OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil
Ghid imobiliar RED (Real Estate Directory) buletin lunar in limbile romana si engleza, editat de New Europe Promotions S.R.L., a ajuns la numarul 12. Se distribuie gratuit in centre de afaceri, hoteluri, restaurante de lux, institutii guvernamentale, ministere, asociatii profesionale, banci, firme IT, firme de avocatura, notariate, ambasade, camere de comert etc. Cele 48 de pagini color, format mic, placut ilustrate, contin informatii de tot felul din domeniul imobiliar: de la birouri pentru inchiriat sau vinzare pina la sali de conferinte, spatii comerciale, terenuri, vile si apartamente (inchiriere si vinzare, in zone rezidentiale sau nu), oferte atractive si – nu in ultimul rind – profiluri ale unor companii care opereaza pe piata imobiliara romaneasca. Un spatiu larg este rezervat reclamelor la diverse agentii de profil. Nu lipsesc informatiile legate de tranzactiile imobiliare prin Internet.

de ici, de colo
Revista lunara de cultura Litere din Tirgoviste (ex-Gaesti) implineste doi ani de viata. „O virsta pe care putini o anticipau in aprilie 2000, mai ales contemplind imaginea ei subtiratica, situabila, cum s-a spus, intre pliant si Bilete de papagal“ afirma intr-un editorial – intitulat Scrisul scurt – directorul publicatiei, Tudor Cristea. In paranteza fie spus, caracterizarea ne apartine, si ea a fost facuta in aceasta pagina cu ocazia prezentarii primului numar al revistei. De atunci am semnalat-o de mai multe ori si ne-am bucurat sa-i constatam „cresterea“ valorica pina la un nivel (adeseori) mai mult decit onorabil... Revenind la editorialul jubiliar al lui Tudor Cristea, nu putem decit sa fim de acord cu afirmatia sa privind „obsesia monumentalitatii greoaie“ in spatiul literaturii romane contemporane, o obsesie din aceeasi categorie cu cea care a „produs“ monstruozitatea arhitectonica numita Casa Republicii...
Sumarul prezentului numar are in prim-plan doi membri ai Scolii de la Tirgoviste, a caror colaborare permanenta asigura blazonul micutei reviste. Intr-un acid articol (Unde ne sint infractorii?), Alexandru George se ocupa de moravurile lumii scriitorilor romani de azi si de ieri: „Vociferanti de tip Ahoe! dar si altii mi-au inspirat oroare; cred si acuma ca aceasta bravada, desfasurata in timpul comunismului, era tolerata ca o diversiune naiva. Inconformismul cu voie si ocrotire de la politie stia sa se opreasca foarte oportun tocmai in punctul cind gestul ar fi putut capata o semnificatie politica. s...t Trebuia sa avem si noi inconformistii nostri – si nu era unul dintre ei si Fanus Neagu, care impingea curajul pina-ntr-acolo incit tinea cu Rapidul si-si sustinea simpatiile in cercuri de securisti, unii cu grad de colonei?“ Ca uneori e mai intelept sa te tii departe de „lumea literara“ spune, intr-un fin articol evocator, si Mircea Horia Simionescu (O intilnire... oarecare?): „Pe scriitorii admirati de mine intre, ca sa zic asa, cele doua adolescente, contemporani «alaturi mergatori», i-am preferat fie in nemiscarea fotografiilor, fie cu ocazia unor festivitati, fie de pe partea cealalta a strazii, in acest din urma caz simtind ca mi-ar sta urit sa calc acelasi trotuar“. In continuare, Tudor Cristea publica partea a doua a unei cronici despre Istoria literaturii romane de azi pe miine a lui Marian Popa (carte care ilustreaza toate cele trei categorii incriminate in cele trei texte amintite mai sus). Iata concluzia: „(Lucrarea) nu va fi utilizata, probabil, altfel decit ca sursa de informatii brute si ca dictionar. Ceea ce e totusi ceva“. In rest – poezie putin interesanta, proza „tinara“ destul de promitatoare, o Corespondenta Iancu Vacarescu – Ion Heliade Radulescu restituita de Victor Petrescu si un interviu luat de Alin Zaharia proaspat realesului presedinte al Academiei Romane, Eugen Simion. Precizam ca interviul a fost acordat inainte de realegerea in functie. Redam – fara comentarii – raspunsul lui E. Simion la intrebarea daca intentioneaza sa-si depuna in continuare candidatura: „As prefera sa nu-mi puneti aceasta intrebare. Ce va pot spune e ca majoritatea membrilor Academiei m-au propus si trebuie sa tin seama de aceasta dorinta a lor. Pare putin frivol sa te intrebi daca mai vrei sa fii sau nu presedintele Academiei, dar eu sint serios de felul meu si iau lucrurile in serios. Am fost patru ani vicepresedinte, patru ani presedinte, daca mai accept sa fiu inca patru ani este pentru mine o responsabilitate noua, ca sa zic asa“...
Si, ca sa nu incheiem pe aceasta nota, sa spunem ca pe ultima pagina din Litere poate fi citita o prezentare eleganta a revistei „vecine“, Calende, din Pitesti.

Continua sa apara, in ritmul bilunar anuntat, Piata literara, revista de informatie editoriala de la Cluj. Numerele 5 si 6 „panorameaza“ oarecum dezordonat, dar constiincios si, uneori, interesant „peisajul“ editorial romanesc. Se adauga obisnuita sectiune de interviuri (consistente si incitante; in numarul 5 – cu poetul Ion Muresan, in numarul 6 – cu eseistul Aurel Codoban), iar pe ultima pagina – tot ca de obicei – fragmente din carti aflate in curs de aparitie la Editura Dacia (anume: romanul Anul trecut in Calabria de Radu Mares si celebrul roman licentios al lui Apollinaire, Onze mille verges – care, de altfel, a mai aparut in romaneste la mijlocul anilor ’90, in traducerea subtilului si discretului Emil Paraschivoiu, cu o prefata de… Ovid. S. Crohmalniceanu). Serioase ni s-au parut a fi si editorialele. In numarul 5, Ion Pop comenteaza starea actuala a editiilor critice de scriitori romani (Editiile critice – in stare critica), iar in numarul 6, Ovidiu Pecican scrie despre Decantarile ideologice aparute in cimpul intelectual actual.

Numarul 1/2002 al revistei bacauane Cartea are in centru un „dosar“ dedicat poetului „optzecist“ bacauan Ion Tudor Iovian (pe numele real: Ion Ivan) – un autor pe nedrept ignorat, un „outsider“ al generatiei sale, cum il califica, intr-un lung articol analitico-polemic, Marian Dopcea. „Dosarul“ – alcatuit, in buna traditie a revistei, pe tipic monografic – cuprinde fotografii de familie, un amplu interviu cu poetul (Cit reususc sa scriu, atita exist) realizat de Ioan Enache si Viorel Savin, precum si un set de comentarii despre scrierile lui I.T.I. (semneaza: Viorel Savin, Marian Dopcea, Eugen Budau, Marieta Radoi Mihaita, Ioan Enea Moldovan, Gheorghe Iorga, Iacob Florea, Ioan Danila, Ion Fercu, Daniel Corbu). Interviul – o intrega istorie personala – e plin de informatii istorico-literare interesante despre atmosfera literara, universitara si „cenacliera“ din Bucurestii de la sfirsitul anilor ‘70 si inceputul anillor ‘80 („anii formarii“), despre profesori si asistenti, despre seminariile care „se prelungeau in afara Universitatii, prin cafenele, la Union, la Trocadero“, si, nu in ultimul rind, despre climatul cultural bacauan al epocii, despre urmaririle de catre Securitate... Pseudonimul autorului – inspirat de biblicul Iov si de numele imparatului roman Iovianus – i se datoreaza lui Mircea Ciobanu...
In afara acestui grupaj, revista ne retine atentia cu inca doua lucruri: mai intii, un supliment dedicat unui volum – aparut la Paris – al lui Jean Cuisinier: Memoire des Carpathes: La Roumanie milenaire, un regard interieur. O carte etnografica despre Romania rurala. In al doilea rind (dar, de data aceasta nu ca un fapt „pozitiv“), un text al prof. Dumitru Tataru intitulat Despre convietuirea cu oculta securista. Textul este dedicat lui... Tudor Opris, sarbatorit cu prilejul implinirii virstei de 75 de ani... Avem de-a face cu un panegiric incontinent: „enciclopedist unanim recunoscut“ (??? – n.n.), „simbol viu, dinamic al scolii romanesti, mai exact al spiritului ei“. Este recenzat pe un ton avintat si intr-un stil confuz volumul de amintiri al lui T. O., Intimplari si oameni, aparut anul trecut la Editura Aramis. Cartea e de fapt o autobiografie contrafacuta, „eroizata“, in care autorul (despre care aflam ca e finul lui Tudor Musatescu si s-a aflat „in anturajul“ unor importanti scriitori romani interbelici) apare exclusiv ca o victima a sistemului, „un personaj tolerat in tot pavajul plin de schisme al sistemului comunist“ (sic!). Cit de „tolerat“ a fost, intre 1967-1989, Tudor Opris, stilpul cenaclismului ceausist liceal si al utecismului „literar“, nu mai credeam ca e nevoie sa amintim. Dar uite ca e...

Dupa ce a extins categoria celor implicati – fara voie – in plagiatul organizat cu prilejul elaborarii recentului tratat de istorie romaneasca editat sub egida Academiei Romane, aratind ca nu e singura victima, istoricul Serban Papacostea revine in numarul 15 al revistei 22 cu o replica la Comunicatul justificativ al Academiei: O problema ramasa deschisa: dreptul de autor in istoriografia romana. Pentru inceput, sint citati „oficialii“ care, in locul recunoasterii culpei sau macar al tacerii, au recurs la tehnica – bulversanta – a pasarii responsabilitatii in contul acuzatorului: „…in cuprinsul unui Comunicat al Comitetului de redactie al volumului IV al Tratatului de Istoria Romanilor, cei trei membri ai comitetului – acad. Stefan Stefanescu, acad. Camil Muresan, redactori responsabili, si prof. univ. dr. Tudor Teotoi, secretar – se refera la cazul de plagiat semnalat de mine, anume editarea in noul tratat, sub numele d-lui profesor Ion Toderascu, a unui text care imi apartine si care fusese publicat sub numele meu cu douazeci de ani in urma. Din acest comunicat, ca si din replica anterioara a d-lui Toderascu, nu rezulta cu certitudine decit recunoasterea faptului ca textul amintit nu ii apartine celui din urma, ci mie. Cum s-a strecurat articolul meu in textul tratatului nu aflam nici de la d-l Toderascu [...], nici de la cei trei membri ai comitetului de redactie, care se multumesc sa invoce o «regretabila neglijenta» din partea lor“. Trecind la lamurirea „tehnicii de lucru“ a unora din colaboratorii noului tratat, Serban Papacostea adauga urmatoarele: „…autorii comunicatului ne informeaza acum ca, intrucit au apreciat «calitatile» «marilor capitole» ale versiunii tratatului abandonat in stare de manuscris in anul 1980, au «folosit» «pagini» sau «parti» din aceste texte, adica, mai direct, le-au introdus in noul tratat. Cum insa «paternitatea fiecarui fragment» nu a mai putut fi «specificata» (sic!), membrii comitetului de redactie au contopit fragmentele preluate in noi unitati si au distribuit, dupa cum au socotit de cuviinta, intre autorii volumului ingrijit de ei, paternitatile capitolelor si subcapitolelor ramase orfane in urma acestor delicate operatii, desigur, fara a se uita pe ei insisi“. In vederea „stabilirii paternitatii“, istoricul recurge la metoda confruntarii in paralel, „pe coloane“, a unor fragmente din recentul tratat cu altele din versiunile premergatoare. Rezultatul poate fi sesizat cu ochiul liber: „Structura capitolului, informatia de baza, fraza sint cele ale tratatului aparut cu patruzeci de ani in urma; (n.n.: Istoria Romaniei, Bucuresti, 1962, p.XIX, autor Mihai Berza) adaosurile si micile modificari stilistice sint ale celui din 2002“. Acelasi lucru si in legatura cu „interpolarea“ cvasi-totala (chiar daca fragmentata pe portiuni si intercalata in cadrul altor texte) a unui capitol manuscris din 1980 apartinind regretatului medievist Francisc Pall. Proportiile actiunii de plagiat sint, intr-adevar, ingrijoratoare. S-ar putea scrie chiar un studiu despre „scoala“ plagiatului in cultura romana postbelica, „stralucit“ ilustrata, intre altii, de academicianul Eugen Barbu si dusa – iata – pe noi „culmi de progres si civilizatie“ academica... Dar sa-i dam cuvintul din nou lui Serban Papacostea: „Cind conducerea Academiei Romane reinnoite a solicitat elaborarea unui alt tratat de istorie nationala, am propus, cu un grup de colegi, o noua varianta de sinteza. Dar succesivele conduceri ale Academiei Romane au agreat si sprijinit generos formula sugerata de presedintele Sectiei de stiinte istorice, care, incontestabil, prezenta avantajul de a se sprijini pe rezerva de vaste proportii a lucrarii ramase in manuscris in 1980. Cum a fost «folosita» aceasta rezerva constatam astazi. Am inteles pericolele multiple inerente acestei solutii care, consideram, avea sa conduca inevitabil la un dublu impas: stiintific si moral. Las altora sa aprecieze daca am avut dreptate sau nu“.