OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Geo DUMITRESCU
Poezii
Editie completa si definitiva. Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2000, 312 p., f.p.


Aproape intreaga opera poetica a lui Geo Dumitrescu a fost strinsa intr-un volum omagial intitulat Poezii (neasteptat de simplu, daca ne gindim la rezonanta unor titluri precum Libertatea de a trage cu pusca sau Africa de sub frunte). Cartea contine toate ingredientele dragi iubitorului de poezie: conditii grafice excelente, o bogata rubrica de referinte critice, un indice alfabetic in care este specificat anul de aparitie al fiecarui poem si, bineinteles, o mica postfata-bijuterie semnata de Geo Dumitrescu insusi. Poemele selectionate apar intr-o ordine derutanta (propusa probabil de autor); este sugerat un sens invers, o regresie: de la poeme scrise in anii ’60 pina la primele incercari ale poetului, datind din anii ’39-’41.

In loc de prefata putem citi un eseu al lui Eugen Simion scris in 1989 – iata un gest specific criticului in cauza, care nu pierde nici aceasta ocazie pentru a-si autoconfirma perenitatea propriilor judecati. Rindurile impersonale scrise inainte de ’89 sint completate de mici observatii postdecembriste, mult mai animate, mai polemice. Presedintele Academiei renunta la tonul obiectiv (cu care se mindreste atit de mult) si subliniaza neajunsurile culturii romane postdecembriste: „paguboasa viata literara“, „fantasmele care umbla tantose si intolerante pe culoarele istoriei postrevolutioanre“ etc. Asadar un suspect de cuminte comentariu literar combinat cu o scurta invectiva la adresa vremurilor care au tulburat acel ton critic imperturbabil. Prefata se incheie cu o apreciere sugestiva a „inconformismului“ lui Geo Dumitrescu: „Ii sta bine lui Geo Dumitrescu, la virsta lui si la pozitia sa academica, acest simpatic inconformism“.

Demne de discutat sint avatarurile volumului Aventuri lirice (1963) care are o istorie cu totul aparte. Premiat de Uniunea Scriitorilor, volumul a fost considerat la acea vreme un act de curaj poetic. Acum sintem departe de a mai intelege o astfel de receptare. Aventuri lirice cuprinde variatiuni pe cunoscute teme proletcultiste, e adevarat mai abile, mai poetice decit „realizarile“ unui Desliu sau A. Toma. Paradoxul nu se opreste aici: printre compromisuri apar doua poeme fara miza extraliterara (Intrare in atelier si Treptele iertarii) si Ciinele de linga pod, o adevarata capodopera „ratacita“ intr-un context complet defavorabil. Toate aceste date fac din Aventuri lirice un volum cu totul aparte: un compromis poetic evident insotit de reusite poetice la fel de evidente. Majoritatea poemelor fusesera preluate in Jurnal de campanie, carte aparuta mai tirziu (1974). Intr-o antologie din 1994, Libertatea de a trage cu pusca si celelalte poeme, doar cinci poeme din Aventuri lirice au fost selectionate. Concluzia? „Atita ramine dintr-o carte de aproape 200 de pagini (cu tot cu ilustratiile lui Benedict Ganescu), scrise, daca datele de la sfirsitul poeziilor sint exacte – si nu avem de ce sa ne indoim – intre 1938 si 1962.“ (Ioana Pirvulescu, Prejudecati literare, Univers, 1999).

Si totusi! Protejate de un alt titlu, Jurnal de campanie, aproape toate poemele Aventurilor lirice reapar in antologia de fata (inclusiv Macarale la marginea orasului: „Vin macaralele! Spun ei, si se vede usor/ ca-n aceasta veste e amestecata/ si bucuria revederii/ unor vechi cunostinte dragi“). Sa fie un act de onestitate poetica? In acest caz nu ar fi trebuit excluse nici poeme precum Creierul uzinei: „clip-clap, generatorul 1,/ clip-clap, generatorul 2,/ clip-clap, generatorul 3, 4, 5, 6…“ In orice caz portretul poetic al lui Geo Dumitrescu cistiga in complexitate cu aceste „noi readaugiri“. Am relatat toate aceste „aventuri lirice“ pentru a semnala asumarea unui compromis – tocmai acest gest il face mai putin evident (nu intimplator insista Eugen Simion tocmai pe asumarea stingismului in cazul lui Geo Dumitrescu). Oricum, lectura volumului trebuie sa includa si astfel de reconstituiri, de contextualizari, dupa parerea mea necesare. Mai trebuie spus ca restrinsa opera poetica a lui Geo Dumitrescu a cunoscut nenumarate reeditari. Fiecare „nou“ volum insemna, de fapt, o antologie. Ultimele inedite dateaza din 1974 (acelasi Jurnal de campanie). Un alt paradox asadar: un poet care scrie putin (o virtute, in opinia lui Eugen Simion), dar care publica mult…

Toata aceasta „politica“ a reeditarilor, a antologarii, nu este intimplatoare. Opera poetica a lui Geo Dumitrescu contine mesaje ideologice explicite – nostalgia sa a fost intotdeauna sa reconstituie un posibil „sistem“ poetic. De la tonul anarhist din Libertatea de a trage cu pusca pina la compromisurile din Aventuri lirice, stilul acestui poet este unul extrem de constant: in reteta sa intra achizitiile avangardei tirzii de la noi (suprarealism, mai ales), un discurs anti-razboi (o experienta marcanta pentru poet) si alte „ticuri“ mai discrete, la fel de eficiente, insa. Citeva dintre ele: „jocul de-a geografia“ (Africa de sub frunte, Balada corabiilor de piatra etc.), structura epica a poemelor de dimensiuni mari, poeme de dimensiuni mici cu nucleu dur (cu „poanta“, cu o imagine expresionista incorporata etc.).

S-a vorbit despre antisentimentalismul lui Geo Dumitrescu. Dupa parerea mea nu aceasta este nota sa originala. „Raceala“ poemelor, ironia taioasa, toate vin dintr-o nevoie acuta de sistematizare a propriei poezii, de propunere a ei ca manifest coerent. Iata o replica data poeziei sentimentaloide: „Din toate astea nu se-intimpla nimic –/ sint atitea lucruri din care poti sa faci o poezie!/ Fapt e ca cerul este tot albastru/ si stelele mai mult decit o mie…“ (Literatura, 1940). Din versurile de mai sus trebuie retinuta, pe linga dorinta evidenta de a face o poezie a concretului, si „demascarea“ lipsei de rationament („stelele mai mult decit o mie“). Nici un manifest nu este lipsit de argumentatie in discursul lui Geo Dumitrescu. Noutatea sa consta nu atit in mesajul propriu-zis (atit de specific avangardei), cit in nevoia de demonstratie rationala. Unele titluri exprima perfect acest deziderat poetic: Nevoia de cercuri sau As putea s-arat cum creste iarba.

Cit despre poemele ample, edificatoare cred ca ar fi o paralela intre Balada corabiilor de piatra si Ciinele de linga pod, scrise amindoua in acelasi an 1961. In primul dintre ele intervine acel „joc de-a geografia“ de care aminteam mai sus; privirea poetului aluneca pe deasupra hartii planetei si imagineaza o istorie a insulelor, „corabiile de piatra“. Apar aici inclusiv procedee care ar putea fi considerate postmoderne avant la lettre: referiri la documente sau lucrari fictive, note in subsolul poemului, ironii dintre cele mai reusite (cataclismul care a dus la aparitia insulelor este explicat astfel: „Totul pare sa fi pornit de la o mica defectiune/ la sincrofazotronul soarelui –/ pe atunci, inca foarte rudimentar) etc. Din pacate, poemul nu se opreste aici – mesajul este unul foarte concret: insulele au fost victimele colonialismului si cam toate ar trebui sa urmeze exemplul Cubei care a pornit deja „in lunga croaziera planetara/ a libertatii…“ Un astfel de poem nu poate fi analizat cu logica, atit de simpla, a compromisului; poate ca implicatiile extra-literare ar trebui ignorate atunci cind reusita artistica este indiscutabila. In Ciinele de linga pod se intimpla exact contrariul – mesajul ramine abstract, ambiguu si, in ultima instanta, neimportant. Ceea ce conteaza este preocuparea pentru concret, pentru crearea unei imagini stranii, percutante. Desi la un moment dat poetul se lupta cu un gind „burghez“ („du-te dracului, pacoste burgheza,/ drojdie a josniciei!“), mesajul de acest tip ramine irelevant. Imaginea poate fi regasita in Racul lui Ivasiuc („un ciine urit si inteligent“; vezi paginile 81-82, Albatros, 1976) – la fel se intimpla si acolo: gratuitatea imaginii infringe mesajul concret al parabolei. Alaturarea nu este intimplatoare – desi afirmati in genuri diferite, cei doi imi par afini: aceeasi preocupare pentru rationament, cit si pentru imaginea parabolica puternica, de tip existentialist.
Pentru balada ciinelui Degringo si pentru alte poeme cu mesaje care ramin pe tarimul literaturii (Biliard, Intrarea in atelier, Scoala frumusetii etc.), pentru valoarea acestor texte trebuie apreciat Geo Dumitrescu.

Textele „angajate“ (mai blind spus: contextualizate excesiv) domina din pacate opera acestui poet si tot din pacate (sau din fericire) de multe ori ele ascund o poezie adevarata. Si dupa acest nou bilant intitulat Poezii, statutul lui Geo Dumitrescu ramine ambiguu: este un mare poet sau doar un mare „caz literar“?