„Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă
crescut de stradă şi de prieteni decît de familie, dar sufletul şi mintea mea de
copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai
ştiu cîte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje...
Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar
eu interpretam rolul Locotenentului Stama tescu din piesa Titanic vals de Tudor
Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întîmplă cu mine.
La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele
aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de cînd lumea.“
Aşa a intrat Gheorghe Dinică în lumea teatrului. A părăsit-o într-o zi de
marţi, după aproape trei săptămîni de spitalizare, conectat la aparate, în urma
unui stop cardio-respirator. De doi ani, se spunea despre el că e bolnav de
Alzheimer, după ce renunţase să joace în Faustul sibian al lui Silviu Purcărete
– la fel ca Ştefan Iordache, pe care regizorul şi-l dorise ca protagonist.
Ultimele spectacole în care a jucat, la Teatrul Naţional, Take, Ianke şi Cadîr
şi Dansînd pentru zeul păgîn, au ieşit de pe afiş de ceva vreme, Dinică lucrînd
doar în televiziune – în rolul generalului Vulturesco din serialul Aniela.
Gheorghe Dinică (apropiaţii îi spuneau Gigi) a absolvit în
anul 1961 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa
Dinei Cocea, care-l văzuse în Bogoiu, din Jocul de-a vacanţa de Mihail
Sebastian, o producţie a cercului teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor,
rol pentru care a primit un Mare Premiu la un concurs de amatori.
A debutat în film în Străinul, în 1963. Nu trageţi, domn’
Semaca, sînt eu, Lăscărică avea să fie cea mai populară dintre replicile lui
(în Cu mîinile curate al lui Sergiu Nicolaescu), în 60 de filme în care a
jucat. Spre deosebire, însă, de alţi actori de cinema, care s-au identificat cu
anumite tipologii de personaje, Gheorghe Dinică a fost, de fiecare dată, altfel
(deşi era distribuit cu precădere în roluri de „rău“). A fost arivistul Stănică
Raţiu din Felix şi Otilia (1971), al lui Iulian Mihu, dar şi Nae Girimea din De
ce trag clopotele, Mitică?, al lui Lucian Pintilie, rataţii Lăscărică şi
Paraipan, la Sergiu Nicolaescu, dar şi ucigaşul cu răbdare Franz Ţandără, din
ecranizarea lui Pintilie cu După-amiaza unui torţionar, a jucat în Cel mai
iubit dintre pămînteni, dar şi în Filantropica. Mare iubitor de petreceri şi
cîntece de petrecere, Dinică a imprimat, ca şi prietenul său, Ştefan Iordache,
mai multe albume, împreună cu Nelu Ploieşteanu.
Gheorghe Dinică putea fi, spune criticul de teatru
Constantin Paraschivescu, „o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant
diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine poate fi un om simplu, generos şi
simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii
lu-crurilor. Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate
şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pîndă – iată una dintre
multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este
de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat
umanul“.
În teatru, numele lui s-a legat indisolubil de antologicul
Nepot al lui Rameau, dramatizarea după Denis Diderot a lui David Esrig (cu care
colaborase la Troilus şi Cresida, în 1965), din 1968, unde juca alături de
Marin Moraru, iar pentru generaţiile mai tinere, de Take, Ianke şi Cadîr a lui
Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, unde Dinică era turcul Cadîr, un rol de
compoziţie, cum a făcut multe în viaţă (primele partituri în film au fost unele
de bătrîni). În timp, a lucrat cu Andrei Şerban, în Noaptea regilor (1991) şi
Cine are nevoie de teatru? (1990), şi a obţinut, de-a lungul carierei, un număr
important de premii, în cinematografie ca şi în teatru.
Momentul în care Gheorghe Dinică şi-a dat seama că a început
să uite (unele dintre cele mai cumplite astfel de clipe le-a trăit în cele
cîteva zile de repetiţii la Sibiu) a fost dureros pentru un actor care
renunţase la viaţa de familie, la copii, pentru scenă. Privirea sigură, vocea
inconfundabilă, cu acute, adeseori ironică, cu care îşi domina, în replici
scurte, partenerii au părăsit teatrul. Stilul lui propriu era cel al unui actor
instinctual, care se lasă greu şlefuit, o piatră preţioasă brută, care-şi punea
amprenta asupra tuturor celor cu care se întîlnea.
Odată cu Gheorghe Dinică, încă o parte din marea tradiţie a
teatrului românesc se mută într-o altă lume.
„Ce distribuţie şi-a făcut Dumnezeu sus la ceruri. Îmi pare
rău că teatrul românesc se pierde uşor, uşor. Cu siguranţă vor mai fi actori
buni, însă nu cred că va mai fi vreun Dem Rădulescu, Octavian Cotescu,
Leopoldina Bălănuţă, Amza Pellea, Toma Caragiu şi mulţi, mulţi alţii“, scria un
comentator pe site-ul HotNews. Dispariţia lui Gheorghe Dinică îi urmează, în
ultimele luni, celei a regizorului şi profesorului Ion Cojar.
Comentarii utilizatori
un actor exceptional Bogdan Suceava, Vineri, 13 Noiembrie 2009, 06:35
L-am vazut de mai multe ori pe scena Nationalului si nu cred ca a fost vreodata mai putin decat impecabil. Mi-a lasat sentimentul ca rolurile erau croite pentru el, astfel se misca in pielea fiecarui personaj - cu lejeritate. Si in cele mai dificile momente ale unui rol gasea o formula de interpretare care aducea in prim plan o naturalete pe care, daca altul ar fi incercat s-o produca, ar fi fortat. Amintiti-va momentul cand Bastus este eliberat (o scena mai putin comentata, dar prin nimic mai putin memorabila). Gheorghe Dinica se intoarce spre camera, cu privirea ratacita, intr-un gest prin nimic gratuit. Personajul mecanic capata nuanta, si in asta sta mult din calitatea interpretarii. Ce personaj ratat ar fi fost acela daca incapea pe mana altcuiva! Cate piese de teatru si filme romanesti ar fi esuat in ridicol, precum piata politica (sic!) de-ar fi incaput pe mana altcuiva. Omul acesta o sa ne lipseasca mai mult decat ne dam seama acum.
Nu mi-a placut deloc 'Filantropica', dar asta nu e vina lui. In ultimii ani a acceptat si alte roluri care erau sub posibilitatile lui actoricesti, dar asta nu a fost vina lui.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters