Draga mea Nadia, sper ca rîndurile
mele să vă găsească bine, pe dumneata şi pe Anna Andreevna, iar
pe Osip Emilievici, pur şi simplu acasă, plictisindu-se... M-au
îndurerat cuvintele tale, am văzut cu ochii inimii cizmele
„umaniştilor“ călcînd peste manuscrisele şi lucruşoarele
voastre, l-am văzut pe Osip Emilievici mîncînd acel
ultim ou fiert înainte de a dispărea în beciuri, şi pe
umanistul amator aşteptînd toată noaptea sosirea
profesioniştilor. Într-adevăr, previziunile optimiste ale lui
Gumiliev par a se îndepărta din ce în ce de realitate:
„Osip, tu vei muri în pat“. Îndrăznesc însă
a-mi păstra optimismul, eu, cel ce trăieşte într-o epocă în
care moartea în pat e oarecum mai des întîlnită
decît cea în beciurile diverşilor „Vasia“... Aşa
că-i trimit lui Osea aceste rînduri, cu speranţa că-l vor
găsi deja acasă...
Citeam, în seara trecută, cartea
despre îmbătrînire a austriacului supravieţuitor, cînd
în mintea mea s-au alcătuit cîteva conexiuni aparent
surprinzătoare. Aş vrea să le vorbim împreună, aşa cum o
facem în fiecare noapte de vară indiană. „Eternitatea arată
ca Marea Nordului în zilele fără adiere, dar ceţoase, atunci
cînd marea şi cerul înnegurat se contopesc fără să
formeze linia orizontului. Ceea ce raportez la o eternitate lipsită
de semne, cenuşie ca marea, raportez la un nimic, iar ce se
raportează la nimic e nimicit în cursul acestui act al
nonraportării.“ Ei bine, ştiind tu, Osea, meteahna mea de a
rămîne fixat asupra unei imagini, aproape ignorînd
ideea, m-am trezit instantaneu în tărîmul unui poem
de-al scumpei noastre Anna Andreevna. Iar prin acel poem pe care tu,
dragul meu, nu-l vei citi vreodată, am coborît în
propria groapă de fundaţie, în acea groapă jungiană unde
palpită Mîncătorul de oameni. Imaginea unei Mări a Nordului
a fost întotdeauna imaginea arhetipală a Iadului pentru umilul
tău servitor: cenuşiul înnegurat al apei fără de fund,
împestriţat de „stîrlici“ din gheaţă, apoi, şi
mai adînc, cimitirul marin, locul unde plutesc cadavrele
îngheţate ale tuturor ce-au fost, sînt şi vor fi. Şi
mai adînc, Întunericul îngheţat, poarta spre
tărîmul unui Hades acvatic, locul judecăţii. Iar aceasta nu
e decît varianta optimistă a coşmarului, pentru că o
judecată ia locul nimicului din textul lui Améry. Şi iată
că închid bucla şi ajung, totuşi, la idee...
Într-adevăr,
coşmarul absolut este acela al plutirii în semiobscuritate, în
primul strat de sub gheaţă, iar ceea ce adaugă un pumn de sare pe
rană ar fi stropul de conştiinţă, doar atît cît acea
imponderabilitate eternă, înfrigurată, într-un limb
acvatic, să fie mai înfricoşătoare. Dar, să revenim la
poemul Annei Andreevna: „Pe lac a-ncremenit o lună vastă/ Ca o
fereastră care s-a deschis/ În casa unor oameni ce, din vis,/
Treziţi au fost de-o aprigă năpastă.// Nevasta a fugit cu vreun
drăguţ,/ Bărbatul mort a fost adus acasă./ Sau s-a-necat fetiţa
lor frumoasă/ Şi i-au găsit sandaua lîngă puţ...// De pe
pămînt se vede prost. Dar noi,/ Simţind necazu-am amuţit
îndată,/ Un vînt fierbinte a-nceput să bată/ Şi
bufniţe ţipară din zăvoi.” Nu e unul dintre acele poeme ale
premoniţiei descifrate, nu e o interpretare servită de preot, după
ce am înmînat monedele: aici, Anna Andreevna este chiar
Pythia, poemul ei e bolboroseala sfîntă, iar capacităţile
mantice ale poetei sînt chiar mai puternice acum decît în
poemele „desfăşurate“. Poemul nu e nici testament, nici
acuzaţie, ci o privire aruncată prin ochiul selenar în
acelaşi Iad subacvatic care-mi bîntuie somnul. Şi, iată,
fără să încerc a te peria, dragul meu Osea, ajung la
cuvintele tale despre Dante: „Aş vrea să vă atrag atenţia aici
asupra uneia dintre particularităţile excepţionale ale psihicului
dantesc – spaima lui de răspunsuri directe, explicabilă, poate,
prin situaţia politică a veacului celui mai confuz, mai periculos
şi mai pirateresc“. Spaima de răspunsul direct e palpabilă în
fiecare vers de-al tău sau de-al Annei Andreevna. Cît despre
secolul dantesc, greşeşti cumplit: secolul tău este cel mai
confuz, mai periculos şi mai pirateresc... Versurile splendide ale
Ahmatovei mi-au amintit pasajul Westminster Abbey, din Memoriile lui
Chateaubriand. Sînt convins că le ai în minte. Încuiat
între zidurile edificiului, Chateaubriand se culcă pe
faldurile de piatră ale unui linţoliu, în aşteptarea
dimineţii. Iar prima lumină, atît de dorită, „izvora oare
din cei doi fii ai lui Eduard al VI-lea ucişi de unchiul lor?
Dumnezeu nu mi-a trimis tristele şi fermecătoarele lor suflete, ci
fantoma uşoară a unei femei, o adolescentă, ducînd o
lumînare la adăpostul unei foi de hîrtie răsucită în
cornet: era micuţa clopotăreasă. Am auzit zgomotul unui sărut,
iar clopotul a bătut ivirea zorilor“.
Moartea nu dezvăluie
tainele vieţii, spunea acelaşi Chateaubriand, dar iată că
dragostea poate fi calea de ieşire din infern. Chiar dacă vine în
persoana micuţei clopotărese aduse acolo de promisiunea unui
sărut... Atît moartea, cît şi dragostea sînt
pîndite de demonii ridicolului. Dacă aş vrea să fiu
malevolent apropo de infernurile părinţilor teologi, ambivalenţa
aceasta ridicol/măreţie este echivalentă prezenţei simultane a
viermilor şi a flăcărilor în Iad... Cît despre
explicaţiile lui Grigore de Nyssa, ţi le amintesc aici tocmai
pentru că ştiu că-ţi voi aduce un zîmbet pe buze: este
evident, scrie Grigore de Nyssa, că focul Iadului are proprietăţi
în întregime diferite de cele ale focului de pe pămînt,
dat fiind că primul nu se stinge niciodată. La fel, spune el
vorbind despre viermii Iadului, şi aceştia, fiind veşnici, vor
avea proprietăţi ce-i deosebesc de platelminţii comuni... Osea, de
ce iadul nostru nu este unul al pîrjolului, al pustiului unde
un vînt fierbinte răscoleşte cenuşa, unde tălpile sînt
arse de flăcările eterne? De unde spaima noastră faţă de hăul
acvatic? Dar, dacă mă gîndesc la cartea splendidă a lui
Rohde, Psyche, mă uimeşte asemănarea dintre acea plutire abisală,
lipsită de sclipirea conştiinţei, de orice urmă de activitate, şi
plutirea umbrelor din Hadesul homeric. Şi, dacă mă gîndesc
mai bine, Iadul grecilor antici este cel care conţine elemente
acvatice. Iată că eu am lansat întrebarea şi că vin singur
cu o pistă de cercetare... Pe data viitoare.
În imagine: Osip Madelştam
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters