Nu vreau sa revin asupra acestui capitol de istorie universala si episod din viata familiei mele si a mea personal.

Nu am reactionat nici cind Franta a recunoscut oficial, printr-un articol unic semnat de Presedintele Republicii, genocidul armean. Nu am comentat nici cind, pentru prima data, oficialii germani au trecut prin Bundestag o rezolutie de recunoastere a crimelor impotriva umanitatii consumate la inceputul secolului trecut. Nu am luat atitudine nici cind un fost ministru de externe roman a suierat la urechile unui lider al comunitatii armene din Romania sa nu care cumva sa pomeneasca ceva de genocid de 24 aprilie. Cind armenii din toate colturile lumii comemoreaza cea mai neagra zi din istoria lor. Asa cum grecii, dupa 500 de ani, pe 30 mai inca pun steagurile in berna pentru a nu uita ziua caderii Constantinopolului si intrarea lui Mahomed I calare in Sfinta Sofia.

Insa doua mici incidente, anodine chiar, dar pline de semnificatii pentru lumea romaneasca in care traiesc, ma obliga sa reiau acest subiect. Mai intii pot spune ca m-a socat cinismul unei gazetarite de la Evenimentul Zilei, chiar in aceste zile cind in Statele Unite se discuta aprins acest subiect care infierbinta relatiile dintre Ankara si Washington – si nu numai –, care si-a permis sa avanseze cu dezinvoltura ideea „insignifiantei“ faptelor istorice din 1915. Cum ca nici nu ar avea importanta, spune analista, daca a fost sau nu Genocid, importante ar fi doar consecintele strategice ale gestului de recunoastere din partea americana asupra situatiei din Orientul Mijlociu si repercusiunile asupra relatiilor dintre Turcia si aliatii sai din NATO. Si nu numai. Inutil sa-i explic distinsei comentatoare detaliile politice si militare ale intregului „DOSAR 1915“, care au atins si istoria Romaniei prin esecul debarcarii aliatilor la Gallipoli in februarie-martie 1915. Care puteau schimba cursul istoriei daca Lordul Amiralitatii, viitorul premier Winston Churchill, nu ar fi oprit atacul asupra capitalei Imperiului Otoman.

Nu este nici locul, nici timpul potrivit pentru a intra in amanunte. Jocurile au fost incilcite, au devenit si mai sucite, singura certitudine ramin cei un milion si jumatate de armeni ucisi cu salbaticie. Cu premeditare si organizare oficiala. Cu sprijin logistic si militar german, cu martori oculari si documente oficiale in mult mai multe limbi. Arhivele turcesti, inabordabile cercetatorilor straini, dar si cele ale fostilor aliati, cele germane (Bundesarchiv Koblenz) si austriece (Staatsarchiv Wien), alaturi de zeci de mii de marturii (rapoartele unor diplomati germani, austrieci, francezi si americani, misionari germani si italieni, medici si personal medical german, italian si american etc.) contin suficiente dovezi pentru a clasifica crimele in masa comise de oficialitatile otomane – nota bene, otomane! – drept genocid, dupa criteriile introduse de Raphael Lemkin abia in 1944. Asa ca nu ni se pare indiferent pentru sanatatea morala a lumii de azi ce decid congresmenii americani. Dincolo de interesele strategice si politice imediate. Exista o intreaga dezbatere internationala, care atinge mai putin Romania. Aici sint la ordinea zilei tribulatiile cu tuica si caltabosi a doi politicieni, care fac de ris nu doar Ardealul lui Saguna si Lucian Blaga, cit o tara intreaga.

Nu continuam un subiect deja epuizat de presa autohtona. Vrem doar sa mentionam contributia E.S. Ambasador Nicolae Manolescu la mistificarea realitatii, prin atribuirea recenta a Genocidului armean... kurzilor!?! Triburile seminomade kurde au fost utilizate de oficialitatile otomane ca mina criminala in 1915. Istoria se razbuna. Este dreptul domniei sale sa fie interesat mai mult de meciurile de fotbal din campionatul Frantei, este dreptul somniei sale sa nu fi nici macar rasfoit Memoriile Ambasadorului Morgenthau, traduse in romaneste si cu o prefata a Ambasadorului american James Rosapepe pe care i le-am oferit personal, este dreptul oricarui intelectual roman sa strimbe din nas la subiecte care nu-l ating personal. Genocidul, contestat astazi vehement de oficialii turci, care santajeaza cu pozitia lor strategica si rolul lor in gestionarea razboiului din Irak, a avut loc. in 1915.

Putem discuta daca e oportun sa-l recunoastem, cu toate consecintele de rigoare in imediat pentru SUA si aliatii sai, dar nu putem sa negam ceea ce deja s-a si intimplat. Elie Wiesel si Marele Rabin zic da, oficialii politici israelieni, ba. Turcii santajeaza situatia de azi, ca sa se aranjeze si cu trecutul. Nu e simplu. Si nici drept. Generalul Sikorski, seful guvernului polonez in exil de la Londra, care tot clama ca sovieticii i-au omorit pe ofiterii polonezi la Katy´n, si nu nemtii, a murit subit intr-un accident de avion. „Anglia are nevoie de baionetele sovietice, nu de adevar“ – spunea senin acelasi cinic laureat al premiului Nobel pentru Literatura numit W. Churchill. A trebuit sa treaca decenii ca rusii sa-si recunoasca propriile crime. Altminteri e de neinteles cum de Olympique Marseille a reusit sa bata campioana Frantei chiar la Lyon. Iar Orhan Pamuk se dovedeste chiar un mare scriitor. Pe citite. incercarile dnei Rice si ale dlor Bush si Robert Gates pot bloca o rezolutie, dar nu adevarul. Echivalentul Raportului Tismaneanu pe acest subiect este The Armenian Genocide, de dr. Vahakn Dadrian. Tot 600 de pagini, doar ca a lucrat la el 40 de ani. Se gaseste tradus in mai multe limbi.