OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ghenadie POSTOLACHE
Rondul
Editura Cartier, Colectia de proza „Rotonda“, Chisinau, 2000, 170 p., 25000 lei

Subiectul romanului Rondul de Ghenadie Postolache este urmatorul: pregatind un atac, Marele Cartier trimite un grup de soldati si ofiteri in ronduri nocturne de recunoastere. Asa aflam ca exista o insula cu ingerii mortii, barbati si femei nascuti insa numai din femei. Cei care erau rodul iubirii unui cuplu se nasteau cu un filigran in trup, iar ceilalti purtau numele de… papagali. Acesti papagali ajung sa ucida cai pentru a le fura filigranul si pentru a avea astfel acces in taberele alpine, un fel de paradis terestru.
Cam aceasta ar fi povestea nucleu pe care numai cu oarece eforturi reusesti sa o afli din ghiveciul romanesc scris de acest autor despre care aflam, dintr-o scurta prezentare, ca a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova in urma cu 3 ani.
In alte conditii si tratata cu fantezie si inteligenta, ideea ar fi putut face o foarte buna povestire SF. Romanul insa este scris rau si atit de complicat incit te intrebi daca n-ar trebui sa-i dai nota de trecere tocmai datorita uimitorului talent de a incurca absolut tot ce era de incurcat. Daca aceasta a fost intentia autorului, romanul ar fi trebuit atunci insotit de o anexa cu un eventual manifest care sa propuna un nou tip de roman, probabil postmodern (sic!). Dar sa revenim.

Exista o mare diferenta intre un stil mai putin accesibil, incifrat, simbolic, parabolic etc., stufos si, poate, greoi prin acumulari si unul de-a dreptul confuz prin nehotarire si acceptarea tuturor posibilitatilor de interpretare simbolica, indiferent de (in)compatibilitatea lor. In primul rind, Ghenadie Postolache nu reuseste cu nici un chip sa ordoneze materia romanului si sa-i dea o forma, daca nu coerenta, macar lizibila. Povestea este atit de farimitata, de diluata si de ascunsa incit textul este de multe ori de necitit. Dialogul liniar à la Marquez, Llosa, Cèla etc., introspectia personajelor insuficienta si slab realizata, personajele fara contur care se confunda usor, trimiterile si notele de subsol stiintifice, neinspirate, chiar pedante, aliniatele defectuoase si metaforizarea gen Fanus Neagu sau comparatiile prea originale („nu trai decit ceea ce traise Mozart cind intrase la el un domn cu masca funesta sa-i comande Recviem-ul“, „o asteptare care putea egala in acelasi timp devenirea si declinul statului sumerian“ sau „se anunta o relatie mai de durata, poate nu atit de cordiala ca acea din provincia cu visine si cafee magnifice, cind se-nmiresmase intreg nordul Italiei de prezenta acelui print care zise: nu credeam sa-nvat a muri vreodata“ – p. 58), totul ingreuneaza intr-atit demersul cititorului incit numai cu o vointa iesita din comun (chiar daca ar fi prieten cu autorul) acesta va sfirsi de citit romanul. Iata unul din multele dialoguri ale cartii: „Aventura gratuita, devenita metoda, are tendinta centrifuga, se-nchisteaza, nu mai poate fi stapinita, si-ntr-un sistem pe care crezi ca l-ai creat si care, deservindu-te, iti ofera si senzatii speciale, devii element nutritiv, contrafort, stegulet in coborisul de slalom urias si, daca invoci motive altruiste, incaput de-a binelea in arealul trairii subtilizate, o faci si mai mult pe cont propriu, amanetezi un viitor ce nu-ti apartinea doar tie si pina la urma apari in tirgul plin de lume nu ca o fata pastoreasca inalta, ci ca un geambas temut, chiar daca din viata respectiva n-a disparut inca nici un cal“ (pp. 16 si urm.).

Ca sa potenteze expresivitatea si simbolistica romanului, G. Postolache recurge agresiv, ca un incepator naiv, la o avalansa de aluzii culturale, la mituri (uneori indicate atent si pedagogic in subsolul paginii) din spatii culturale extrem de variate fara nici un fel de discernamint. Trimiterile biblice sint, evident, cele mai numeroase. Dar iata o lista suprarealista cu ce se poate gasi in textul lui G. Postolache: pictori, poeti rusi, samurai, samani, templul din Memphis, nodul gordian, Buddha, Arhimede, Patrocle, Empedocle, Atilla, Marie Curie, Yukio Mishima si Templul de Aur, Antoine de Saint-Exupéry si Zbor de noapte, Citadela, Swedenborg, Nichita, marele premiu de la Monte Carlo, jazz, simfonia a V-a, giulgiul din Torino, insula Lesbos, androginii etc. Evident, senzatia este de constructie facila, artificiala, dupa modelul bazarului unde poti gasi orice fara a gasi in acelasi timp nimic pentru ca aceste acumulari de aluzii culturale nu functioneaza si se anuleaza reciproc intrucit intentia de parodiere a unei scriituri simbolico-parodice ii este autorului total straina.
Desi este vorba despre un roman fantastic, cu personaje, decoruri si situatii cel putin neobisnuite, cartea nu creeaza nici macar atmosfera. Totul e greoi si caznit.
De fapt, cine stie, Rondul poate fi pina la urma un experiment interesant. Ca orice esec prea evident?