OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Attila BARTIS
Tihna
Traducere din limba maghiara
de Anamaria Pop
Editura Paralela 45, Colectia „Fictiune fara frontiere“, Pitesti, 2006, 336 p.

O carte imi face cu ochiul de pe un raft al librariei. Nu e nici prima, nici ultima oara, dar, de data asta, semnalele sint puternice si atractia e maxima. Libraria Carturesti fiind unul din cele mai bune locuri pentru a rasfoi romane, am acceptat invitatia tacuta de a-l deschide pe acesta. Dupa primele pagini, m-am decis sa-l iau acasa.
Nu mi-a parut rau: un scriitor maghiar contemporan a compus un text puternic.

Un text remarcabil, poate unul dintre cele mai bune din literatura europeana „furioasa“ a anilor 2000. Intunecat, profund, dureros si ironic, romanul Tihna de Attila Bartis, prozator (si fotograf) budapestan nascut la Tirgu Mures, are un subiect tare si o constructie pe masura. Romanul lui Bartis a aparut in Ungaria in 2001 si a fost tradus pina acum in germana, spaniola, bulgara si, nu in ultimul rind, romana – in excelenta versiune a Anamariei Pop.
Ironia taioasa care emana din carte porneste inca de la titlu, pentru ca numai despre tihna nu scrie Bartis. Cum ar putea fi vorba despre asa ceva intr-un text care prezinta o societate maghiara aflata in plin comunism, sufocata de compromisuri, prejudecati si nevoi, cu un personaj-narator-scriitor-bolnav-frustrat ce oscileaza intre o dementa oedipiana si o tristete vinovata, refuzind sa se minta pe sine, legat de o mama tiranica, Rebeka Weér, care seamana foarte bine cu personajul din Pianista Elfriedei Jelinek?
Povestea din cartea lui Bartis e simpla, dar firul ei se desface in mii de meandre. Personajele principale sint Andor Weér, naratorul, Rebeka Weér, mama-actrita, si Eszter Fehér, iubita lui Andor.

Intregul roman poate fi citit ca un monolog al lui Weér, un scriitor de treizeci si sase de ani, crescut in lumea teatrului budapestan si inca aflat sub umbrela dominanta a unei mame prada unor caderi nervoase succesive, cu care ajunge sa comita incest. Actrita Rebeka Weér se inchide in casa, traindu-si ultimii cincisprezece ani din viata inconjurata doar de decorurile din spectacolele in care jucase; ia aceasta decizie in urma cenzurii profesionale suferite din cauza fugii fiicei sale Judith, violonista emigrata careia ii organizeaza o inmormintare falsa din cauze de sistem politic care-i pericliteaza cariera. Mama este figura centrala a romanului: alienata, decazuta, inraita, ratata, fosta mare actrita a teatrului maghiar ramine o epava cu accese dictatoriale; picatura chinezeasca sint cuvintele cu care-l intimpina de fiecare data, cerberian, pe Andor, la intoarcerea acasa: „undeaifostbaiete“. Multe scene remarcabil conduse ale romanului sint legate de acest personaj, iar cea mai puternica dintre ele este fuga sa de pe scena (si, prin extensie, din viata). Nimic mai sugestiv in acest sens decit imaginea surrealista a unei actrite costumate in Cleopatra, alergind spre casa pe strazile Budapestei, cu ochii in lacrimi, asemenea unei furii. Evadarea actritei de pe scena are semnificatii multiple: ea marcheaza sfirsitul unei cariere si, odata cu acest final, alunecarea in incest si in boala.

Pe linga mama, atentia lui Andor este distribuita si catre Eszter Fehér. Nascuta in Romania, Eszter isi pierde parintii, ucisi de securitate. Ajunge la un orfelinat, de unde bunicul ei o preia contra unei „donatii“ substantiale in obiecte de valoare. Ramasa singura dupa moartea bunicului, Eszter cere sa emigreze in Ungaria. Pasaportul o costa insa contravaloarea casei mostenite si, ca bonus pentru autoritatile romane, virginitatea: este abuzata de tovarasul securist Vultur, seful sectiei pasapoarte. Cu acest pret ajunge Eszter la Budapesta, unde Weér o cunoaste in pragul sinuciderii. Lucrurile nu merg spre bine nici pe parcursul relatiei cu scriitorul: violente, avorturi, spitale de boli mintale, certuri cu Rebeka Weér, care se opune oricarei relatii a fiului cu vreo femeie.
Moartea mamei lui Andor Weér – episod ce deschide, incheie si in jurul caruia evolueaza intreaga carte – rezolva o situatie, dar nu si problema, care e una mult mai adinca decit relatia mama-fiu: dincolo de aceasta psihodrama familiala, romanul lui Bartis este radiografia unei lumi in descompunere, analizata remarcabil de ochiul lucid al naratorului, care compune din flash-back-uri si amintiri caleidoscopice portretul intunecat atit al unei societati comuniste in prag de colaps, cit si al indivizilor care o compun.

- Imaginea unei lumi a disperarii, patologiei, tragediei
Personajele secundare au fiecare cite o poveste si sint conturate cu o mina foarte sigura: Jolika, patroana de la Perla Balcanilor, un restaurant frecventat constant de scriitorul-narator, Éva Jordán, editoarea si amanta acestuia, care jucase acelasi rol si pentru Weér senior, prostituata care creste pasari cu aripi rupte sau Albert Mohos, un preot de tara atipic. Toate vin sa contureze imaginea unei lumi a disperarii, patologiei, tragediei, in care destinele personale sint conditionate genetic, moral si social.
Prima dintre lumile descrise de Bartis este una „artificiala“ – o lume a artistilor (scriitori, violoniste, actrite), o lume bolnava, structurata pe logica pathosului, a violentei si a fricii, populata de oameni chinuiti, fiecare avind propria trauma. A doua lume, cea „reala“, este un nivel macro al primeia: jocurile de putere ale celei dintii, axate pe emotional si estetic, isi gasesc in ea corespondentul politic si social.

Pentru cititorii romani poate reprezenta un punct de interes si imaginea tarii noastre, asa cum reiese ea din conversatiile personajelor secundare: „…romanii au adus cu ei un vagon de curve…“ sau „Tata statea toata ziua in camera de hotel pentru ca nu suporta romanii si canicula…“ sau „…prin satele Romaniei s-a raspindit cu iuteala fulgerului vestea cea buna, ca la Budapesta se poate cersi pe baza de procente. Au sosit transporturi intregi cu ologi proaspat mutilati“.
Cuvintele despre romani sint departe de a fi elogioase; totusi, nu exista inflamare nationalista in acest text, care nu face decit sa surprinda o perceptie a ungurului cu nivel de trai mediu asupra unei perioade tensionate din istoria comuna a celor doua tari – nici societatea maghiara nu este tocmai gratulata de condeiul scriitorului. Cit despre vecinii de granita, ei sint desenati „cu dragoste si abjectie“, dupa cum reiese si din nostalgica poveste a Jolikai, patroana de la Perla Balcanilor, si a lui Radu, un constantean intilnit de ea pe malul Marii Negre.

Ca tehnica a scriiturii, Bartis a adoptat un stil precis, puternic, asemenea celui al unui slefuitor de diamante. Romanul are un atu in plasticitate – exista citeva instantanee memorabile din acest punct de vedere (falsa inmormintare a lui Judith, sora lui Andor, fuga Rebekai de pe scena, descrierea pasarilor din dulapul prostituatei), si indraznesc sa cred ca nu speculez cind spun ca in ele se vede si formatia de fotograf a lui Bartis. Vocea auctoriala este inconfundabila, iar furia si risul scrisnit din spatele faptelor narate, scenele de o teatralitate autentica, neostentativa si cele in care sexul si violenta se combina ca ingrediente brute ale unei existente reduse la lupta pentru supravietuire fac din acest text deopotriva psihodrama si roman social noir.
Ritmul alert, angoasant al povestii este sustinut de frazare. Virgule despart din cind in cind fraze aparent interminabile care accentueaza oralitatea, iar cuvintele sint scrise uneori legat („undeaifostbaiete“) pentru a sugera tensiunea psihica si autismul personajului. Limbajul devine frust pe alocuri, fapt ce nu impiedica folosirea cuvintelor sofisticate acolo unde este nevoie; rezultatul este un mariaj fericit intre discursul colocvial si cel elevat.
Nimic nu este lasat la voia intimplarii in acest roman, a carui oferta in ceea ce priveste inventivitatea lingvistica este de departe una dintre cele mai bune pe care ne-a facut-o literatura central-europeana a ultimilor ani. Pina si numele personajelor au fost alese tinindu-se cont de semnificatia lor: Weér inseamna singe, iar Fehér – alb.

Tihna este o arta poetica a unui scriitor postmodern-neoexpresionist, un elogiu ironic dedicat unei mame tiranice, un roman-saga despre tiranie, abuz, boala si libertate. „Libertatea“, spune la un moment dat Andor Weér, „nu este o stare destinata oamenilor“.
Romanul lui Bartis poate fi asemanat cu un virtej provocat de curentii marini sau cu geometria perfecta a unei tumori, iar singura parte din el care poate sugera non-ironic o stare de pace – si aceea resemnata – este finalul: „Daca as sta afara, sa spunem ca-n curtea unei case de pe malul unui lac, undeva intr-un loc uitat de Dumnezeu, in Carpati, nici atunci n-as putea sa scriu altceva decit ca ma fascineaza doar un singur lucru: cerul instelat care-i deasupra mea. Iar asta e inca foarte putin“.
Daca Tihna va face vreodata cu ochiul de pe raftul vreunei librarii si sinteti pregatiti pentru o excursie cu un veritabil montagne-russe literar, lasati-va purtati de Attila Bartis pe strazile Budapestei, prin trenurile si satele Ungariei, prin restaurante, edituri si apartamente, spitale, cimitire si teatre. Este o carte care te rasplateste din plin pentru timpul acordat lecturii, o furtuna dupa care savurezi linistea ca dupa nici o alta.