OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Draga Alex. Leo Serban, cu riscul de a friza paradoxul in ochii unor localnici (bucuresteni), sper sa fii de acord sa translam asupra festivalurilor de film un fel de norma aplicata filmelor insesi: in evaluarea lor, pentru un critic, cel mai putin conteaza lista primiilor dobindite sau cifra biletelor vindute (numai oficialii din bransa locala n-au altceva de spus despre filmele noii generatii, decit ca au adus mari premii internationale patriei eterne). Daca-mi ingadui translarea, ultimele lucruri ce-ar fi sa ne pasioneze in privinta unui festival de film ar fi calitatea palmaresului si a juriului.

Nu m-as grabi, deci, sa te intreb ce parere ai despre palmaresul IIFF Anonimul 4 (care a impartit cele 3 premii propriu-zise la doua din cele 9 lungmetraje din concurs), nici ce zici de juriul sectiunii respective (in care Romania sau cel putin critica de film romana a/au fost reprezentata/e de Irina Nistor), nici daca e corect ca mentiunile sa fie botezate Premii speciale ale juriului, spre a le innobila si „a drege busuiocul“ in coada palmaresului, pentru ce s-a comis in fruntea lui. iti propun sa te pronunti, ca membru al staff-ul festivalului, cu functia de selectioner al filmelor, spre a pune in lumina meritele editiei a patra IIFF Anonimul, prin ceea ce mai toti colegii considera partea ei cea mai buna: selectia celor 9 lungmetraje si a peste 50 de scurtmetraje din competitie. Un fel de mini-post-cronci, dar cu „filozofia“ si geopolitica filmica implicate in optiuni.

Filme pentru cinefilii puri si duri
Este foarte simplu: cu experienta primei editii la care am fost selectioner (a treia) in spate, am purces la intocmirea listei de titluri... Aveam deja unul de la Cannes-ul de anul trecut – Flandres al lui Bruno Dumont; ca si in cazul lui Carlos Reygadas, caruia ii prezentasem La batalla en el cielo la editia precedenta, stiam ca e genul de autor deloc „pentru toate gusturile“, deci ma asteptam ca parerile sa fie impartite. in acelasi timp, era important – pentru declaratia de intentii a acestei editii (chiar si subinteleasa: textul meu de prezentare a selectiei n-a mai aparut in catalogul festivalului – nu ma-ntreba de ce –, care se deschide, comic-bizar, de nu chiar ridicol, cu... „Programul paralel“!) – sa am, nu atit un „Mare premiu al juriului“ de la Cannes, cit un tip de cinema de care eu, personal, ma simt foarte apropiat (ca o anecdota de culise: abia venit la Sf. Gheorghe, Cristi Mungiu m-a intrebat „cind se da Flandres“, iar lui Razvan Radulescu i-a placut cel mai mult din competitie). Lui Dumont i-am vazut toate filmele – de la revelatia numita La vie de Jesus, trecind prin L’Humanité pina la filmul facut in SUA, Twentynine Palms (pe care eu il consider un esec...). Lui Dumont, asadar (care face un cinema in care nu exista transcendenta), i-am adaugat – ca un fel de „pandant metafizic“ – Izgnanie/Surghiunul, al rusului Andrei Zviaghintev, prezentat la ultimul Cannes. Sint filme pentru cinefilii „puri si duri“, dintre care nu stiu citi s-au deplasat pina in Delta...

Varietatea care nu exclude coerenta
Era foarte important, apoi, sa am un film nemtesc, pentru ca Germania este „pe val“ – poate mai putin evident ca Romania, dar totusi pe val; am ales puternicul Vier minuten al lui Chris Kraus si ma bucur ca n-a trecut neobservat. La fel, Mio fratello e figlio unico, al italianului Daniele Luchetti, a fost o alegere usoara, dar Italia cinematografica este – si se tot spune ca este – intr-un con de umbra, asa ca m-am ambitionat sa demonstrez ca inca se fac filme bune acolo!

Cit priveste Tuya’s Marriage, al chinezului Wang Quanan, pe acela l-am adorat de cum l-am vazut la Berlinala: un film simplu, sobru, semidocumentar, in care „exotismul“ paleste sub lumina unei neprefacute (si prea putin stiute) umanitati. Iar Interview (al treilea lungmetraj, ca regizor, al lui Steve Buscemi), vazut tot acolo – dar in „Panorama“ –, este chiar mai bun decit originalul lui Theo van Gogh (aratat la TIFF): desi un remake, deci, l-am gindit (cu complicitatea directorului TIFF, Mihai Chirilov) mai mult ca un fel de sequel la filmul olandezului asasinat – pentru eventualii cinefili care n-au ratat festivalul de la Cluj...
Apoi, voiam foarte mult sa am doua filme de debut; am ales Mon frère se marie, al elvetianului Jean-Stephane Bron (de fapt, un debut in lungmetrajul de fictiune, pentru ca Bron mai facuse un excelent documentar, Mais im Bundeshuus – privire plina de verva in culisele parlamentului elvetian) si London to Brighton, al lui Paul Andrew Williams: doua filme foarte diferite – ca stil, ca ton, ca intentionalitate. Aceasta regula (a extremei varietati, nu doar geografice, ci si stilistice, tematice etc.) ma ghideaza atunci cind fac o selectie, iar ea nu exclude coerenta – dimpotriva.

Cristian Nemescu, din nou la Anonimul
La film romanesc era si mai usor: stiam ca nu pot avea doua titluri, pentru ca ar fi dezechilibrat competitia (aceeasi regula si la scurt-metrajele de fictiune, unde am avut de ales din 36 de titluri, optind pentru 4 + 1 scurte romanesti; „+ 1“ fiind O foarte scurta trilogie a singuratatii al lui Bogdan George Apetri, produs de Columbia University). Iar 4.3.2-ul lui Mungiu iesea automat din calcul, din cauza regulii Festivalului de la Cannes care i-a determinat si pe organizatorii TIFF-ului sa-l scoata, in extremis, din competitie. Raminea California Dreamin’ (nesfirsit) al atit de regretatului Cristian Nemescu – care, acum fix un an, venise la editia a treia a Anonimului... Un film plin de viata si de verva, care ma bucur ca a cistigat si Trofeul, si Premiul publicului: acelasi lucru se mai intimplase doar la editia a doua, cind am facut parte din juriu si cind decizia noastra – de a acorda Trofeul Festivalului peliculei iraniene Turtles Can Fly – a fost intarita de acelasi Premiu al publicului.

Am enumerat, la conferinta de presa de la Bucuresti – provocat de o inteligenta intrebare a colegului Angelo Mitchievici –, doar doua din titlurile la care a trebuit sa renunt, copiile fiind indisponibile: minunatul Persepolis, lungmetraj de animatie corealizat de Marjane Satrapi si Vincent Parionnaud, si Soom (Suflu), inca un haiku pe celuloid semnat Kim Ki-duk... Le mai amintesc aici pe cele la care am renuntat chiar eu, motivul fiind acela ca fusesera deja prezentate in multele festivaluri derulate de la-nceputul anului: Das Leben der Anderen, Still life si Du levande.

10 titluri pentru Marele premiu
Doua vorbe si despre cele doua sectiuni de scurtmetraj, dintre care aceea de animatie „ascundea“, de fapt, si filme experimentale (sint nevoit sa repet, pentru ca se pare ca lucrurile inca nu sint suficient de clare). Aici, selectia s-a facut – fifty-fifty – din ce vazusem la Clermont-Ferrand („recolta“ cea mai bogata) si Berlin, pe de-o parte, si din cele aproape 300 de titluri trimise pe adresa Festivalului, pe de alta. Bucuria mea a fost sa vad ca Marele premiu (scurtmetraj de fictiune) s-a dus la un film ales dintre aceste 300: Le petit oiseau va sortir/Before the Wind Blows al canadianului Samer Najari! Sint foarte incintat de aceasta selectie, pentru ca aici – cu exceptia unui Oscar si a unui Bill Plympton – premiile primite sau „autoritatea autorului“ chiar nu pot fi aduse ca argument; iar faptul ca, la animatie/experimental, juriul a ramas cu o lista de 10 titluri (din 18!) care dadeau tircoale Marelui premiu spune tot...

in ce priveste titlurile romanesti, aici am aplicat aceeasi „regula“ ca si in cazul lungmetrajelor: scurtmetraje cit mai diverse, stiluri cit mai variate, autori cit mai diferiti si, la fel ca acolo, am renuntat la acele filme care mai fusesera (ras)vazute in alte festivaluri.
Chiar consider ca scurtmetrajul este genul cel mai prizabil noaptea in aer liber, la ore tirzii, eventual pe malul marii: daca adormi, cind te trezesti vezi altul si tot asa. Iar Premiul publicului introdus anul acesta, la propunerea mea (ca si insistenta de a proiecta si premiile de la scurtmetraj in seara decernarii lor!), cred ca este inceputul unei frumoase prietenii intre tinerii cinefili „marini“ si „festivalul din Delta“.