OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O dedicaţie

Timp de 16 ani (1990-2006), nu am fost interesat să-mi văd dosarul de Securitate. O primă încercare s-a dovedit prea dificilă pentru frageda democraţie originală postdecembristă. Am hotărît atunci că am altceva mai bun de făcut decît să caut acul în carul cu fîn. În plus, bănuiam mai multe lucruri despre dosar: mizeria din el va fi imensă – am avut dreptate; prieteni de care sînt ori eram cîndva foarte legat au fost cu mult mai legaţi de „organe“ decît de mine – am avut dreptate; colegi şi oameni pe care i-am ajutat nu o dată au fost şi rămîn datori „structurilor“ – am avut dreptate; citindu-l, mă va lovi o silă imensă – am avut dreptate; etc. – pînă şi cu asta am avut dreptate. Reluarea eforturilor de a-mi găsi dosarul de Securitate a fost declanşată de coliziunea cu un anumit stil de a face presă.

În anul 2006, am avut cu Ion Cristoiu o scurtă polemică declanşată de un editorial al său intitulat „Pe cînd dosarele disidenţilor?“, publicat la 29 august 2006 în Jurnalul Naţional. Într-un răspuns ce se voia final şi apoteotic, Ion Cristoiu nega nu doar o întîmplare pe care i-am reamintit-o public, în cîteva rînduri, după decembrie 1989, ci şi faptul că ar fi ştiut exact cine fusesem şi ce făcusem înainte de 1990. Mărturisea că abia după primul meu text din Ziua se apucase de cercetat, încercînd să afle cine eram şi de ce mă învrednicisem înainte de 1990. Purtînd un titlu şmecheresc-imperativ – „Pe cînd dosarul lui Dorin Tudoran?“ –, editorialul lui Ion Cristoiu din 25 septembrie 2006 publicat în Jurnalul Naţional se încheia cu un verdict ferm: „Acum, cînd ştiu multe lucruri despre Dorin Tudoran, am toate motivele să cred că nu întîmplător a sărit ca ars cînd am cerut desecretizarea în regim de urgenţă a tuturor disidenţilor“.

Ion Cristoiu şi-a văzut visul cu ochii: dosarul lui Dorin Tudoran a fost desecretizat. Pentru că l-am ajutat să-şi îndeplinească marele ideal şi pentru gestul de a-i dedica volumul de faţă, cred că Ion Cristoiu îmi este dator cu ceva: să afle şi să-mi transmită cine a fost (în presă şi oarece cultură) rezidentul Securităţii „Timaru“. Pentru un gigant ca Ion Cristoiu, un asemenea demers e floare la ureche. Că va decide să-l „înfiereze public“ ori nu pe „Timaru“, aşa cum recomanda, pe vremuri, să se procedeze cu Dorin Tudoran, rămîne la discreţia lui Ion Cristoiu.

Deschiderea şi închiderea dosarelor

În anul 2009, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) mi-a pus la dispoziţie exact ce a primit de la SRI şi alte entităţi – 18 volume din dosarul de urmărire informativă (DUI) nr. 233433. Dosarul a fost deschis la 3 august 1980, de UM 0800 SMB (Securitatea Municipiului Bucureşti), cu aprobarea generalilor Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă. Hotărîrea a fost contrasemnată de şefii unităţilor militare 0800, 0610, 0625 şi 0544/225. Nu prea înţeleg la ce dată a fost închis sau dacă a fost închis vreodată.

În volumul de faţă au fost selectate doar documente din primele cinci volume. Documente aflate în cele unsprezece volume (VI-XVIII), ce vor face obiectul altor cărţi, confirmă că, de fapt, eram urmărit, ca la carte, încă de la mijlocul anilor ’70. Numai Securitatea ştie care sînt toate deosebirile de ordin tactic, strategic, operativ ori de altă natură dintre urmărirea de dinaintea deschiderii DUI nr. 233433 şi urmărirea de după 3 august 1980. La o primă lectură, sare în ochi cel puţin o deosebire amuzantă. O menţionez, căci nu e rău să faci (şi) puţin haz de (prea) mult necaz.

Din transcrierea convorbirilor telefonice din anii ’70 mai răzbătea un soi de bizar respect pentru cei urmăriţi. Un exemplu. În transcrierea unei convorbiri telefonice, Anda Călugăreanu şi eu apărem ca „Dna Anda“ şi „Dl Dorin“. Deci: „Dna Anda zice…“, „Dl Dorin răspunde…“ ş.a.m.d. Măcar eram „domniţi“.

Vă veţi întreba ce plănuiam împotriva intereselor Statului român? Singur şi nesilit de nimeni, declar cu mîna pe Biblie: plănuiam să mergem pentru cîteva zile, la casa mamei mele de la ţară, împreună cu „jumătăţile“ noastre, Cora şi Dan Tufaru („Tufi“) plus Ovidiu Iuliu Moldovan şi Florian („Moţu“) Pittiş.

Hotărîrea deschiderii altui dosar – „Dosar de Acţiune Informativă Individuală“ – a fost luată la data de 30.06.1983. În acea zi împlineam 38 de ani şi Securitatea a dorit să-mi facă un cadou. Acest dosar are numărul 48040 şi cuprinde 77 de pagini. Ele mi-au fost puse la dispoziţie de CNSAS, dar provin de la Serviciul de Informaţii Externe (SIE).

Cu anumite excepţii, documentele sînt aproape ilizibile. Mă întreb cînd şi unde aş putea avea acces la dosarul original şi integral. Recunosc că a primi 77 de pagini este o mare favoare, gîndindu-mă că despre un „obiectiv“ cu mult mai urmărit ca mine în exterior – Neculai Constantin Munteanu, celebrul redactor al Europei Libere – SIE a comunicat CNSAS-ului că „obiectivul“ figurează ca „necunoscut“!?! Asemenea glume de prost gust sau eşantioane de cinism nu fac cinste unei ţări membre în NATO şi Uniunea Europeană. Şi din acest punct de vedere, România se află încă în protoistoria postcomunismului.

Valorificarea predecembristă a acestor informaţii împotriva „obiectivelor“ sau dosirea lor postdecembristă, cu scopul apărării celor ce le-au cules şi le-au folosit împotriva victimelor, constituie unul şi acelaşi lucru – poliţie politică. Ce se întîmplă astăzi mi se pare mai grav decît ce se întîmpla înainte de 1989 pentru că, de la acel tragic decembrie, au trecut peste două decenii.

Pe hîrtie, dosarul nr. 48040 a fost închis în 1990: „Astăzi, 03.05.1990, analizînd materialul din dosar, am găsit că nu se mai justifică lucrarea lui TUDORAN DORIN în dosar de acţiune informativă individuală. Pentru acest motiv, dosarul se închide şi se predă spre păstrare la arhivă“.

Obsesiile Securităţii

Veţi găsi în această carte multe documente ce vorbesc despre spaimele, nehotărîrile, coşmarurile, insuportabilele stări de nelinişte ale „obiectivului TUDORACHE“; despre lungile lui nopţi de insomnie şi decizia Securităţii de a-l purta pe drumuri ori pe coridoarele şi prin beciurile Procuraturii chiar în timpul unei greve a foamei, spre a-l epuiza fizic şi nervos şi spre a-l compromite – „Care grevă, domne’, l-am văzut ieri pe stradă. Tudoran e bine mersi!“; despre încercarea de a croi şansa unei pensionări pe motive medicale – „Omu’ e nebun!“; despre multe altele.

Veţi găsi documente – de la planuri de măsuri şi planuri de dirijare la indicaţii, instructaje făcute surselor şi informatorilor – din care se vede cît de meticulos desena şi coordona Securitatea planurile de măcinare a „obiectivului TUDORACHE“ şi de punere pe gînduri a celor ce-i mai stăteau aproape sau pe cei cărora le-ar fi trecut prin cap să-l ajute sau să i se alăture. Nimic din panoplia terorii nu este lăsat la o parte – încercarea de dezbinare a soţilor, presiuni asupra familiei, antagonizarea prietenilor, compromiterea reciprocă, injectarea suspiciunilor, rularea jumătăţilor de adevăr, mistificarea celor mai simple date ale realităţii, ameninţările etc. Pentru asemenea activităţi nu existau restricţii bugetare. Se pare că nu există nici azi asemenea restricţii, cînd vine vorba de acoperirea celor implicaţi în asemenea acte de terorism.

Europa Liberă. Considerat inamicul principal al comunismului, postul american Radio Free Europe/ Radio Liberty a constituit unul dintre obiectivele majore ale poliţiilor secrete din lagărul comunist. În opinia mea, de-a lungul existenţei lui, departamentul românesc de la Europa Liberă a avut un director de mare clasă intelectuală – profesorul Ghiţă Ionescu, pe care l-am întîlnit şi căruia i-am devenit prieten apropiat după mulţi ani de cînd părăsise postul de radio; un director legendar – Noël Bernard; un bun director – Vlad Georgescu; directori.

L-am întîlnit pe Noël Bernard în cîteva rînduri. Am discutat foarte multe lucruri. Inclusiv o rămînere a mea în Occident. La una dintre aceste discuţii, au asistat soţia lui Noël – Ioana Măgură Bernard – şi soţia mea – Cora. Deşi nu avea un post liber pentru mine la Europa Liberă şi, indiferent de ce ar fi urmat să fac rămînînd în Occident, convingerea lui Noël era că pentru mine România devenise o nonopţiune. Dar a respectat opţiunea mea pentru nonopţiunea numită România. Cu strîngere de inimă şi multă îngrijorare. Bănuia ce se va întîmpla cu mine. Doar cu cîteva ore înainte de plecarea noastră din München, ne-a sunat spre a ne ruga să ne mai gîndim, să nu ne pripim.

La toate argumentele mele – sînt scriitor, viaţa mea este limba română, nu mă simt un bun produs de export, locul meu este în România, familia şi prietenii mei acolo sînt etc. – Noël mi-a replicat sec: „Toate aceste raţionamente au fost corecte pînă la un anumit moment. Acel prag a fost depăşit. Prin cum gîndeşti astăzi, prin ce spui, prin ce ai început şi vei continua să scrii, întrebarea nu mai este dacă locul dumitale rămîne în România; întrebarea e dacă România lui Ceauşescu mai are vreun loc pentru dumneata. Şi, odată ajuns acasă, vei afla destul de repede răspunsul la această întrebare. Dacă în acel moment vei considera că te pot ajuta, dă-mi un semn şi, dacă pot, o voi face cu dragă inima. Talent ca al dumitale nu se află pe toate drumurile“.

Acesta a fost „marele aranjament“ cu Europa Liberă. Informaţia vehiculată de multe dintre documentele incluse în această carte în legătură cu „obligaţiile“ mele faţă de Europa Liberă şi „obligaţiile“ Europei Libere faţă de mine constituie o minciună grosolană. Cu moartea lui Noël Bernard a dispărut pînă şi posibilitatea strict teoretică de a mă alătura echipei Europei Libere. Mesaje în numele meu sau în direcţia mea au existat. Mesaje dinspre mine în direcţia Europei Libere au existat. Dar era limpede că, de se va realiza, drumul meu în Occident nu va duce la Europa Liberă. Şi nu a dus. În ciuda acestei evidenţe, informatorii din reţeaua externă continuau să bombardeze Bucureştiul cu informaţii de doi bani. Despre informatorii „locali“ ce să mai spun?

Vlad Georgescu m-a aşteptat, cu adevărat, dar nu spre a mă angaja la Europa Liberă. M-a aşteptat pentru un lucru mult mai important – să mă vadă scăpat din România, viu şi cam cît mai rămăsese din mine după o grevă a foamei de 40 de zile. În numele lui, ne-au întîmpinat la aeroportul din Roma bonomul Cicerone Cernegura şi soţia sa. Ca să nu fim prea speriaţi de mizeria în care urma să trăim două săptămîni la faimoasa pensiune Dina, Cicerone şi soţia lui ne luau pentru lungi ore în apartamentul lor, ne duceau la casa lor din afara Romei, ne plimbau prin cele mai frumoase locuri ale oraşului. Ne încurajau.

Abia ajuns de la aeroport, am primit un telefon de la Vlad Georgescu. M-a întrebat cum a fost la plecare, cum am călătorit, cum am ajuns şi „Cum se simt fetele?“. M-a rugat să-mi îmbrăţişez soţia şi copilul din partea lui. Toate aceste semne de afecţiune şi sprijin moral veneau din partea unui om pe care nu-l cunoşteam, un om care nu-mi datora absolut nimic. Peste ani, aveam să înţeleg că Vlad avea un adevărat cult al familiei şi se străduia să îl insufle şi celor din jurul său. În finalul discuţiei mi-a spus: „Acum, că aţi ajuns, pot să-mi iau soţia şi băiatul şi să plecăm în concediu. N-am vrut să plec din München pînă nu v-am ştiut ajunşi cu bine. Nici nu vă puteţi imagina cît de greu aţi ajuns aici; e aproape un miracol… Cînd mă întorc, ne vedem, stăm de vorbă. Curaj!“.

Ne-am văzut de mai multe ori, am corespondat, am petrecut o seară de Revelion împreună cu prieteni deveniţi comuni, am stat de vorbă despre multe lucruri. Dar deşi aducerea mea la Europa Liberă era dată „ca sigură“ de către atîtea şi atîtea „surse verificate şi de mare încredere“ ale Securităţii, ea nu s-a produs. Nu avea cum să se producă.

A trebuit să reacţionez rapid. Spunîndu-i lui „Zaharia“ „Mulţumesc, dar n-am nimic de transmis, nimănui“, aş fi dat de înţeles Securităţii că îl bănuiam serios pe „Zaharia“ şi mi s-ar fi agăţat alt informator în filiera de urmărire operativă. Dîndu-mă total pe mîna lui „Zaharia“, deşi începusem să-l bănuiesc, aş fi comis o imprudenţă imensă. Am ales calea sau imprudenţa de mijloc: i-am indicat persoanele pe care aş fi vrut să le contacteze în numele meu, i-am spus ce aş vrea să le transmită, i-am prezentat o lungă şi nerealistă listă de doleanţe şi am dat conţinutului acelor mesaje un ton imperativ. În felul acesta, speram să-i fac atenţi pe cei ce urmau să discute cu „Zaharia“ că nu era un mesager total credibil. În plus, pentru fiecare dintre ei, i-am dat lui „Zaharia“ parolele „uşor“ inexacte. Ce s-a ales din această operaţie a Securităţii şi din încercarea mea cam naivă de a dejuca puteţi înţelege din ce raportează „Zaharia“ (şi alţii) şi din cum a prelucrat Securitatea acele informaţii.

Am fost dat în urmărire individuală şi după stabilirea în SUA. De fapt, fusesem „vărsat“ la exterior încă de pe cînd mă aflam încă în România, căci aici, în ţară, fusesem deja „rezolvat“. Cîteva documente aflate în dosarul 4048 dovedesc calitatea execrabilă a unora dintre informaţiile oferite Securităţii. Un document din 16.05.1987, purtînd titlul „Notă (extras din nota indicativului 225lf6)“, transmite următoarea inepţie conducerii Securităţii:

Referitor la angajaţii postului de radio Europa Liberă, secţia pentru România, sursa care în perioada 16 - 18.04.1987 s-a aflat la München, unde a contact pe MAX BĂNUŞ, MIRCEA VASILIU şi LIVIU TOFAN, angajaţi ai postului, a relatat următoarele:

În realitate, singurul moment în care s-a discutat posibilitatea ca eu să devin angajat al Europei Libere a avut loc după atît de prematura dispariţie a lui Vlad Georgescu. Aflat în drum spre Suedia, am primit un telefon din partea conducerii Europei Libere. Eram invitat să merg la München pentru cîteva zile. Am acceptat invitaţia. Am fost la München. Am discutat – timp de cîteva zile. Am cîntărit pe toate părţile datele situaţiei. În final, părţile au înţeles că se va căuta altă soluţie.

Cum moara de zvonuri mergea cu o viteză ameţitoare, cum toată lumea – de la mic la mare – „ştia sigur“ că sînt deja noul director, conducerea postului m-a rugat să mă întîlnesc, separat, cu Mircea Carp, Emil Hurezeanu şi Nicolae Stroescu-Stînişoară, directorul interimar. Urmau să afle chiar de la mine că nu sînt noul director al departamentului românesc al Europei Libere. Mircea Carp şi Emil Hurezeanu n-au avut nici o problemă să mă creadă. Mai mult, lui Emil Hurezeanu i-am spus: „Emil, uită-te la mine. Tu vei fi noul director“. Şi a fost.

În schimb, discuţia cu Nicolae Stroescu-Stînişoară a fost foarte dificilă. Domnia sa nu a crezut nimic din ce-i spuneam. Nu mi-a căzut bine să văd că un om pe care-l stimam nu dădea nici două cepe degerate pe spusele mele. Astfel de neînţelegeri nu sînt o raritate.

Da, de multe ori mi-aş fi dorit foarte mult să lucrez la Europa Liberă, dar nu în orice condiţii. Da, multă vreme mi-a părut rău că nu am avut şansa să lucrez la Europa Liberă. Da, după o vreme, am înţeles că a nu fi ajuns la Europa Liberă a fost, de fapt, o mare şansă pentru mine şi familia mea.

Al doilea Paul Goma. O altă obsesie ce oblitera capacitatea Securităţii de a evalua corect „Cazul TUDORACHE“ era certitudinea multora dintre angajaţii ei că doresc – şi sînt substanţial sprijinit din afară – să devin „un al doilea Paul Goma“. O certitudine bazată pe teamă şi incapacitatea de a vedea nu doar numitorul comun, ci mai ales diferenţele specifice dintre cele două cazuri.

Un rol important, ce aburea lentila prin care Securitatea citea noua situaţie, l-au jucat informatorii, sursele, rezidenţii Securităţii – cei din ţară şi cei din exil. Pentru ei, lucrul cel mai simplu a fost să susţină că asta urmăream, asta plănuiau duşmanii României din afară.

Că Paul Goma ar fi făcut orice i-ar fi stat în putinţă să mă ajute, dacă aş fi hotărît să mă stabilesc în Occident, era cu totul altceva şi, iarăşi, riguros exact. Dar îl urau atît de profund, încît a-i pune în cîrcă încă un neadevăr era o imensă plăcere pentru Ei. Începuseră să mă urască suficient de mult încît a nu mă crede începuse să fie o datorie de onoare pentru Ei. Cum şi-au putut face Ei datoria, dezonorînd informaţia exactă de care ar fi avut nevoie şefii lor, numai Ei ştiu. Vorbesc de datoria faţă de ţară – pe care o invocă azi atîţia dintre Ei –, nu de datoria faţă de crimă, discreditare, compromitere, teroare, umilinţă şi reeducare, de care, tot astăzi, mai nici unul dintre Ei nu pare să fi auzit vreodată, darămite să o fi şi îndeplinit.

Ce puteam eu să vînd străinătăţii era, fără îndoială, strict secret: comunismul este o atrocitate; ţara este condusă de doi nebuni cvasianalfabeţi; în România nu se prea găseşte de mîncare; iarna se face gheaţă şi pe pereţii interiori ai caselor; în staţiile de tramvai şi autobuz se stă ore în şir; cenzura şi Securitatea îşi fac de cap; drepturile omului sînt terfelite continuu etc.

Nici acum, după un sfert de veac de la acele întîmplări, nu pot găsi decît o singură explicaţie pentru cererea aberantă de a fi livrat contraspionajului: atunci cînd nu puteau găsi o descifrare convenabilă, cînd nu puteau să accepte că reuşeşti, de bine de rău, să-ţi administrezi teama, că nu ai pe nimeni în spate şi nu eşti „în slujba cuiva“, pentru Ei reflexul era să te arunce exact în acea categorie – fără îndoială, cea mai sumbră dintre toate.

Paranoia limbajului

Limbajul îi trădează mai la fiecare pagină. Autorii acestor documente par să aibă dublă personalitate: vorbesc, aproape simultan, pe două voci ce se contrazic reciproc. În unul şi acelaşi document, pentru a raporta că mint, se spune despre mine că „pretinde“, „susţine“, „afirmă“ etc. Apoi, un paragraf, o pagină ori un document mai tîrziu, planurile Lor de măsuri cer intensificarea şi diversificarea celor pe care le „pretind“, „susţin“ ori „afirm“ eu: supraveghere permanentă, filaj grotesc, interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor telefonice, acţiuni de compromitere, sabotarea actului de justiţie, folosirea presei împotriva mea, terorizarea pe diverse căi şi în diverse chipuri etc.

Două dintre ticurile acestei nebunii sînt folosirea ghilimelelor şi a lui „aşa-zisul“/„aşa-zisa“. Pun între ghilimele fapte reale, numesc aşa-zis un document real. De pildă, scrisoarea trimisă împreună cu Géza Szõcs şi Károly Király Organizaţiei Naţiunilor Unite este „aşa-zisă“. Cu toate acestea, scrisoarea a ajuns la destinatar şi a dat Securităţii multe „aşa-zise“ bătăi de cap. […]

Greva foamei – arestarea

Paginile ce se ocupă de aceste două episoade sînt şi ele edificatoare pentru cum lucra Securitatea – ba eram, ba nu eram în greva foamei. Ba aveam, ba nu aveam un doctor care să supravegheze starea sănătăţii mele – nu l-am avut! Nici un doctor nu a avut dreptul să mă viziteze.

La 25 aprilie 1985, am fost arestat, împreună cu fiica mea, Alexandra, cînd ne-am prezentat la ghişeul de la poarta Consulatului Statelor Unite pentru audienţa stabilită prin telefon la consulul ce se ocupa de dosarul nostru de emigrare. Voiam să afle direct de la mine că, în pofida unor informaţii, nu intrasem încă în greva foamei.

Documentele din dosar spun că am fost arestaţi ca urmare a denunţului informatorului „Zaharia“, căruia i-aş fi destăinuit – în baia din apartamentul familiei mele – că mă voi duce cu fiica mea la Consulatul Statelor Unite şi, odată ajunşi în clădire, vom cere azil politic. Denunţul, care era aberant, uita să spună ce soartă îi hărăzisem soţiei mele... Un alt informator, „Cornel“, alertează şi el Securitatea că planul este să intrăm toţi trei în greva foamei – eu, soţia şi un copil de 8 ani. Altă enormitate.

La 16.04.1985, şeful Direcţiei I, general-maior Bordea Aron, şi şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, general-maior Bucurescu Gianu, trimit o notă marcată STRICT SECRET în care cer să fiu împiedicat să intru în sediul Consulatului Statelor Unite (ori în oricare dintre ambasadele din Bucureşti!?) şi le expediază celor însărcinaţi cu îndeplinirea misiunii fotografia mea în cinci exemplare.

După executarea ordinului, o notă a Securităţii menţionează:

În ziua de 25 aprilie a.c. a încercat să intre, împreună cu fiica sa, la Consulatul american, dar a fost reţinut de dispozitivul exterior de pază şi preluat de organele de miliţie, fiind cercetat şi avertizat, iar documentele încheiate au fost predate Procuraturii. Avînd în vedere că faptele comise de DORIN TUDORAN intră sub incidenţa Legii enale, Art. 321 c.p. şi Decretul 153, Art. 2, lit. a, măsurile ce se impun urmează a fi întreprinse în comun de către organele de miliţie şi ale Procuraturii Municipiului Bucureşti.

Un al treilea document – notă de măsuri – stabileşte varianta oficială pentru mine şi, aveam să aflu ulterior, pentru presa occidentală: „– reţinerea sa de către organele de miliţie în ziua de 25 aprilie a.c., s-a produs la indicaţia celor de la Consulatul american, în vederea prevenirii pătrunderii în incintă a unor persoane cu intenţii teroriste“.

Sper că un asemenea exemplu poate oferi o grilă prin care pot fi citite documentele întocmite de Securitate în legătură cu cele două episoade; şi nu doar cu ele.

Surse-ofiţeri-informaţii

Ca în orice domeniu de activitate, şi în munca organelor de represiune calitatea produsului final depinde mult de mîinile prin care a trecut. Dar nu atît de mîinile profesionale, ci de mîinile umorale. Cu alte cuvinte, nu cunoştinţele de rezistenţă a materialelor contează atunci cînd te toarnă un ilustru inginer, ci caracterul omului; nu stăpînirea contrapunctului contează, cînd te toarnă un muzician, ci caracterul omului ş.a.m.d. Ideea că, din start, un turnător e un prost caracter este adevărată, dar circumstanţele în care cineva devine turnător aduce variabile importante în această ecuaţie umană extrem de volatilă. În majoritate, turnătorii mei sînt de o calitate umană execrabilă.

De la cel care continuă să repete imbecilitatea că aş fi fost invitat la Jocurile Olimpice de la Moscova, dar am preferat, în ultimul moment, să plec în Germania, pentru a primi ordine de la emigraţia anticomunistă la cel ce, fotografiind ori memorînd o dedicaţie dată pe o carte unora dintre prietenii mei de la România literară, raportează că în textul dedicaţiei îmi bat joc de valorile culturii naţionale prezente în paginile cărţii mele, spectrul elucubraţiilor este uluitor.

La rîndul lor, ofiţerii se înfăţişează a fi de toate felurile – analitici, atenţi la calitatea informaţiei, capabili să găsească numitorul comun al datelor venite din surse diferite, doritori să cearnă informaţia cum se cuvine; bezmetici, excitaţi de mizeria informaţiei pe care o savurează exact cum savurează groapa de gunoi, gunoiul.

Relaţiile dintre ofiţeri şi informatori spun multe despre ce credeau, în fapt, primii despre îndeletnicirea celorlalţi. Unii sînt cinici şi răzbunători. Iritat că un informator nu rezonează cum se aştepta, un asemenea ofiţer notează: „Sursa nu este sinceră cu noi. O vom folosi pentru dezinformarea grupului din care face parte“. Despre aceeaşi sursă aflăm că are şi ea un dosar – penal ori de urmărire informativă: „Nota se va exploata la informare şi dosarul sursei (…)“.

Conspirat vs neconspirat

Unele surse sînt atît de atent conspirate, încît unităţi militare ce cooperează între ele în „Cazul TUDORACHE“ intră din cînd în cînd la idei.

„Sorin Grigorescu“ nu este cunoscut ca informator decît de un grup restrîns de ofiţeri dintr-o direcţie a Securităţii. Fiind foarte prezent în viaţa mea, este, o bună bucată de vreme, urmărit, puricat, raportat de ofiţerii altor direcţii, pînă cînd cineva hotărăşte să limpezească lucrurile. Dacă „Sorin Grigorescu“ apare acum la un canal de televiziune înarmat cu un număr de note din dosarul meu, poate fi considerat o victimă, un urmărit, un tovarăş al meu de suferinţă etc.

Dosarul dovedeşte că, în realitate, a fost una dintre sursele cele mai prolifice şi, pe alocuri, neînchipuit de abjecte. Unele dintre turnătoriile lui au lungimi epopeice şi conţinut de literatură SF, gen Pavel Coruţ – relatează despre o întîlnire a mea la Paris cu ambasadorul de atunci, Corneliu Mănescu, şi sprijinul pe care el s-ar fi angajat să mi-l ofere odată ajuns la Bucureşti. Mai mult, raportează informatorul, aflat cu mine la o discuţie în curtea Uniunii Scriitorilor, hopa, iată că apare Cornel Mănescu. Mă grăbesc să las baltă discuţia cu sărmanul „Sorin Grigorescu“, spre a fugi să pun ţara la cale cu ambasadorul Corneliu Mănescu. Deşi inutil, trebuie să adaug că toate acestea s-au petrecut doar în literatura transmisă Securităţii de „Sorin Grigorescu“. Aşa s-a ratat ca scriitor un om care-şi făcea mîna de informator în curtea Uniunii în care visa să fie primit cîndva.

Surprinzătoare este şi calitatea execrabilă a unor informaţii elementare folosite în pragul plecării noastre din ţară – fata mea nu se mai numeşte, în documente esenţiale, Alexandra, ci Ruxandra. Lista este kilometrică şi descurajantă. Ca să nu mai spun că încerc să dau de un cunoscut gazetar sportiv, cu acelaşi nume de familie ca al meu, spre a-i restitui fotocopiile corespondenţei ce au fost trecute de Securitate tot în contul sabotării patriei de către mine, mama mea şi prietenii mei din Occident. Nimeni nu s-a obosit să vadă că numele de familie ale mamelor noastre erau diferite, adresele la care locuiau diferite etc. Se lucra, probabil, după principiul „Unde merge mia, merge şi suta“.

Ostatic politic

Penultimul paragraf al scrisorii pe care i-am adresat-o lui Nicolae Ceauşescu, la 17 septembrie 1984, începea astfel:

Excelenţă,

Deşi nu mă mai miră aproape nimic din ceea ce se întîmplă azi în România, îmi este încă imposibil să-mi explic cum de nu realizează administraţia pe care o conduceţi că o politică internă burduşită de un puhoi de ilegalităţi rămîne cauza esenţială a neputinţei de a face cu adevărat plauzibilă o politică externă românească, legitimă în aspiraţiile ei esenţiale. Terorismul politic intern – căruia îi aparţine şi practica deţinerii de ostatici – nu poate servi, în nici un chip, intereselor ţării. Nerenunţînd la el şi la multe altele, administraţia pe care o conduceţi nu va reuşi niciodată să infirme imaginea pe care o sugerează azi lumii. Şi anume, aceea a unui om cu un picior lipsă, înscriindu-se, întotdeauna fără şanse reale, la o cursă de sprint ori la una de maraton.

Această scrisoare lipseşte din dosarul meu de urmărire informativă, dar Nicolae Ceauşescu a cedat. În stilul său. Un document al Securităţii indică: „La data de 20 octombrie 1984, Comisia de vize şi paşapoarte a aprobat eliberarea formularelor cu indicaţia să nu i se aducă la cunoştinţă aprobarea decît la ordin“.

Ordinul a venit abia după opt luni – ostaticul trebuia să se mai chinuiască o vreme, ca să nu uite vreodată gustul terorii. Hotărîrea mi-a fost comunicată de generalul Gheorghe Dănescu. Dintre toate funcţiile pe care le avea, a ţinut să precizeze una singură, „Consilier al preşedintelui pentru probleme de securitate naţională“. Nu ştiu dacă avea, în mod oficial, acea funcţie, dar a dorit să înţeleg exact în numele cui îmi vorbea. Am înţeles.

Am părăsit România la 24 iulie 1985. În avionul care ne ducea de la Bucureşti la Viena, primul ziar în care m-am uitat a fost Die Presse. Pe prima pagină, exista o notă în care se relata că în urma unei întîlniri între Nicolae Ceauşescu şi liderul majorităţii din Senatul american, Robert Dole, Bucureştiul aprobase emigrarea preotului Gheorghe Calciu şi a scriitorului Dorin Tudoran. Deşi ambasadorul de atunci al Românei la Washington, Nicolae Gavrilescu, declara că hotărîrea fusese luată ca răspuns la cererile venite din partea unor grupuri urmărind respectarea drepturilor omului, motivul real a fost promisiunea Washingtonului de a reînnoi României avantajoasa Clauză a Naţiunii celei mai Favorizate.

Pe Nicolae Ceauşescu numai drepturile omului nu-l interesau. S-ar putea spune, fără a greşi prea mult, că ele constituiau pentru el şi camarila lui chiar un soi de contradicţie în termeni. Ce-l interesa era să obţină preţul cel mai bun, atunci cînd avea prilejul să vîndă ce mai putea vinde. Sacul ofertei sale ajunsese la fund şi exact acolo se găseau oamenii. Cu drepturile lor cu tot; cu vieţile lor cu tot. […]

Ciorne, documente finale, deconspirări

Există în acest dosar mai multe documente în forme diferite, mărturisind despre etapele prin care au trecut de la stadiul de ciornă la document final. Dintre ele, merită o atenţie deosebită notele luate de ofiţer în timpul turnătoriei orale (faţă în faţă sau prin telefon) comise de sursă sau informator. Uneori, în drumul lui spre document final, conţinutul turnătoriei devine din ce în ce mai complex, mai acuzator etc. Ai zice că fiecare dintre ofiţerii ce văd şi aprobă mersul notei de mai sus simte datoria patriotică să-ţi mai lege o piatră de moară de gît. Nu doar cantitatea informaţiei este alta. Şi limbajul se schimbă. E drept, există şi ofiţeri ce notează pe marginea sau în subsolul paginii că sursa are motive să spună bazaconii sau „Nu este adevărat!“. Dar sursa este folosită în continuare.

Pericolul cel mai mare pentru cel ce judecă asemenea documente doar în varianta lor finală este de a considera că tot ce există în acele pagini a fost spus de unul şi acelaşi informator căruia i se atribuie turnătoria. Dacă vezi toate variantele documentului (şi aceste ocazii sînt rarisime), poţi observa ce diferenţe există întrevorbirea-ciornă şi vorbirea–document final. Poţi înţelege în ce direcţie împing ofiţerii cazul tău. În lipsa documentelor olografe aparţinînd informatorilor, totul devine interpretabil şi trebuie coroborat cu alte resurse.

Soarta se răzbună: din acest moment, informatorul ajunge la mîna fostei sale victime. Cred sau nu cred tot ce spune ofiţerul că ar fi turnat informatorul? Îmi convine să cred sau nu? Sînt dispus să mai pierd încă nu ştiu cîtă vreme „doar“ spre a vedea, în măsura în care este posibil, care este contribuţia turnătorului şi care cea a ofiţerilor?

Înverşunarea, patima, dorinţa de răzbunare pot face victima la fel de vinovată ca informatorul. Şi o victimă care se răzbună orbeşte ajunge încă o dată la mîna Răului. Este ca şi cum soarta te-ar bate din nou.

Pînă la urmă, am hotărît să dau aceste nume. Unele dintre ele erau deja deconspirate în legătură cu alte dosare. Nu am luat uşor această decizie, nu sînt pe deplin liniştit că am făcut-o, dar aş fi fost şi mai neliniştit dacă nu o luam. Mi-am spus că, în fapt, în felul acesta nu fac decît să accept decizia luată de ei, de mult, de a se despărţi de mine – colegul, prietenul şi, într-un caz sau două, chiar apropiatul lor prieten. Nu-i judec. Cei care mai sînt în viaţă îşi pot spune povestea. Dacă o vor face, invit pe toată lumea să asculte ce au de spus aceşti oameni. Va fi o mare şansă pentru noi să înţelegem dacă nu cumva, într-o situaţie ori alta, n-am fi dat dovadă noi înşine de slăbiciuni etalate de ei.

Parcurgînd asemenea mii de pagini, realizezi cît de infernală era plasa în care eram împachetaţi cu toţii. Cînd totul era sub control – casele, convorbirile telefonice, cele purtate în parcuri şi staţii de metrou, în maşini sau pe stradă, corespondenţa internă şi externă etc. – şi cînd mulţi dintre noi bănuiau acest lucru, ba chiar erau siguri de el, continuînd să ne întîlnim, să vorbim etc., nu ne transforma în surse, informatori?

Problemele acestui raţionament sînt cel puţin două. Prima – gîndind astfel ar fi ca şi cum am fi susţinătorii vinovăţiei colective. Ştim bine că, unde toţi sîntem vinovaţi, nimeni nu este găsit vinovat. Aceasta este şi una dintre moştenirile otrăvite lăsate în urmă de mormanele de hîrtii ce nu au apucat să fie distruse.

A doua – dacă am fi fost perfect raţionali, nefăcînd nimic de groază că am fi putut deveni, şi fără voie, surse ale Securităţii, represiunea ar fi cîştigat prin nereprezentarea celorlalţi.

Uneori am aplicat şi o asemenea strategie radicală. Un exemplu. Securitatea a fost luată mai mult decît prin surprindere de întîlnirea mea cu Géza Szõcs şi de ce am pus la cale împreună. Secretul a constat că una vorbeam şi alta scriam. Aşezasem între noi un lighean în care ardeam, una după alta, foile de hîrtie prin care comunicam în vreme ce vorbeam lucruri „pasabile“. Am procedat astfel şi în alte cazuri. Dar de cîte ori poţi aplica o asemenea strategie? În cîte locuri? Şi cît va dura pînă să se afle şi despre ea?

Omul şi sistemul

Îmi amintesc foarte limpede momentul în care Mihai Botez mi-a povestit ce-i spusese un cinic general de Securitate: „Mi-e foarte milă de dumneavoastră. Aţi intrat într-un război inegal, fără sorţi de reuşită. Noi ştim totul despre dvs. şi vă putem compromite oricînd. Pentru noi sînteţi un om de valoare şi nu vă vom da drumul din ţară decît atunci cînd nu veţi mai reprezenta o valoare ştiinţifică“.

Regăsesc acest avertisment în dosarul meu. Pe aceeaşi pagină, se află şi comentariul lui Mihai Botez. Citez dintr-o notă marcată STRICT SECRET, întocmită de Securitate la 1.02.1983: „Ei (n.n. organele de securitate) au toate posibilităţile de a crea suspiciune şi să te compromită, să facă dintr-un sfînt un drac“.

N-am uitat niciodată tristeţea imensă din ochii lui Mihai, cînd mi-a spus acest lucru, dar intensitatea acelei amintiri nu a fost nicicînd mai mare decît acum, cînd citesc paginile acestui dosar cumplit. Nu despre milă era vorba în cuvintele generalului, ci despre dorinţa de a umili, de a strivi şi de a te face să te recunoşti învins. Eventual, chiar să te împingă în înfrîngerea supremă – colaborarea.

Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul dintre cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am recitit unele texte, temerile mele că Ei ar fi reuşit sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva.

Cîtă crezare se poate da notelor lui Marian Ureche, întocmite după întîlnirile sale cu Mihai Botez, nu am cum să ştiu. Continuu, încerc să mă îndoiesc chiar şi acolo unde documentul spune: „Discuţia a fost înregistrată“. Ştiu însă că alte note, dintre cele atribuite lui Mihai Botez, constituie un şoc pentru mine. Există un ton, un limbaj, o exactitate a datelor relatate, un patent al amestecului, în fapt benign, de realitate şi irealitate ce pot fi cu greu atribuite altcuiva.

Îmi spun că, după o vreme sau din cînd în cînd, Mihai Botez ar fi putut fi victima unei curse imaginate chiar de el. Deşi nu avea vreo îndoială că sistemul este infinit mai puternic ca omul, poate că Mihai a încercat să-i păcălească, să-i bată cu armele lor. Doar că, în timp ce el încerca probabil să joace o superpartidă de şah, sistemul juca altceva. Este o eroare lesne de înţeles – toţi cei care au încercat, într-o formă sau alta, să bată sistemul au fost, într-o măsură mai mare ori mai mică, nişte visători, nişte idealişti, autori de scenarii aproape utopice. Scenarii ce se puteau întoarce uşor împotriva celor ce le imaginaseră şi făcuseră tot ce puteau spre a le duce la bun sfîrşit. Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are, n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine, să mă ajute.

Cînd relaţiile noastre nu mai erau ce fuseseră altădată, într-o ultimă discuţie pe care am avut-o cu el la Washington, mi-a spus un lucru de care nu m-am îndoit şi nu mă voi îndoi niciodată: „Monşer, orice-ar fi fost, orice va fi, vreau să ştii că v-am iubit foarte mult pe tine, Cora şi Alexandra“.

Acesta este singurul Mihai pe care am hotărît să-l păstrez în suflet – nici drac, nici sfînt. Doar un frate mai mare, tandru şi generos, pe care mi l-am dorit întotdeauna. A-l fi avut, fie şi doar pentru scurtă vreme, nu poate fi decît un motiv de mulţumire.

Bilanţ

Printre întrebările ce mi s-au pus din 1989 încoace, este şi cea legată de o posibilă revenire definitivă în România. „Dacă tot vă pierdeţi atîta vreme cu probleme româneşti“, m-a descusut un mai tînăr coleg, „n-ar fi fost firesc să reveniţi definitiv în ţară?“.

Nu există un singur răspuns la această întrebare. Există însă o ameninţare din „Epoca de Aur“, cea comparată de cineva cu „Epoca lui Pericle“. Este un mesaj peste care n-am putut trece niciodată, fiindcă el comprimă în chip cinic şi genial esenţa criminală a Epocii de Aur, care a început după unii în 1944, după alţii în 1948, după mulţi în 1971 etc. Şi care, după umila mea părere, n-a dispărut chiar cu totul în Decembrie 1989 – „Noi te omorîm, noi te reabilităm“.

Pot fi suficient de laş să mă las ucis de Ei, dar nu sînt lipsit cu totul de onoare ca să mă las reabilitat tot de Ei. Le propun un tîrg pe care aceste dosare îl pot susţine – hai să acceptăm că m-am sinucis. Şi pentru aşa ceva nu e nevoie de nici o reabilitare.

Washington, DC, mai 2010