OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe Craciun
Frumoasa fara corp
Editia a II-a revazuta, insotita de un dosar de receptare critica
Prefata de Carmen Musat, Editura Art, 2007, Bucuresti, 416 p.

Pe 30 ianuarie se va implini un an de la moartea lui Gheorghe Craciun. Ne-a parasit trupeste, lasindu-ne insa lumea sa de cuvinte „graitoare“, menite, asa cum isi dorea, sa incetineasca viteza nebuna a lumii in care traim. „Munca de placere si chin“ prin care a pus sub lupa lumea in care a trait, literatura si propriul corp ca drum de la senzatie la lume, ca legatura intre interior si exterior, niciodata separabile, ne lasa discret sa „citim“ identitatea subiectiva a celui care s-a privit in textele scrise ca intr-o „oglinda sparta in mai multe bucati“, conturind un chip in acelasi timp cunoscut si necunoscut. Dupa cum marturisea, toate cartile sale se hranesc din biografia sa corporala si mentala, alta decit cea civila, astfel incit transformarea lumii in cuvinte i-a permis cautarea si relevarea fiintei sale autentice, prin proiectarea in texte a alteritatii eului polimorf ce-si cauta identitatea. Pentru Gheorghe Craciun, literatura si viata se afla mereu intr-o relatie de complementaritate, scrisul fiind unica salvare de la o „viata la gradul minus“, terapie, ridicare la putere, „sfarimare a dogmei ca exist simplu si aparent“, o veritabila iesire din tipar.

S-ar fi bucurat cu siguranta de initiativa grupului editorial Art de a-i consacra o serie de autor, din care au aparut deja Frumoasa fara corp si Pupa russa, urmind sa fie reeditate si primele sale romane – Acte originale, copii legalizate si Compunere cu paralele inegale, precum si volumul Mecanica fluidului. Daca in primele doua romane (metaromane) experimentaliste publicate (Acte originale, copii legalizate – 1982 si Compunere cu paralele inegale – 1988), dimensiunea teoretica primeaza, accentul cazind mai mult pe expresie, pe forma si mai putin pe substanta, acestea incadrindu-se in textualismul activ din anii ’80, „masinaria textualista“ este mai putin vizibila in cel de-al treilea roman al sau – Frumoasa fara corp (1993), fara ca autorul sa-si paraseasca tema favorita: trupul si litera, sau mintea care nu poate parasi niciodata trupul. Cele trei romane au fost concepute ca o trilogie, in care circula o parte dintre personaje (naratori, copii ale vocii auctoriale), fiind si niste romane modulare, in care se regasesc elemente eseistic-teoretizante ce privilegiaza aventura scriiturii si relatia scriitorului cu limbajul, concretizata cel mai bine prin schimbarea planurilor narative si a registrelor stilistice.

Nu traiesti nimic in afara cuvintelor pe care le folosesti
Daca primele doua romane ar putea fi suspectate de „ariditate“ teoretica, in Frumoasa fara corp are loc o mutatie esentiala. Teoria si practica se intrepatrund, iar viata si literatura, epicul si eseul incep sa se completeze, facind astfel trecerea spre ceea ce urma sa devina cel mai bun roman al lui Gheorghe Craciun – Pupa russa. Limbajul, perceput in primul roman ca „departare intre noi“, nu mai sufera de „insuficienta respiratorie“ si se transforma tocmai in secret al vietii, ba chiar in etalon al acesteia (in „casa a fiintei“ – cum ar fi spus Heidegger). Limitele si „utilitatea“ limbajului nu sint de gasit decit in relatia cu viata, iar ecourile celebrei propozitii a lui Wittgenstein – „limitele limbajului meu semnifica limitele lumii mele“ – se fac auzite pe parcursul intregului roman. Nu traiesti nimic in afara cuvintelor pe care le folosesti – pare a fi regula dupa care traiesc si scriu personajele din roman, si de aici teama de ceea ce nu poate fi numit, nevoia de a fi „inarmat“ cu cuvinte. Frumusetea lumii se materializeaza, se substantializeaza in text tocmai gratie puterii magice a cuvintelor. Acum imaginea vibreaza, trupul stie, iar cuvintele pot mai mult sa patrunda in subteranele corporalitatii, ajutind astfel mintea sa-si aproprie lumea inconjuratoare: „intr-adevar, cuvintul este magic.

Dar magia lui e una interioara, solipsista, as spune, pentru ca prin vorbire lumea devine creatia mea. Lumea este felul in care o inteleg eu.“ De aceea trebuie „sa silesti cuvintele sa dea senzatia vietii“, pentru ca literatura sa nu se mai limiteze la a fi doar „o chestiune mai mult de cuvinte si de imaginar semantic decit de traire“. Mai mult, scrisul este perceput ca un fenomen corporal, stiloul devenind „un virf de ac pentru seismografia trupului“, sustinind bovarismul sinestezic al acestuia, deoarece „trupul stie intotdeauna mai mult despre lume si limba si e mai bogat in sensuri potentiale decit orice literatura efectiva“. Pentru Gheorghe Craciun, functia descriptiva a cuvintelor este cel putin la fel de importanta ca si aceea de a sublima existenta in semnificatie, avind insa darul si mai ales puterea de a pastra fiorul vietii, emotia indispensabila oricarui act de scriere autentic. Cuvintele lui Gheorghe Craciun sint mereu proaspete, in acelasi timp inocente si complice, autorul stapinind perfect arta, nu de a le tine in friu, ci de a le da friu liber.

Romanul „deschide“ intre copertele sale trei povesti de dragoste, prezentate din perspectiva celor trei voci narative masculine – profesorul de desen si scriitorul Vlad Stefan, inginerul Octavian Costin si pictorul Virgil Bratu – prieteni, niste impatimiti ai cunoasterii si scrierii de sine, aflati in cautarea unui echilibru intre arta si viata. De fapt, ei se afla in cautarea frumusetii pline de mister, fie a literaturii (caci aceasta este frumoasa fara corp, care etaleaza si ascunde in acelasi timp), fie aceea a feminitatii. Capacitatea de a se dedubla, actionind si privindu-se actionind, naste reflexivitatea, epicul fiind mereu „incetinit“ de un al treilea ochi care interogheaza, tot ce ar parea suprafata fiind, in fond, esenta si de aici aerul de gravitate ce impinzeste tot textul. Minate de o luciditate dramatica, povestile de dragoste (de al caror capat nu dam) sunt insolite, ipostazele feminine opuse, decorurile exotice (Paris) sau banale (provincia). Atentia acordata particularului, modul in care Gheorghe Craciun priveste si numeste tot ceea ce inseamna lume (reala sau fictiva) aduce un spor de intelegere, limbajul avind un rol determinant in surprinderea reflexelor realului si ale sinelui.

trupul devine un seismograf al pasiunii
Dincolo de joaca ingenioasa cu perspectivele narative si de maiestria cu care „camufleaza“ teoria in materia epica, Gheorghe Craciun reuseste sa dea nastere unor personaje ce ies in relief: Vlad si Ioana. Ei nu sint scosi in fata prin evenimente exterioare extraordinare, ci prin sunetul propriu, ireductibil. Desi cei trei barbati reprezinta ipostaze ale vocii naratoriale (carora li se adauga George, o prezenta in acelasi timp discreta si insinuanta), fiecare isi are propria identitate si propriul ideal al feminitatii, cu accente livresti insa la fiecare. O prima intilnire cu Vlad ne este prilejuita de lectura caietului sau albastru de catre prietenul acestuia, Octavian, intors peste ani in satul in care fusesera repartizati dupa terminarea facultatii. Este vorba de un manuscris gasit, in paginile caruia Vlad incearca sa-si adune viata, pe care altfel nu si-o poate ordona. Este un barbat dominant, incomod (doar in absenta sa chiar si prietenii se simt liberi), cu obiceiuri ciudate in ochii altora, vesnic nemultumit, sucit, care „face pe nebunul“, perfect constient de conditia sa: „Traiesc anapoda, o stiu atit de bine, intr-un fel de intuneric al logicii, indiferent la presiunile practice ale vietii. Fara idei, senzatii, cuvinte proaspete, mi-e insa cu neputinta. Traiesc aiurea, par un vesnic distrat, dar capul mi se umple necontenit de propozitii, gaselnite, replici sublime s…t. Sint si eu o faptura autonoma, nimeni nu calca pe fisia mea de singuratate.

Sint si eu o fiinta intraductibila, vie si istovita de aceleasi intrebari“. Speriat de posibilitatea de a nu putea sa „citeasca“ si sa scrie lumea clipa de clipa, obsedat de „harti metafizice“, „dari de seama“ si „registre de existenta“, Vlad este un barbat de o sensibilitate delicata, care percepe in mii de nuante lumea in care traieste, nelinistit de imposibilitatea de a transcrie pe hirtie toata gama de emotii pe care trupul sau le inregistreaza. El este intelectualul prins intre propria piele si concept. Descris si prin ochii celorlalti, Vlad este sarea si piperul grupului prin gravitatea sa ironica, insuportabil pentru „iesirile lui dispretuitoare si cinice, pentru excesele lui de inteligenta si momentele de total abandon, cind se uita prin om ca prin sticla si refuza sa raspunda la intrebari, pentru lectiile usturatoare de cultura pe care se simtea din cind in cind obligat sa li le administreze“.
Celalalt personaj cu silueta expresiv desenata prin detalii picturale sau psihologice este Ioana, o femeie puternica, seducatoare, rafinata, amestecul de inteligenta si senzualitate amintind de Doamna T. a lui Camil Petrescu.

Prezenta fascinanta, intimidanta la modul inexplicabil, Ioana este o femeie de 35 de ani care incearca sa recupereze povestea de dragoste traita cu multi ani in urma la Paris, toate acele trairi, senzatii pe care nu le-a mai simtit niciodata, dar care i-au ramas intiparite in trup si in suflet. Asa cum prezenta lui Vlad nu lasa pe nimeni indiferent, asa si fiinta Ioanei, misterioasa si inabordabila, vibreaza in mai toti barbatii care se afla in preajma sa. Paginile care descriu efectul pe care prezenta Ioanei o are asupra doctorului Miron se remarca atit prin sensibilitatea nuantelor, cit si prin densitatea umana pe care cuvintele reusesc sa o aduca la suprafata. Transcrierea profunzimii unei experiente subiective ale carei contururi vibrante sint atit de greu de transmis prin limbajul comun ii reuseste lui Gheorghe Craciun datorita inconfundabilelor sale „jocuri de limbaj“, in special un limbaj al afectelor care nu vorbeste despre trairi, ci le incorporeaza. Asa cum o banala durere de masea transformase o zi esentiala din viata lui Octavian intr-o meschina stare de neputinta, trupul lui Miron devine, la rindul sau, un seismograf al pasiunii, problemele eului devenind probleme ale corpului.

Sint nenumarate paginile in care arta limbajului atinge desavirsirea, in care cuvintele extrag la maximum seva concretului, transformind-o in imagini de o senzualitate ametitoare, si ofera cititorului nepretuita placere a lecturii. Iata descrierea rochiei Ioanei: „Rochia in care e imbracata, o rochie visinie de lina fina, pare sa infasoare in plasa ei opaca de fire un irezistibil mister. Materia pufoasa, de o extraordinara finete a mohairului, in care se agata la fiecare miscare boabe stinghere de lumina, sporeste cu moliciunea ei frumusetea usor crepusculara a acestui trup“. Fie si numai pentru aceste rinduri, cartea ar merita citita. Gheorghe Craciun a captusit paginile acestui roman cu fibre ale sufletului sau, frumusetea acestora fiind pe masura frumusetii din ochii privitorului.