Atunci cînd, într-o altă viaţă, am descins pentru prima oară
în locuinţa din Mîntuleasa a lui Geo Şerban şi a Danielei, rafturile care
gemeau de cărţi din sufrageria de primire erau înţesate de mici obiecte aduse
de peste tot, semn că amfitrionul şi soţia sa au călătoria în sînge şi ştiu cum
să transforme un spaţiu de locuit într-unul subiectiv, în care amintirile nu te
părăsesc, ci te însoţesc de-a pururi, îmblînzindu-se cu fiecare privire care le
mîngîie. Ulterior, cei doi au călătorit şi mai mult, numărul obiectelor
afective de pe rafturi a crescut şi el, însă din poveştile pe care mi le-au relatat
– de prin Elveţia, de prin Israel, Ungaria sau din alte locuri (cel mai recent:
Praga) –, eu am rămas cu o singură învăţătură de bun-simţ, rezumativă: că o
bună călătorie e ca viaţa însăşi, te învaţă să cîştigi, dar să şi rămîi senin
după ce pierzi sau atunci cînd planurile iniţiale nu îţi reuşesc,
contrariindu-te. Altfel spus: că indiferent din ce unghi priveşti lucrurile,
ele nu au dreptul să te convertească într-un resentimentar, fiindcă
resentimentul ucide voioşia. Nu doar Nietzsche, ci şi Geo dixit...
Îmi amintesc, de pildă, de ironia jovială, deloc păguboasă,
cu care Geo Şerban mi-a povestit de păţania pe care a avut-o mai demult cu
serviciul consular al unei ţări arabe. Dorind să facă un grupaj despre
literatura acesteia, el s-a adresat iniţial ambasadei, care şi-a declinat
competenţa, dar i-a sugerat că i-ar finanţa un sejur la faţa locului, pentru
documentare. Senin şi pacifist ca un helvet imperturbabil cîntînd iodlere în
mijlocul furtunilor alpine dezlănţuite, Geo a bifat „multiple entries“ în
formularul de viză, justificîndu-şi cererea prin dorinţa cu totul inocentă de a
profita de ocazie pentru a-şi vizita o rudă stabilită în Israel. În acel
moment, solicitudinea consulului, neţărmurită pînă atunci, s-a stins subit
într-o grimasă amară: ceea ce nu a înţeles bietul om nici pînă astăzi a fost
zîmbetul senin, deloc frustrat al lui Geo, proprie unui om pentru care viaţa
înseamnă atît suişuri, cît şi coborîşuri – şi înţelepciunea cu totul rară, de
echilibru uman senin, pe care o decantezi din ele.
Fost redactor la revista Secolul 20, Geo Şerban a călătorit
atît real, cît şi imaginar, rămînînd pentru totdeauna zîmbitor, calm şi senin,
complet lipsit de răutăţi, sarcasme piezişe sau ironii acide. Atunci cînd se
întîmpla să fiu întrebat la Cluj „cum este Geo“, dădeam de regulă un răspuns
pentru care interlocutorii mei nu păreau să fie pregătiţi: este, le spuneam,
cea mai neverosimilă făptură pe care am văzut-o în viaţa mea, fixată pentru
totdeauna în serenitate şi bunătate. Un om foarte încercat de viaţă la
începutul identităţii sale culturale, dar unul care a izbutit să transforme
viaţa în sursă de plăcere şi de seninătate. A frecventat des casa lui G.
Călinescu, editînd ulterior şi dintre cărţile marelui critic, dar i-a sublimat
în zîmbet megalomania şi ultragiile“. A salvat, într-un moment istoric foarte
greu, cu consecinţe care i-ar fi putut fi fatale, manuscrisul Cronicii de
familie a lui Petru Dumitriu, a lucrat, scrupulos şi temeinic, numeroase
proiecte culturale helvete, a scris contribuţii fundamentale pentru înţelegerea
lui Odobescu şi a avangardei, pentru a se replia în deceniile de după Revoluţie
la ardelean al cuvîntului: un om în detrimentul căruia alţii se bucură de
onoruri, culeg lauri – Realitatea evreiască, unde a editat, preţ de cîteva numere
substanţiale, foarte bine documentate, o recuperare obiectivă, nepărtinitoare a
publicisticii lui Mihail Sebastian. Peste tot: un profesionist impecabil, de
încredere, pe care se poate conta. Un muncitor, în sensul altruist, şi
colectează medalii – sau rupe, cu un cinism debordant, floricele parfumate de
pe coroniţa celorlalţi.
În legătură cu munca pe textele arhivate ale lui Sebastian,
un mic detaliu e suficient pentru a lumina delicateţea umană cu totul
inconfundabilă a lui Geo. S-a întîmplat să fiu la Bucureşti atunci cînd a
apărut volumul Martei Petreu despre „ucenicul Diavolului“, şi Geo îl comenta
polemic, ca unul care văzuse direct toate rîndurile pe care le incrimina
autoarea şi nu era, fireşte, de acord cu sensul de bază al interpretării. L-am
îndemnat să scrie o cronică, fiind cel mai îndreptăţit să ridice, fără patimă
şi strict obiectiv, cîteva semne de întrebare. Geo a refuzat, delicat şi
evaziv: va scrie cîteva rînduri de principiu, mi-a spus el, atunci cînd
valurile se vor domoli, dar nu va menţiona nume; în ultimă instanţă,
documentarea Martei Petreu e exemplară şi chiar dacă interpretarea i se părea
tendenţioasă, munca investită în carte trebuie apreciată cum se cuvine, pe
considerentul că e inedită şi eminamente constructivă.
Nu e un secret pentru nimeni că delicateţea i-a adus lui Geo
Şerban şi un deficit de notorietate. A scris foarte mult, temeinic, la obiect
şi extraordinar de nuanţat, dar a publicat, editorial vorbind, foarte puţin,
ceea ce aruncă asupra generaţiilor care vor veni sarcina de a recupera din
varii locuri o operă bine structurată ideatic şi tematic, pe care, atent cu
ceilalţi şi neatent cu sine însuşi, autorul a diseminat-o, finalizînd sintetic
foarte puţin din ceea ce îşi propusese. În mod cu totul şi cu totul paradoxal,
la Geo Şerban altruismul omului a subminat, în bună măsură, mefienţa competentă
cu care un critic se apleacă asupra cărţilor pe care le citeşte şi analizează.
Stilat, senin şi îndatoritor, a mustrat rar, deşi era cel mai îndreptăţit s-o
facă. A inserat nuanţe, cu teama de a nu jigni; a precizat detalii, tot cu o
teamă irizată de bunătate, şi anume cu aceea de a nu răni pe cineva. A lucrat,
în bună măsură, pe materia infinitezimală a culturii: ca şi acum, de pildă,
cînd publică un serial nostalgic în Observator cultural despre Bucureştiul
literar de altădată, scrisul său a avut dintotdeauna un farmec aparte, gracil
şi discret, condus din umbră de o foarte esenţializantă voinţă de
impersonalizare, în care se vede cel mai bine anticălinescianismul vătuit al
unui program intelectual personal, situat la antipodul a tot ce putea fi
orgoliu, megalomanie sau histrionism.
De pildă, atunci cînd a apărut A treia cale a lui Sorin
Antohi şi Adrian Marino, am început să mă gîndesc ce formidabil ar putea deveni
un volum dialogal realizat cu Geo Şerban, în care ar putea fi evocate vremuri
de azi şi timpuri de mult trecute. Şarmant causeur şi posesor al unei memorii
prodigioase, Geo ar putea învia multe detalii pe care azi le socotim pierdute:
i-a cunoscut pe marii corifei ai avangardei autohtone, a fost frecvent în casa
lui G. Călinescu, a văzut multe ca redactor la Secolul 20 şi a prins cel puţin
trei întoarceri esenţiale de regim politic, calitatea sa de martor fiind unică
printre supravieţuitorii literaturii române de astăzi. M-a refuzat melancolic
şi potolit, aşa cum şi-a trăit întreaga viaţă: rostul lui – mi-a spus – nu este
acela de a deveni prezumţios prin intermediul unei cărţi care l-ar putea
vedetiza. Nici memoriile nu şi le va scrie, deşi ar avea ce povesti: e treaba
altora să traseze firele de mult pierdute, descoperind în interstiţiile lor şi
eventuale noduri pe care el, discretul Geo, le-a legat. Temeinic şi bine – ca
întotdeauna.
Pentru mine, ca ardelean iubitor de Bucureşti, Geo a fost şi
un ghid urban inconfundabil, obiectiv şi precis, lipsit cu desăvîrşire de
vocaţia dispersiei sentimentale sau de aceea a pitorescului balcanic, aproape
inerent bucureştenilor mai în vîrstă. Atunci cînd am aflat că locuieşte pe
strada Mântuleasa, l-am rugat să-mi arate locurile: terenul, mult timp viran,
al fostei şcoli în care a studiat Mircea Eliade, biserica intimă din colţ, apoi
prelungirea pe Plantelor, unde era fostul sanatoriu Şuţu, în care a murit
Eminescu, şi pe care se află mai nou Colegiul Noua Europă, reper intelectual
esenţial al amîndurora. Aici am lansat, în prezenţa lui Geo, proiectul Istoriei
politice a literaturii române, într-o toamnă tîrzie a anului 2005. Înţelept şi
la obiect, mi-a enumerat apoi, la cald, cîteva motive pentru care proiectul nu
va merge, unele ţinînd şi de ambiguitatea binevoitoare a persoanelor care se
aflau în sală. Entuziasmat ca un novice aflat la început de drum, speram să nu
aibă dreptate, deşi ştiam, vag şi abulic, că are. A avut – fireşte. Ca
întotdeauna, aş mai putea spune...
Deşi ne despart cotidian peste cinci sute de kilometri în
spaţiu, m-am raportat dintotdeauna la Geo ca la un genius roman: ca la un frate
spectral, care ştie să te sfătuiască, dar să şi te readucă cu picioarele pe
pămînt, atunci cînd ai iluzia că pluteşti. De mai bine de trei decenii, demarez
vreo acţiune sau iniţiez vreun proiect întrebîndu-mă, în sinea mea, „ce ar
spune Geo“ despre ele.
Nu întotdeauna apuc să îl consult direct – şi-mi pare imens
de rău că nu este mai aproape. Am mai trăit, cu Geo, şi o altă experienţă, pe
care o socot pînă acum ca fiind parţial inexplicabilă: deşi avem amîndoi acces
direct şi neîntrerupt la Internet, schimbul de mesaje nu a reuşit să abolească
distanţa fizică dintre noi, aşa cum mi s-a întîmplat cu alţi prieteni. Obsesiv,
am început să-mi analizez reacţia, s-o desluşesc: cum se face – mă întrebam –
că, de la fiecare vizită pe care i-o fac, plec mai bun şi mai întremat, în
vreme ce schimburile de mesaje de pe Internet nu par să aibă acelaşi efect?
Încetul cu încetul, am izbutit să articulez şi un răspuns cît de cît plauzibil:
ce-mi lipseşte în contactul electronic este integralitatea fiinţei sale de
înţelept jovial şi scăpărător, impresia de covîrşitoare experienţă umană
liniştită, cumpătată, pe care o degajă Geo. Omul şi aura pe care o iradiază.
Ştiu şi ce ar spune el, citind aceste rînduri: m-ar mustra,
sever, că exagerez. Visul meu este o viaţă literară în care etalonul de
competenţă şi de valoare să fie dat de oameni ca Geo Şerban. Aveţi dreptate: e
o utopie în mare parte irealizabilă...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters