OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sentimentele care mă domină acum, scriind despre dispariţia dintre noi a lui Gheorghe Ene, ar trebui să fie din registrul tristeţii şi al umilinţei. Orice moarte bruscă a unui om pe care îl cunoaştem, şi cu atît mai mult a unui om esenţialmente bun, ne cutremură, ne lasă faţă în faţă cu ceea ce este pentru totdeauna incontrolabil, de nedomesticit, sălbatic, în existenţa noastră. Însă mărturisesc că, alături de această perplexitate, această paralizie a unei părţi importante din aparatul meu sufletesc (orice empatie are, probabil, şi ceva dintr-o paralizie; paralizia ca suspendare a judecăţii), ceea ce simt crescînd incontrolabil în mine este indignarea. Este o fierbinte mînie.

 

Desigur, a trăi într-o lume pe care am putea-o numi adecvat nu a „spectacolului“, ci a bîlciului de mahala poate să pară, în general, amuzant. Abia în momente cutremurătoare, precum acela în care oamenii ce întruchipează pentru noi meritul şi virtutea au parte de o moarte cvasianonimă, realizăm în ce măsură această vrie pestriţă lipseşte societatea în care trăim de capacitatea de a respecta măreţia şi, prin aceasta, îi alterează grav umanitatea. Şi este cu atît mai deprimant să vezi această apatie dominînd nu doar pieţele unde se distribuie pîinea şi circul, ci şi spaţiile teoretic destinate libertăţii, creativităţii, excelenţei spirituale.

 

Una dintre acestea este persistenţa încăpăţînată a etichetelor de textualism şiexperimentalism, aplicate cîndva în anii ’80, în pripă, în agitaţia permanentei hărţuieli cu cenzura, unui fenomen care, de fapt, este iniţiat în 1970. Astăzi, fascicolul de îndrăzneli inovatoare ale tinerilor prozatori de atunci este redus la macheta lui teoretică şi declarat depăşit sau demodat. Dar este extrem de neinteligent să judeci pornind de la date parţiale şi omiţînd caracterul foarte special, underground, al acestei mişcări. Caracter din care rezultă dificultatea de a pune de acord cronologia apariţiilor editoriale şi pe aceea a momentelor cînd au fost scrise textele sau necesitatea de a corela ceea ce s-a păstrat în formă publicată cu recompunerea (de exemplu, folosind instrumentele istoriei orale) a sferei de schimburi din care s-a născut şi care a întreţinut experimentalismul. Orice tineri cercetători ce se vor lăsa antrenaţi pe această pistă de investigaţie vor descoperi uimiţi un univers de idei fascinant precum şi anvergura, dinamismul, profunzimea şi inovativitatea de frontieră a proiectelor şi demersurilor tinerilor prozatori care erau studenţi la începutul deceniului opt al secolului trecut. „Textualismul“ este o carcasă goală – fiinţa vie pe care se presupune că ar fi adăpostit-o (dacă a adăpostit-o vreodată) se află în cu totul altă parte şi nu se poate deduce nimic despre forma, fiziologia, natura ei pornind de la această carcasă.

 

Un alt blocaj care stă în calea percepţiei forţei şi a noutăţii unui demers asemenea celui al lui Gheorghe Ene ţine de ruptura, canonizată în tradiţia noastră culturală, dintre Literatură şi Filozofie. Această separare însă nu are efecte simetrice asupra ambelor teritorii. În măsura în care satisface aşteptările publicului, filozofia este, la noi, un fel de lirico-narativă (uneori patetică, uneori şugubeaţă) a conceptelor. Filozoful public îşi păzeşte cu gelozie specificul domeniului, întreprinzînd, însă, incursiuni permanente în sferele literare. Retorica separării domeniilor îi serveşte, de obicei, la aceea că producţia sa nu va fi analizată sub raport specific literar, astfel încît performanţe expresive ce nu ar putea conta decît ca modeste şi prăfuite în sistemul lor specific de validare devin, odată plasate strategic sub semnul „iubirii de înţelepciune“, mostre preţioase de „autenticitate“ a gîndirii. Pentru artele expresivităţii verbale, în schimb, diviziunea Filozofie-Literatură din mintea populară funcţionează mult mai restrictiv. Clişeul dominant vrea ca scriitorul să fie o fiinţă simplă şi sinceră, să fie emoţional şi empatic, să ni se adreseze cu limpezimea autoevidenţei. În general, abstracţiile nu sînt transpuse în proză, obosesc, irită, iar preocupările filozofice, atunci cînd trec de enunţarea evidenţei că viaţa este trecătoare, sînt considerate ca neavenite, ba chiar stridente. Ce se putea întîmpla, deci, în momentul cînd, pe fondul unei asemenea tradiţii antiintelectuale, apare un grup de autori care-şi „exhibă“ de la bun început intelectul, care şi-l antrenează în văzul lumii, şi încă nu pornind de la intrările cele mai clasicizate şi literarizate ale canonului filozofic european, ci confruntîndu-se cu texte dintre cele mai „aride“ ale filozofiei analitice, filozofiei limbajului sau epsitemologiei? Ce şansă de notorietate putea avea un scriitor asemenea lui Gheorghe Ene, care, alături de comilitoni precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Emil Paraschivoiu, s-a aflat în avangarda tentativei de a resitua literatura pe harta generală a cunoaşterii?

 

Cu toate acestea, dacă spaţiul în care ne-a aruncat pe toţi accidentul naşterii se va integra vreodată în cel european, aceasta va atrage şi evaluarea responsabilă a măsurii în care produsele intelectelor româneşti au contribuit la dezvoltarea patrimoniului comun de gîndire şi expresie al lumii civilizate. Într-un asemenea moment ipotetic, acel tip de sociabilitate intelectuală care a făcut posibilă opera lui Gheorghe Ene ar emerge, cu siguranţă, în prim-planul atenţiei, creînd, în sfîrşit, premisele unei juste evaluări a acestui autor unic. Va fi vorba, atunci, doar de a lua cunoştinţă de un fapt: că demersul intelectual al lui Gheorghe Ene reuşeşte performanţa excepţională de a fi, în acelaşi timp, de frontieră şi de vîrf. Ceea ce îl face pe Gheorghe Ene un fel de membruhonoris causa al familiei de Hohenzollern (de o nobleţe naturală superioară, probabil, celei a multora dintre membrii ei efectivi), fiindcă acest nume glorios poate fi tradus ca „Paznic pe Frontiera Înălţimilor“.

 

Gheorghe Ene merită acest titlu, fiindcă demersul său intelectual nu este dintre acelea care aduc podoabe retorice gîndirii, nici nu se limitează la a folosi expresivitatea pentru a gîndi altfel. Demersul lui Gheorghe Ene merge mai departe, punîndu-ne în faţa încercării de a regîndi gîndirea, de a reconstrui luciditatea. Curajul extraordinar al acestui autor, despre care, dacă viitorul va spori semnificativ inteligenţa naţiunii (şi o va spori), se va discuta din ce în ce mai mult, este acela de a începe să inventeze literatura unei epoci în care gîndirea este tot mai mult înţeleasă ca o funcţie care se exercită nu doar într-un aparat central, ci în fiecare celulă a corpului.

 

În imagine: Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene – fotografie din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române