OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu cumva conceptul „Germania“ desemneaza si un cimp spiritual, un tinut lingvistic cu o dimensiune mai mare decit suma celor doua state ce s-au regasit in 1990? Oare Europa nu inseamna mai mult decit suma celor 25 de state care la 1 mai 2004 s-au inmanuncheat in Uniunea Europeana? Isi va gasi oare aceasta Europa, in cele din urma, granitele firesti, atunci cind, in 2007, Romania, Bulgaria, Croatia si poate ca si alte state din fosta Iugoslavie vor fi devenit parteneri ai Uniunii Europene? Identitatea europeana: ce este ea oare?
Nu se constituie aceasta din culturile nationale ale tarilor Uniunii Europene, dar si ale celorlalte state ale Europei?

Dr Matthias Buth s-a nascut in 1951 la Wuppertal-Elberfeld, a studiat dreptul la Universitatea din Köln si si-a trecut doctoratul cu o teza consacrata dreptului penal din RDG. Incepind cu 1973, a publicat lirica, eseuri si recenzii de carte; i-au aparut pina in prezent sase carti, ultima fiind culegerea de eseuri cu titlul Der weite Mantel Deutschland. Sprache und Identität sMantaua cea larga pe nume Germania. Limba si identitatet (Berlin 2001). A fost tradus in franceza, engleza, romana, ceha, poloneza, rusa si araba, iar peste 40 de poeme au fost preluate de compozitori germani, israelieni si polonezi ca texte pentru cor sau muzica de camera. Este membru al Asociatiei Scriitorilor Germani si consilier ministerial al imputernicitului guvernului federal pentru cultura si media.

Discutia cu privire la Constitutia Europeana este pentru moment incheiata, insa compromisurile facute in aceasta vara sub presedintia irlandeza vor fi puse la incercare prin referendumuri europene. Deocamdata zece state membre ale Uniunii Europene vor supune deciziei celor indreptatiti sa voteze adoptarea Constitutiei Europene, care, inainte de toate, nu reprezinta mai mult decit un contract intre statele partenere. Din considerente de natura constitutionala, o asemenea consultare nu este inca posibila in Germania, fapt accentuat de mai multe ori de cancelarul Schröder. In aceasta chestiune urmeaza sa hotarasca Bundestagul, chiar daca anumite voci din Partidul Liberal Democrat si din Uniunea Crestin-Democrata au adus in discutie un „plebiscit“. In Austria situatia nu este diferita. Se impune totusi intrebarea daca Europa isi va gasi miezul prin aceasta Constitutie, cu alte cuvinte, daca sintem intr-adevar pe drumul spre „elizeul european“ si daca eurocentrismul corespunde unei anumite constiinte istorice.

- Fisuri in constiinta valorilor democratice
Va depinde de paradigmele pe baza carora natiunile si statele Europei vor dialoga daca in urmatorii ani si decenii va exista o Europa cu doua sau trei „viteze“, daca dezbaterea politica se va purta o data mai mult in jurul unei „Europe-nucleu“ sau daca procesul de integrare va da cele dintii rezultate. Secolul XX a fost caracterizat prin dictaturi: de la cea national-socialista dintre 1933-1945, la cea sovietica de pina in 1990, cu toate satrapiile sale, inclusiv RDG, si pina la dictaturile occidentale de sub Franco si Mussolini, inclusiv cele din Albania, Grecia sau Turcia – in multe state europene ele au marcat mentalitatile si interpretarea istoriei mai puternic decit lasa sa se intrevada orice semantica politica.

Prin unificarea europeana antrenata de cea germana la 3 octombrie 1990, cit si prin procesul colaborarii continentale, care, prin acel 1 mai 2004, a marcat un moment emblematic din punct de vedere politic, devine posibil ca natiunile si culturile sa-si constientizeze identitatea, ca betonul ideologic sa fie sfarimat, si astfel teama de Celalalt sa dispara. Abia de aici inainte, interpretarea si atribuirea unei dimensiuni nationale culturii si istoriei ar putea fi dezbatute in liniste si impreuna. Sintem inca la inceput in ceea ce priveste acest demers. Si se pare ca razboiul din Irak, urmarea lui 11 septembrie 2001, a produs in Vest si Est fisuri in constiinta propriilor valori democratice, care nu vor putea fi remediate decit printr-un schimb de idei liber si lipsit de prejudecati intre guverne si societate, printr-un dialog continuu de pe pozitii egale si o data cu micsorarea temerii ca avansul integrarii europene ar diminua suveranitatea statala. Aceste ingrijorari sint perceptibile in estul continentului, in Polonia, Cehia si Slovacia, dar si in Germania, unde in cauza este pus Bruxelles-ul.

Pentru „Germania europeana“, despre care Thomas Mann vorbea in 1949, o semantica limpede, dar in acelasi timp foarte prudenta si flexibila in dialogul european al culturilor si natiunilor constituie desigur o indatorire speciala, avind in vedere istoria ei culturala seculara in inima batrinului continent. Este un proces extrem de dificil pentru Republica Federala, daca tinem seama ca istoria sa este umbrita de Shoah, ceea ce afecteaza curajul si determinarea de a ne raporta la acele marturii esentiale pentru cultura si spiritualitatea germana – fara aroganta si gestica misionara, ci plecind doar de la faptul ca termenul de german reprezinta si un sinonim pentru acel umanism global nutrit din filozofia lui Johann Gottfried Herder.
Germania a fost intotdeauna multiregionala si multiculturala. A fost mereu si un mediu deschis, caci acceptiunea cuvintului german, mai cu seama in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, trimite catre o anumita idee de libertate, si un spatiu lingvistic, coincizind cu ceea ce se intelege prin natiunea culturala germana.

- O tara de tranzit pentru culturi
Din punct de vedere politic, este de dorit ca germanii si, alaturi de dinsii, toti cei care traiesc aici si apartin altor culturi sa reflecteze la imaginea Germaniei, deoarece doar prin stradania tuturor putem accede la acele reprezentari comune cu care sa ne infatisam intr-o dezbatere de anvergura internationala.

Cit de eronat trateaza politica aceste discutii se poate vedea, de pilda, atunci cind se vorbeste despre pericolul unui „drum special al Germaniei“, despre Germania ca „locatie economica“ sau despre „comportamentul nepatriotic“ al industriasilor care vor sa investeasca in strainatate. Doar cu ocazia unor evenimente sportive, precum Campionatul European si Campionatul Mondial de Fotbal ori Olimpiada de la Atena, vocabulele „german“ si „Germania“ au fost vehiculate cu mai putina crispare, chiar daca totul este redus la un entuziasm etnocarnavalesc, dupa cum ne-o arata diverse figuri pitoresti de pe ecranele televizoarelor. Abia incendiul de la Biblioteca „Herzogin Anna Amalia“ din Weimar ne-a revelat faptul ca, cel putin acolo, Germania are si un suflet. In ultimele decenii s-a tot utilizat notiunea de „patriotism constitutional“, dar ea s-a dovedit irelevanta in esenta ei, atita vreme cit nu a fost in masura sa absoarba nostalgia emotionala a oamenilor care leaga de numele tarii lor o calitate tradusa in solidaritate si valoare sentimentala.

Constitutia noastra nu pomeneste nimic despre ceea ce Republica Federala Germania este in fond si ceea ce, in perspectiva istoriei ei culturale, ar dori sa fie, si anume un stat cultural. Doar Curtea Constitutionala, cind a emis decizia cu privire la legea universitatilor, a folosit termenul de „stat cultural“, pornind de la principiul statului social, pe care-l enunta articolul 20 al Constitutiei. Abia de atunci incoace, ideea ca Republica Federala Germania este un stat intemeiat pe o cultura comuna este tratata, atit de catre politicieni, cit si de oamenii de cultura, drept o evidenta.
Este de asteptat de aici inainte ca Bundestagul sa intreprinda esentialul pentru a adapta Germania la exigentele unei asemenea definitii. In suplimentul la legea privind Radioteleviziunea Deutsche Welle, aflat in dezbatere parlamentara si care va intra in vigoare de la 1 ianuarie 2005, se prevede, de exemplu, ca postul german ce transmite in strainatate sa-si orienteze mai bine programele la obiectivul prezentarii Germaniei ca natiune culturala fundamental europeana si ca stat constitutional liber si democrat.

Germania ca natiune culturala: aceasta este o noutate intr-o lege federala. Noutate emanind un sentiment eliberator, dar nu mai putin adecvata din punct de vedere cultural-istoric si, concomitent, departe de orice imperialism cultural sau de orice supraevaluare in raport cu vecinii nostri. Caci Germania constituie tara din centrul Europei care, in toate epocile si pe parcursul tuturor fragmentarilor ei teritoriale, a avut si are cei mai multi vecini. Germania este o tara de tranzit pentru culturi si nu mai putin pentru oameni de diverse origini, dintre care multi au si ramas aici, integrindu-se in procesul social cu tot cu proiectiile lor despre lume. Legea privind imigratia, adoptata si ea, isi asuma consecinta juridica a acestei realitati. Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781) a formulat cindva urmatorul principiu al Iluminismului: „Istoria nu trebuie sa incarce memoria, ci sa lumineze mintea“. Iar de la scriitorul american William Faulkner stim ca istoria nu este moarta si nici macar trecuta. Rezulta din ambele directii necesitatea de a integra istoria in tot ceea ce inseamna conceptie a viitorului. Istoria este o componenta a prezentului si nu poate fi data la o parte prin nici o politica.

- Suflete nationale ranite
Din acest motiv, a trage o linie finala in raport cu o anume epoca din existenta comuna a Europei sau cu unul dintre vecinii Germaniei reprezinta un act incompatibil cu istoria. Iar Republica Federala Germania, stat intemeiat eminamente pe un fundament cultural, nu are a o trasa – nici cu privire la Holocaust si nici fata de alte evenimente istorice. O interzic onestitatea intelectuala si traditia Iluminismului. Tocmai de aceea, in ciuda acordului germano-ceh din 1997 si chiar in cadrul Uniunii Europene, relatia cu Cehia va alimenta neincetat interogatii legate de istoria noastra comuna.

Actuala dezbatere cu privire la un Centru impotriva expulzarilor mascheaza miezul problemei. Caci intrebarea nu este cum trebuie judecate expulzarile de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial in spiritul corectitudinii fata de o natiune sau alta, nici care au fost urmarile tratatelor de la Ialta sau Potsdam in anul 1945 si nici daca aliatii au actionat conform Conventiei de la Haga asupra purtarii razboiului terestru si conform dreptului cutumiar al natiunilor, ci in discutie se afla insasi identitatea statelor central-est-europene si chiar modalitatea de a interpreta istoria si desfasurarile ei. La ordinea zilei se afla, mai mult decit orice, conceptia despre statele nationale in secolul XXI. A califica expulzarile drept o operatiune ce a favorizat identitatile nationale reprezinta un mod de gindire etnocentric, vetust si, prin urmare, neeuropean. Doar ca sufletele nationale sint inca ranite si, de aceea, incapabile sa accepte anumite lucruri de bun-simt.
Daca Germania se considera o natiune culturala fundamental europeana si doreste sa-si dezvolte astfel o constiinta de sine culturala, trebuie sa se inarmeze cu multa modestie si sobrietate, atit in interior, cit si in exterior. Ambele ar putea alimenta la noi acea suveranitate a spiritului care, cu noblete si comprehensiune, ar veni in intimpinarea dificultatilor de care multe natiuni si popoare se lovesc in procesul cautarii de sine, corelindu-le cu propria cautare a identitatii.

Nu incape nici o indoiala ca, de pilda, Tarile Baltice sint foarte interesate in a se defini din punct de vedere national si statal si ca, in acest proces traumatic, ajung sa se ciocneasca de vecini, de Bielorusia, de Federatia Rusa, de Polonia. Spiritualitatea poloneza nu se sfirseste nici ea la granitele statale de astazi, ci este puternic intemeiata pe plan cultural si istoric in Lituania, Bielorusia si Ucraina. Constiinta acestor lucruri usureaza discutia din interiorul Germaniei. Anumite teme de interes comun, cum ar fi evaluarea critica a dictaturilor comuniste si a tuturor dictaturilor din Europa, ar putea facilita noi apropieri. Acestea i-ar putea uni pe cetatenii din centrul Europei si ar invita la efortul comun. Secolul XX nu a fost numai secolul a doua groaznice razboaie mondiale cu peste 70 de milioane de morti, ci si epoca marilor expulzari si stramutari de populatii. Tocmai noi, germanii, nu avem voie sa uitam ca forma cea mai inumana de expulzare este genocidul, cu alte cuvinte, tot ceea ce desemneaza conceptul Auschwitz.

- Germania ca spatiu lingvistic
Comportamentul statelor europene fata de minoritati si fata de culturile si subculturile din cadrul propriei societati constituie tema principala a discursului despre refugii, expulzari si migratii. Trebuie luat in calcul faptul ca Europa urmatorilor 100 de ani va primi o alta infatisare, printr-un vast transfer de populatie. Pe de o parte, va scadea considerabil populatia statelor – in unele cazuri se va injumatati –, pe de alta parte societatile vor imbatrini in asa masura, incit Europa va deveni intr-adevar un continent virstnic si vestejit. In orice fel se va schimba Europa, germanii insa vor dori sa nu-si piarda identitatea. Cea care o nutreste in primul rind este limba. Germania este tara limbii sale sau, cum spunea Heine, „patria-cuvint“.
In motivatia referitoare la suplimentul legii cu privire la Deutsche Welle citim, in articolul 4, ca Germania este si expresia idealului de libertate si umanitate al lui Schiller, Goethe, Herder si Heine. Iata conceptul unui stat pe care multi l-ar accepta poate cu mai multa detasare. Sfatul lui Heine ar fi de mare folos in acest sens.

Versurile si eseurile sale despre Germania sint departe de orice provincialism si de orice entuziasm renanofil. La el politicul si poeticul se inrudesc, desi mereu fracturate de dezamagirile proiectate in ironie. Heine sta astfel alaturi de Ferdinand Freiligrath, Georg Herwegh si de alti poeti ai deceniilor care au anuntat momentul lui Martie 1848.
Germania ca tara a limbii germane constituie un bun spiritual nu neaparat congruent cu cel politic. Este tara libertatii si a drepturilor cetatenesti. Emanciparea spirituala nu este posibila altfel decit prin limba. Cind Heine afirma ca „limba noastra este lucrul cel mai bun pe care noi, germanii, il posedam, ea este patria insasi...“, el descrie Germania – aici intr-un chip similar cu Novalis – ca pe o natiune culturala deschisa, pe care, la fel ca Herder, o ancoreaza in spatiul european. Ca notiunea „Germania“ are si o dimensiune poetica a devenit clar la 20 iulie 1944, in ultimele cuvinte ale contelui Stauffenberg dinaintea executiei sale: „Traiasca sfinta Germanie!“

- „Traiasca sfinta Germanie!“
„Acest mesaj ramine pentru mine fascinant in ceea ce priveste propria-mi perceptie a zilei de 20 iulie“, a afirmat Christina Weiss, ministrul de stat al culturii, cu ocazia implinirii a 60 de ani de la esuata lovitura de stat. „Traim intr-o epoca in care nu mai putem auzi nimic de cele sfinte fara a ne gindi imediat la ipocrizie. Privim statul german ca pe o societate contractuala, departe de orice metafizica, in spiritul unui acord reciproc de interese. Invocarea sfintei Germanii de catre Stauffenberg ne conduce la un cu totul alt concept de natiune si statalitate, pe atunci inca familiar atit conspiratorilor, dar si adversarilor lor.“ Conspiratorii ar fi vrut sa restabileasca in primul rind „desavirsita maiestate a dreptului, o reprezentare foarte apropiata de viziunea statului nostru“.

„Germania europeana“ a lui Thomas Mann se leaga de ideea despre stat a cercului de la Kreisau si a luptatorilor pentru libertate de la 20 iulie 1944. Viziunea noastra cu privire la o natiune culturala fundamental europeana isi are radacinile in simbolica aceluiasi moment, intr-un concept de Germanie care, de la Kant, Lessing, Schiller si Goethe pina la Herder si Heine, la Lenz, Grass, Reiner Kunze si Hilde Domin, deschide drumul pe care trebuie sa ne acceptam ca natiune, cautind mereu si mereu noi raspunsuri la intrebarea despre ceea ce este si ar trebui sa fie Germania.

Traducere de Andrei Corbea si Dragos Carasevici