OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum opt ani, intr-un editorial din Formula AS (nr. 350, februarie 1999), Mircea Nedelciu, prozatorul care, inca din timpul vietii, sfirsita inainte de vreme, era considerat lider al unei generatii, publica editorialul Generatii cu si fara sansa. Se referea la cum schimbarea din 1989 i-a „prins“ pe acei tineri inca, in jurul virstei de 40 de ani, infasurati in drapelul generatia ’80. Prilej, apoi, de lungi constestatii din partea mai tinerilor si de consistente aparari in cultura romana de azi.

Nu vreau acum sa scriu despre chestiunea generatiilor literare. La disparitia brutala, pentru ca neasteptata si dureros de nedreapta, pentru mine, a lui George (Gheorghe Craciun), ma gindesc la cit de nedrept este prezentul timpului istoric, atunci cind e chiar promisiunea generoasa a viitorului. Pentru ca exact atunci timpul istoric este devorator, pentru ca, dupa o schimbare precum decembrie 1989, el a descatusat energii incredibile – si nu putea fi altfel – exact din partea celei mai rezistente valoric generatii de scriitori romani, aflata la o virsta la care, cum scria Mircea, „s-au trezit cu o pofta nebuna la o alta viata“. Acesti poeti, prozatori, critici, profesori de liceu sau, peste numai citiva ani, de universitate, „au descoperit dintr-o data ca se pot ocupa acum de visele de la 25 de ani, ca pot incerca verificarea lor in realitate. Sute de profesori navetisti au descoperit dintr-o data ca nu se mai opune nimeni ca ei sa-si dea in sfirsit doctoratul la care s-ar fi putut inscrie in tinerete. L-au dat, l-au luat, s-au trezit la 40 de ani pe treptele universitare la care ar fi avut dreptul pe cind aveau 25. Apoi au scos din sertare si alte planuri, le-au adaptat la noile conditii, au inceput sa circule peste hotare (descoperind la batrinete telefonul cu cartela magnetica!), au stabilit contacte, au intrat cu elan in viata publica, unii chiar in viata politica, alcatuind rarele perle din care se vedea ca aceasta poate fi si morala“.

Fara sa vreau a schita un alt „itinerariu spiritual“, nu ma pot opri sa ma gindesc ca ma regasesc in aceste cuvinte. Iar disparitia lui Gheorghe Craciun imi atrage inca o data atentia asupra celor scrise de Mircea, la finalul editorialului sau: „Momentul ’89 i-a prins pe acesti oameni in cel mai nepotrivit moment. Daca ar fi avut zece ani mai mult, ar fi fost resemnati; daca ar fi avut zece mai putin, cu alte forte ar fi plecat la drum. Chiar si asa, avem azi dintre ei oameni de calitate, unii au facut chiar, in functii publice, demonstratii de virtuozitate. Pe ei, Romania de azi poate si trebuie sa conteze, dar, pe de alta parte, doua recente pierderi tragice (a scriitorului George Serban la 45 de ani si a profesorului Marian Papahagi la 50) ne atrag atentia asupra altui lucru. De doua ori uzata, o data de o lunga asteptare si o data de supraincalzirea din momentul descatusarii, aceasta generatie trebuie sa-si dramuiasca efortul“.

Premonitie sau avertisment? Nu stiu. Ce stiu e ca l-am condus pe ultimul drum, alaturi de citeva sute de oameni, pe George, o minte si un suflet luminate de pasiunea, de fapt, de credinta in lucrul bine facut. Un om care nu si-a dramuit efortul. Nu ma numar printre vechii lui prieteni. Ne-am cunoscut dupa 1989, dar stiam deja despre el de dinainte. Performanta lui literara si teoretica este rara. El s-a afirmat intr-un context in care insasi ideea de literatura in Romania incepea sa fie declasata din privilegiul intretinut prin armoriile false ale ideologiei si cenzurii de dinainte de 1989. intr-o Romanie care se trezeste dupa 1989, precum o bizara creatura subacvatica, vinzolita de milul invirtejit la trecerea unei nave de mare tonaj, literatura si scriitorul se forteaza sa acrediteze in continuare nimbul spiritual al creatiei, traversind infruntari spasmodice prin incrucisari de spade generationiste, prin aclamarea unor modele intelectual-culturale interbelice ca premise ale unui viitor incert, prin nesfirsita indolenta si ignorare camuflata adesea a guvernantilor sau „politici culturale“ imbalosate de o birocratie anxioasa. in acest context, drumul lui George, in proza, in teorie literara, in profesorat este al unui intelectual cinstit, al carui talent egaleaza pasiunea pentru ceea ce scrie si vorbeste.

Dar, odata cu Pupa russa, cred ca Gheorghe Craciun se ridica la nivelul capodoperei. Este, dupa mine, una dintre cele mai reusite creatii autentice ale prozei romanesti din ultimele doua decenii. Este un roman in care timpul vietii si, mai ales, viata timpului egaleaza performanta unor Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Marin Preda sau I.D. Sirbu. Limbajul narativ, scriitura romanului mi se par evident ale unui maestru. Nu atit tehnica, cit mai ales pasiunea discursului narativ, unde figura autorului este descifrabila, marcheaza o data in literatura noastra de azi. El nu mai experimenteza, nu preia mode sau modele – desi lecturile lui sint intinse –, ci procedeaza la un roman anatomic, in care fiinta umana este expusa, patrunsa, de fapt, in mereu iluzorica tentativa de a-i revela misterul ultim proiectat pe ecranul istoriei. Cu George, dispare o lume a autorului de roman si a romanului de autor. El s-a investit atit de mult in lucrul sau, incit propria viata a devenit total disponibila pentru acest efort. Nu am putut fi decit martori apropiati ai acestui sfirsit al iluziei. Atit. Dar, poate, mai e ceva de facut.