OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romanul pe care Gheorghe Crăciun nu a mai apucat să îl încheie, Femei albastre, are toate atributele specifice prozei sale: arhitectură narativă atent elaborată, subtilitate şi inteligenţă analitică şi, nu în ultimul rînd, o turnură impecabilă a frazei. Cu multă vervă şi autoironie discretă, Femei albastre spune povestea unui personaj aflat în căutarea propriului destin, predispus să-şi retrăiască poveştile de dragoste d’antan cu o intensitate ce pare absentă din existenţa sa actuală. Suspendat între trecut şi prezent – căruia îi conferă adîncime prin succesive proiecţii în imaginar –, personajul lui Gheorghe Crăciun este extrem de viu, mişcîndu-se cu dezinvoltură într-o lume asaltată de imagini: fotografii ale unor femei reale, dar inaccesibile (cum e Nicole Kidman), chipuri de femei iubite cîndva sau doar întrezărite (în realitate sau în vis), cadre de film ce se suprapun periculos peste secvenţe din realitatea imediată, toate întipărite în memoria naratorului. Un roman care ar fi putut egala, probabil, într-un alt registru, însă, performanţa autorului din Pupa russa. (Carmen MuŞat)

Nu mi-au plăcut niciodată actriţele de film. Orice frumuseţe de celuloid mă lasă rece. Cu Nicole Kidman a fost altceva. Figura ei de femeiuţă fragilă, sălbatică şi voluntară m-a cucerit imediat, a devenit în timp un fel de obsesie. Mi se întîmplă, de pildă, să-mi cadă în mînă vreo revistă colorată cu vip-uri feminine la modă şi să mă surprind răsfoind-o grăbit căutînd-o pe frumoasa Nicole. „Nicoleta aia a ta...“, zice Ondina, şi mă priveşte cu o mutră dezamăgită, superioară. Bine, n-are decît! Pentru că de cele mai multe ori n-o găsesc pe Nicoleta aia a mea şi mă reîntorc la preocupările mele cît se poate de liniştit. N-a fost să fie, poate altădată. Şi uit.

În urmă cu vreo două săptămîni, aici, la Welk, pe malul Dunării, am văzut într-un ziar două fotografii. În prima dintre ele, Nicole poartă o bluză albă, texturată şi moale, legată pe sub guler cu o enormă lavalieră aurie de mătase cu franjuri. Blonda cîrlionţată din fotografie pare o femeie fără gît. Autorul fotografiei încercase să decupeze figura actriţei printr-un mic racursi, plasîndu-şi aparatul undeva la înălţimea genunchilor ei, dar ratase efectul. Descopeream portretul unei tinere femei ambiţioase, cu fruntea largă şi rotundă, căzută pe gînduri, zîmbindu-şi sieşi cu buzele strînse, pe jumătate rigide, fără pic de senzualitate. Neîndemînaticul fotograf îi anulase gîtul şi-i scosese prea mult în evidenţă pomeţii. O transformase fără să vrea într-o blondină cît se poate de comună. Doar că în mintea ei dormea ascuns drăcuşorul nu ştiu cărei frivole răzbunări. Cel puţin, asta înţelegeam studiindu-i privirea.

În cea de-a doua fotografie, blonda Nicole e îmbrăcată într-o rochie albastră cu gulerul transparent, mare şi ascuţit, brodat cu flori. Gîtul ei gol e aplecat spre dreapta, într-o poză de amărăciune visătoare. S-o tot priveşti şi să nu te mai saturi. Să vrei să ţi se împînzească şi ţie ochii de ceaţa din mintea ei. Să te chinui să înţelegi ce naiba e în depărtarea aia paralizantă. Şi să nu descoperi nimic. Apoi am aflat că fotografiile în discuţie reproduceau două cadre din filmul Cold Mountain. Starul australian, fosta nevastă a lui Tom Cruise, joacă în această peliculă rolul unei tinere femei care se numeşte pur şi simplu Ada. Ada Monroe, fiica unui pastor de ţară.

Cînd am citit numele Ada am simţit cum mi se chirceşte inima şi m-am grăbit să-mi torn un pahar de vin. Povestea mea cu Ada nu s-a terminat încă. N-am cum să mi-o scot din memorie. Vibrează în organele mele obosite. Se expandează în firele de păr, îmi colorează unghiile şi epiderma, cutreieră împreună cu mine străduţele vechi, cenuşii, lustruite cu grijă, pe care pot vedea din cînd în cînd oameni singuri şi eleganţi. Ies la plimbare şi fantasma Adei îmi invadează memoria. Parfumul ei, pielea ei, carnea ei satinată de vrăjitoare cu buze reci. Am venit în acest orăşel din Austria şi ca să fug de această poveste. Da, o poveste bizară, bezmetică, uşor copilărească, în care m-am lăsat tîrît ca sub efectul unui drog, fără nici un sentiment de vinovăţie.

Am capul gol de gînduri şi trăiesc pentru prima dată sentimentul că sînt un om rătăcit în timp. Umblu prin cameră ca un leopard jigărit într-o cuşcă. Descopăr că mi-a amorţit un picior, că mi se zbate o pleoapă. De cîte ori îmi arunc ochii pe geam, muşchii gîtului mi se încordează inexplicabil. Acoperişuri roşii şi fum. Cer şi copaci scheletici, bătrîni. Zăpadă şi soare. Noi doi îmbrăţişaţi într-o zi de duminică, aplecaţi peste apa mîloasă a Dîmboviţei, parapetul metalic al podului, fulgii albi de ninsoare, apusul, depărtarea, vîjîitul maşinilor. Buzele ei de gheaţă roşie, roşie-vînătă. Iată de ce, cînd văd în faţa mea, pe masa de lucru, oglinda neagră a monitorului, simt cum mă furnică degetele şi mi se umflă plămînii de o emoţie grea. Senzaţia că mintea mi-ar putea zbura oricînd din cap. Senzaţia de carne fluidă.

Coincidenţa numelor fusese ca o lovitură de pumn în plină figură. Priveam fotografia din ziar. O hîrtie gălbuie, subţire, de proastă calitate. Culoarea rochiei mă atrăsese nu doar prin intensitatea ei rece, ci şi prin fierbinţeala adormitoare pe care mi-o răspîndea în pielea capului. Era seară şi mă despărţisem de Roland. Duceam în braţe o sticlă împachetată la repezeală într-un ziar vechi. Am intrat şi am aprins lumina. Am pus sticla pe masă şi am rămas cu ziarul în mînă. Mi-am tras un scaun în mijloc, cît mai aproape de plafoniera din tavan. Camera mi se părea prea înaltă, lumina prea slabă. Era seara tîrziu şi ochelarii mei de vedere se dovedeau deodată mult prea întunecaţi. Ţineam ziarul deschis pe genunchi şi-i netezeam aiurea, cu dosul palmei, paginile mototolite. Apoi am început să-l răsfoiesc.

Nicoleta aia a mea vorbea, fuma, se fîţîia nervoasă printr-o încăpere cu lumina aprinsă, în care se afla Tom Cruise, partenerul ei din film. Un papiţoi cu cărare pe mijloc şi părul în ochi. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Păi nici ţie nu-ţi place, te enervează, observam eu. Şi Ondina era de acord. Iar insul ăsta, doctorul ăsta îmbrăcat la costum, cu figura duplicitară şi calmă, era obligat s-o asculte şi s-o privească nedumerit. Soţia lui trebuia să ţină un speech, să pună întrebări scormonitoare, să rînjească, să strige, să explodeze în rîs, să-l facă praf pe mincinosul din faţa ei care o înşelase cu nu se ştie cine, vreo pipiţă de lux.

Televizorul mergea înainte, iar femeia de pe ecran devenise o creatură monstruos de adevărată, care se mişca vorbind prin faţa mea, pregătită pentru nu ştiu ce nebunie. Poate că totul ar fi trebuit să se termine cu o scenă de streeptease. Nu mai puteam fi atent la ceea ce se întîmpla în încăpere. E posibil (îmi dau seama acum) ca subiectul filmului să se fi sedimentat în memoria mea destul de confuz. Însă Nicole pare anume făcută pentru rolul femeii care nu se lasă niciodată înfrîntă şi-i aduce pe ceilalţi la paroxism. Are o privire limpede şi tăioasă, de fiinţă pe care n-o poţi minţi. Trupul ei de adolescentă, de domnişoară frivolă ce pare să nu se fi culcat niciodată cu vreun bărbat, te scoate din minţi. Gesturile ei nervoase, degetele ei subţiri, pulpele şi coapsele ei prelungi te omoară. Are probabil o piele roz, foarte sensibilă la soare şi vînt, o piele prin care trece tot timpul curentul electric al unei sensibilităţi ultragiate.

Dar acela era un simplu film. În filmul acela Nicole e o actriţă, şi nu o femeie. E inutil să mă mint. Mi-au plăcut de cînd mă ştiu actriţele, însă tocmai faptul că ele sînt emanaţiile unor roluri, şi nu nişte prezenţe feminine tangibile, în carne şi oase, îmi cenzurează această plăcere şi o face să semene mai degrabă cu indiferenţa şi suferinţa. O indiferenţă mascată, perfect cunoscută de toţi bărbaţii. O suferinţă secretă, cu atît mai primejdioasă cînd tangibilul ţi se oferă ca un pahar de whisky înainte de un mare ospăţ.

Există însă şi petreceri reci, frugale, cu băuturi abia scoase din frigider, care te fac să sughiţi. Pe colega mea Ada am atins-o fără nici un fel de premeditare. Prima dată, pur şi simplu oficial, în ziua cînd ne-am cunoscut şi ne-am strîns mîinile în sala de protocol a firmei. Era iarnă ca şi acum. Am văzut imediat că Ada Comenschi îşi vopseşte părul, mi-am dat seama că obişnuinţa asta a ei de a se vopsi era un moft. Pletele-i zburlite, roşcate aveau o lucire metalică. Fruntea acoperită de breton m-a descumpănit. Părea o şcolăriţă, o ţigancă, o fetişcană crudă, incomplet dezvoltată. Tenul ei măsliniu îmi sugera ceva din fadoarea fructelor cu pieliţa prea uscată. Ochii ei de cafea nu arătau nimic din umezeala lor voluptuoasă de mai tîrziu. Cînd i-am strîns palma în palma mea, am văzut că nu poartă manichiură. Faptul mi s-a părut de o stridenţă revoltătoare. Buzele puternic rujate cu un roşu sîngeriu, uşor hepatic, şi unghiile tăiate direct în carne. Deschisă, dar tăcută, retractilă. Însă, oricum, aceasta fusese doar cunoştinţa noastră şi ea era o nouă angajată în prima ei zi de serviciu. Nu-mi aduc aminte dacă se şi parfumase. Cred că da.

Nu mai ştiu exact cum a fost. Grupul de mironosiţe agresiv-simpatice pe care Alain tocmai le angajase, într-un elan managerial destul de riscant, în cabinetul nostru de avocatură era prea mare şi prea divers. La început, mi-a fost greu să individualizez fiecare prezenţă. Pe atunci Stela, de pildă, era încă o puştoaică, cu un trup incert, aproape famelic, în acelaşi timp de băiat şi de fată, ce nu părea să mai aibă vreo şansă de a-şi găsi altă formă. Purta părul drept, lăsat pe umeri, era îmbrăcată în blugi şi avea sînii atît de minusculi, că-ţi venea să te întrebi de ce dracu îşi mai pune sutien pe sub bluza aia a ei lipsită de orice farmec, cumpărată de la magazinele Les plus bas prix. Era înaltă, osoasă, cuminte, avea o privire ascultătoare, inexpresivă, de oiţă, şi-şi acoperea buzele cu un fel de ruj rozaliu, strălucitor, care te ţinea la distanţă.

O altă nouă angajată era Iasmina, o blondă, prognată, cu dantura strîmbă şi cenuşie, ca de mic animal rozător. Nimic mai spălăcit pe lumea asta decît pielea, părul şi culoarea irişilor ei verzi. Avea un mers smucit, de fiinţă pe care totul o deranjează, şi vorbea repede, neglijent, transformînd cuvintele într-un fel de rumeguş sticlos. Era respingătoare şi ea ştia asta. Uneori devenea obraznică. Nu-mi plăcea să discut cu ea. Prezenţa ei stîrnea în mine un fel de milă agresivă pe care nu mi-o puteam reprima.

După asta cai verzi pe pereţi, plictiseală, prostii. Să mă înfund în biblioteca de documente şi manuscrise a Institutului? Asta am făcut ieri şi mi-a fost bine. Astăzi ideea nu mă atrage deloc. E prea frumos afară. Şi apoi, chiar şi fără să fac nimic, tot aş simţi că pierd ceva esenţial. Cu cîteva zile în urmă, am intrat în magazinul Pagro din apropiere şi mi-am cumpărat hîrtie de desen şi pixuri cu vîrf ceramic. Poate nişte crochiuri cu clădiri medievale şi dealuri acoperite cu viţă-de-vie. Crochiuri, pe dracu! Prefer să mă prefac că am treabă, să pîndesc o întîmplare oricît de minoră care să mă scoată din această stare morne. Morozitate, aş putea spune cu un cuvînt preţios.

M-aş putea întreba, de pildă, cum era să trăieşti într-un oraş ca acesta în urmă cu cinci-şase sute de ani. Şi atunci, ca şi acum, oamenii veneau pe lume, se căsătoreau, făceau copii, îşi dădeau obştescul sfîrşit, se luptau între ei pentru putere şi bani. Comiteau fărădelegi, furau fete şi cai, oi şi vite, se dădeau în judecată, se împăcau sau se ucideau cu furie la vreo petrecere. Bărbaţii beau pînă cădeau în şanţuri, muierile îşi dădeau fustele peste cap, cerşetorii se milogeau pe la colţurile străzilor mirosind a fîn şi lături, baronesele se scăldau în lapte de iapă şi aşa mai departe. Toţi aveau sărbătorile lor, locurile lor de chef, dorinţele lor nemărturisite şi îndreptarele lor de viaţă. Unii deschideau birturi, cariere de piatră, afaceri cu păcură şi sare, ateliere de tîmplărie, mori de apă, distilerii de rachiu şi mine de cărbune. Alţii construiau case, sicrie, biserici, trăsuri, bărci cu pînze, arme şi unelte agricole. Tăiau stejari şi fagi din pădure, îi încărcau în corăbii şi porneau cu ei la vale, pe firul Dunării, pînă la intrarea în Ungaria. Sau mai departe, spre ţinuturile româneşti peste care stăpînea contele Dracula, spaima saşilor braşoveni. Unii erau dogari, alţii dulgheri, alţii spiţeri, unii construiau roate de căruţă, alţii creşteau cai. Negustorii aduceau de la cîmpie grîu şi brutarii coceau pîinea. Credeau în Dumnezeu, în farmece, în Diavol, în amulete, în păpuşile de ceară străpunse cu acul, în otrăvuri şi leacuri băbeşti. Îşi creşteau copiii, îşi îngropau părinţii, aveau familii numeroase, mureau de tineri, cu crucea pe piept.

Roland are o altă părere. După el, specimenele feminine ale acestor locuri sînt nişte fiinţe extrem de disponibile. Şi asta tocmai pentru că le lipseşte acel „vino-ncoace“ de care România nu duce lipsă. Sînt prezente, fac totul ca să fie prezente, dar n-au şarm, n-au căldură, stau prost cu feromonii. Aşa că pur şi simplu nu le vezi. „Chestie de îmbătrînire biologică prematură“, îmi spune Roland. „Acum sînt la modă sîrboaicele, româncele, rusoaicele. Pe ăstea le ocheşti imediat!“

Eram la el în vizită, jucam şeptic, vorbeam nimicuri şi apucasem să-i spun că m-ar tenta să gătesc nişte spaghetti à l’italienne, cu coajă rasă de lămîie şi parmezan. Atunci Roland s-a sculat de pe scaun şi a luat din cămară o sticlă. „Uite, e pentru tine, de la sursă, ulei extra! Însă grecoaicele nu mi-au plăcut, domnule, sînt mici şi îndesate, plus că majoritatea sînt vopsite, am văzut o mulţime de blonde, şi nu merge, la tenul lor nu ţine, sînt ca dracu’…“ A cotrobăit o vreme prin debara şi pînă la urmă a împachetat sticla într-un ziar: „Sînt curios ce-ţi iese. Să mă chemi şi pe mine să gust!“.

Şi iat-o deodată în faţa mea pe Nicole Kidman. Cu părul ei cel blond, aproape cînepiu, ondulat şi rebel, cu gîtul ei subţire şi puternic, pe care pot distinge nervura groasă a arterei jugulare, Iat-o aici pe vulpiţa asta cu nas obraznic care priveşte într-o parte, pe lîngă trunchiul unui copac, îmbrăcată într-o rochie care-i subţiază ameţitor talia, abia lăsînd să se ghicească forma sînilor. Iată privirea ei aruncată pe sub gene, sprîncenele ei pronunţate, deschise ca nişte aripi de fluture, faţa ei plină, buza de jos răsfrîntă, nasul impertinent, părul zburlit de vînt, şuviţa subţire de pe frunte, părul ei strîns într-o coadă groasă care-i acoperă ceafa, şi urechea ei dreaptă, dezgolită, lipită de încheietura maxilarului, urechea ei de care atîrnă mănunchiul lung de fire al unui cercel de aur.

Am pus ziarul într-un dosar şi l-am aruncat pe etajeră. E prea mult, nu mai vreau. Tremur cu dinţii strînşi, deschid aparatul de radio şi încerc să fac pe indiferentul. Ce caraghios! Ada Comenschi n-a rămas în România. Ada e peste tot şi mă urmăreşte nevăzută din aer. Mirosul amărui al trupului ei îmi împînzeşte mintea. Vocea ei mi s-a impregnat în memorie ca fumul în haine. Şi obiceiul acela al ei de a-şi strecura din cînd în cînd o mînă în păr şi de a mă privi resemnată, întrebătoare, cu ochii ficşi. Ce voia de la mine?

Am încercat s-o uit şi nu pot. E o prostie, nu sînt în stare. La început trăiam un fel de muzică. Fusese o victorie rapidă, neaşteptată, de care nu puteam să nu mă bucur. Ada era a mea şi mie prea puţin îmi păsa de sufletul ei. O învinsesem şi gata. Eram nedumerit. La vîrsta mea, pasiunile încep să-mi pară ridicole. Dar e şi nespus de greu să afli ce vor cu adevărat femeile. Sentimentele lor îşi bat joc de cunoştinţele noastre. Psihologii fac pe deştepţii degeaba. Eu unul nu i-am crezut niciodată.

Îmi plac bărbaţii în vîrstă care se îndrăgostesc de femei tinere. Ştiu că asta nu ţine nici de voinţă, nici de curaj. Dar ei îmi plac tocmai prin puterea lor de a nu se lăsa îngropaţi în zgură, în pleavă, în praful cenuşiu, unsuros, mărunt ca o mătreaţă, al vîrstei. E adevărat că unii fac pe grozavii şi se dau în stambă pe unde apucă. Pun laba pe cîte o pipiţă pimpantă, cu frustrări de copil nefericit care şi-a găsit, în sfîrşit, o împlinire de moment, şi se afişează cu ea peste tot, pe la teatre, pe la restaurante, pe la prietenii burlaci, pînă şi pe la susţineri de doctorate.

Tipii ăştia mi se par cu totul neinteresanţi, ba chiar îmi inspiră un fel de milă, pentru că nu-şi dau seama cît sînt de stupizi. Mie îmi plac bărbaţii discreţi, cărunţii cu feţe de sfinx, fizionomiile ridate asociate cu tunsori băieţeşti, bărbaţii de vîrsta a doua cu preferinţe pentru cămăşile scumpe, în culori pastel, călcate impecabil, cu dungă pe mîneci. Poartă în ei o resemnare de oţel, dincolo de care n-ar trebui să se afle decît concentratul pur al unei experienţe intelectuale curate ca aerul rarefiat. Te privesc de la o distanţă astronomică, plini de îngăduinţă şi răceală, iau act de faptul că, la rîndul tău, eşti un bărbat ca şi ei, chiar dacă mai puţin dezabuzat şi vindecat de toate.

Unul dintre aceşti indivizi este Teacher, decanul cabinetului nostru de avocatură. Înalt, subţire, tăcut, imperturbabil, distant, cu părul blond aranjat într-o parte pînă la ultimul fir, profesorul e un ochelarist rasat, care nu poartă verighetă, în ciuda evidentei armonii care domneşte între el şi viforoasa-i soţie de origine transilvană. Aşa mi-l amintesc chiar de la prima noastră întîlnire, deşi de atunci au trecut aproape douăzeci de ani. Şi-a păstrat elasticitatea mersului, ţinuta dreaptă a umerilor, aura de eleganţă tinerească a oricărui gest. E în continuare un englez. Se poartă ca un englez supermanierat. E drept, nu mai are părul la fel de bogat, pe pielea gîtului i-au apărut zbîrcituri, însă fularele lui de mătase purtate pe sub gulerul cămăşii nu par deloc nişte subterfugii ale bătrîneţii. Le arborează cu nonşalanţă, ca pe nişte semne ale aderenţei sale la noua libertate vestimentară de după căderea comunismului. Pare să fi decis, în sfîrşit, să se lase în voia unor mai vechi înclinaţii boeme. Pînă şi culorile sacourilor lui schimbate zilnic au devenit mai vesele. De multe ori vestimentaţia lui te lasă perplex. Nu atît prin aspect, cît prin intenţia vădită de a masca esenţa unei vîrste prin accesoriile alteia.

Da, iubitul meu Roland, Teacher ăsta chiar e un tip. Imposibil să nu-ţi atragă atenţia, imposibil să nu cazi în admiraţia lui. Ada Comenschi, cel puţin, n-a rezistat. La început, cînd se afla foarte aproape de el, încerca să-şi ţină respiraţia, pentru a nu-i simţi parfumul de tabac al hainelor şi răcoarea mentolată ce părea să emane din părul lui atît de exact pieptănat. Evita să-l privească şi prefera să-l asculte. Vocea lui granulată îi înfiora pielea. Respiraţia ei cu lungi întreruperi o dădea de gol. Teacher se oprea din vorbit şi o privea lung, insistent, pînă cînd ea nu mai avea ce face şi-şi ridica pleoapele.

Într-o sîmbătă dimineaţa, cînd practic la cabinet nu se lucrează, Teacher a apărut ca din senin, mai destins decît de obicei, însă foarte grăbit, îmbrăcat într-un superb costum de blugi. Pleca într-o excursie împreună cu o delegaţie de străini veniţi în România la nu ştiu ce simpozion. Eram în faţa calculatorului şi „făceam curăţenie“ prin documente şi foldere. Mă delectam cu sound-urile unei vechi formaţii de rock, Uriah Heep. Muzicieni nervoşi şi sensibili, mai ales organistul şi solistul vocal. Le ştiu pe dinafară muzica mai bine decît îmi ştiu studenţia, o perioadă a vieţii mele aproape de neimaginat fără feeling-ul şi ritmurile acestor băieţi de ispravă. Muzica lor curată, impetuoasă, bine făcută, fără obişnuitele explozii de visceralitate zgomotoasă ale trupelor hard, era tocmai potrivită pentru ceea ce făceam. Ştergeam şi rearanjam documente, le mutam dintr-o arhivă într-alta, eram hotărît să termin cît mai repede acea operaţie igienică şi aşa prea mult amînată.

I-am văzut costumul de blugi şi m-am enervat imediat. Prea îi dădea un aer tineresc şi aproape distrat. Prea mă simţeam anulat de lipsa lui de griji. Trecuse doar ca să-şi vadă mesajele e-mail, aştepta un răspuns important, n-a stat decît cinci-şase minute, dar el pleca şi eu rămîneam.

A zăbovit o vreme în hol pentru a-şi xeroxa nişte foi. Uşa de la biroul meu rămăsese deschisă şi culoarea hainelor lui mi se scurgea în colţul ochiului vie şi catifelată ca flacăra de la aragaz. Un albastru pe care mi-l aminteam din unele picturi ale lui Van Gogh. Aşa că minutele treceau şi eu mă enervam şi mai tare. Mai bine spus, n-aveam nici un motiv să iau în serios legătura dintre pictorul meu preferat şi costumul lui de blugi. Dar în momentul în care el a închis uşa, am dat muzica la maximum şi m-am trîntit ca un bolovan pe canapea. Nu mai aveam chef de nimic, nici măcar să beau o bere pe terasa restaurantului de la colţ. Nici măcar să mă gîndesc la Ada şi la vestimentaţiile ei aiuritor de rafinate, pe care de cele mai multe ori, la serviciu, încercam să nu le bag în seamă. Mi-am acoperit faţa cu palmele şi m-am trezit că plîng. Nu înţeleg nici acum de ce.