OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu Afrim este un cititor giumbuslucar, doldora de pozne nastrusnice in lectura. Se apropie cu un ochi foarte viu de textele pe care si le alege, le descompune sub lupa pentru a regindi totul intr-un puzzle care te lasa cu gura cascata, cuceritor, cu o imaginatie imposibil de ponderat, marsind pe un comic spumos. Intuieste exact nodurile semantice care pot fi speculate in diverse registre, fara sa piarda nimic din suflul atmosferei la care face rapel si gaseste chei de abordare ce vitalizeaza canoul. Ii place sa stearga praful de pe textele clasice si o face cu o dexteritate ce ar produce gelozie celor mai meticuloase gospodine. Ii ramine de fiecare data intreg miezul pe care stie sa-l contextualizeze surprinzator. Tastatura lui Afrim contine doua butoane de baza: delete si insert, in jurul carora se deschid tot felul de ferestre hazoase. Ce mai incoace si incolo, este un spirit ludic cu bataie lunga, bransind replici, situatii ultracunoscute la tot ce e nou si poate activa un mesaj in ritmul actual. Ia pulsul textului, il conecteaza cum nu se poate mai ingenios si ii confera o extraordinara libertate de miscare, o pendulare printre formule nebanuite. Spectacolele sale, acrisor-zemoase asemeni grapefruit-ului impartit in doua de Irina si Tuzenbach, provoaca, incita si poate cel mai important lucru este ca nu te pot lasa indiferent, raportindu-te la o viziune proaspata, up-to-date cum s-ar zice. Ni se serveste un coupé textual asezonat in stil afrimian.

Daca in Alge, dupa Casa Bernardei Alba de Lorca, Radu Afrim transpunea cadrul funebru intr-un viscos ambient intens si, aproape maniacal, erotizat, in Trei surori, avind la baza un scenariu ne(firesc) de liber dupa Cehov, impinge si mai departe seria jongleriilor si a inserturilor, prelucrind fiecare scena si gasind multiple variante. Aduce in prim plan doua personaje secundare, un cuplu absolut savuros: ghidusa Anfisa, raisonneur cunoscind perfect toate dedesupturile casei guvernate de ea si de jucausul Cebutikin – excelent interpretati de Elena Popa si David Kozma, cu o expresivitate ce merge pina la fiecare detaliu – care reprezinta insasi esenta acestui spatiu. Cu ei doi incepe inventivul spectacol si scena este de mare efect, pentru ca nu vezi altceva decit doua figuri usor nauce care se uita fix cum iti ocupi locul si mai rostesc din cind in cind cite o silaba. Cei doi actori reusesc sa creeze personaje magnetice, de care pur si simplu nu poti sa-ti desprinzi ochii, fara sa spuna aproape nimic. Isi arunca priviri indraznete, languroase sau perfide si e de ajuns pentru a face inutil orice discurs. Detaliile care ii inconjoara creeaza un ambinent sugestiv. Borcanele de diferite dimensiuni in care se disting portrete rusesti in sepia, chipuri usor sterse ce poarta patina timpului si ceasul desteptator descompus bucata cu bucata de Cebutikin constituie imaginile emblematice ale montarii. Portretele vechi sint un fel de mostenire prelungita si continuu reiterata, vizibila in copiii care apar la inceput si la sfirsit valsind, dublurile celor care spera sa se intimple ceva.

Cercul nu se inchide niciodata, mai mult decit, atit se retraieste, se remixeaza in diferite ipostaze, pastrind nealterata substanta. Axul timpului este elucubrant scos din cursul lui firesc, devenind o pinza de paianjan in care se prind personajele. Timpul trait, amintit sau doar iluzie, acroseu fictiv, devine cel mai impovarator balast. Tocmai de aceea personajele incearca sa il lase undeva in urma lor si aici este si miza tensiunii spectacolului. Irina nu-si mai aminteste decit citeva cuvinte din italiana si deloc intimplator dimenticare-a uita, Versinin nu mai retine decit vag figurile celor trei surori de cind erau mici, iar ticaitul se intensifica din ce in ce mai puternic, cronometrind parca clipele moarte. Obsedanta asteptare este figurata intr-o coplesitoare amnezie, un joc al dibuirii celuilalt. Este extrem de sugestiva scena in care personajele se cauta cu ochii inchisi si se ghicesc pipaindu-se. In aceasta bijbiire rezida neputinta lor. Pentru ca dincolo de giumbuslucurile regizorale de un comic debordant, Radu Afrim intuieste perfect tragismul acestei lumi, cosmarul raminerii in acelasi loc. Incremenire debusolanta, mereu la periferie, niciodata in centru. Moscova ramine in fond o amagire de care toti sint constienti.

Miscarea nebuneasca, parcurgerea obsesiva a scenei de la un capat la altul timp de minute in sir, poftele erotice ireprimabile, artractiile consumate aproape nevrotic, mascind plictisul generalizat, ritmul naucitor ce invaluie aceasta lume care cinta romante dirijate de omniprezenta Anfisa si dedicate Masei, cind de fapt e ziua Irinei – parodia functioneaza perfect – sint dublate de o temporara stagnare, transpusa in paradigma uitarii. O fotografie de familie, reluata de multe ori, uneori miscata, alteori usor voalata, fara sa-si piarda insa niciodata puterea de iradiere, surprinde instantaneic o lume care isi uita dorintele, sensul, pina cind ajunge sa se uite pe sine. Acel val al neaducerii aminte, al incremenirii in poza coaguleaza energiile si le disipeaza. Sa uiti ca uiti, sa-ti amintesti fragmentar ca intr-un carusel ce amalgameaza halucinant ginduri, obsesii si mai ales frustrari – Masa, Olga si Irina sint permanent stapinite de ele, gesturile si miscarile lor bruste fiind concludente – si totusi sa mergi mai departe, chiar atunci cind simti ca orice depasire e sortita esecului. Acest univers glisind intre un comic debordant, infiltrat in cele mai adinci particule si un tragism foarte fin sugerat uita sa-si mai aminteasca si se zbate haotic. Coregrafia, conceputa de Fatma Mohamed care interpreteaza si rolul Irinei, surprinzindu-i bine inocenta si optimismul printr-un joc degajat, este gindita la nivelul unor miscari frinte, a unui mers teleghidat de la un capat la altul al scenei.

Spectacolul exceleaza in gasirea unor corespondente permeabile extrem de inspirate, care absorb datele fixe, individualizante ale cadrului imaginat si le transpun intr-un palimpsest abracadabrantic. Radu Afrim creeaza un algoritm zapacitor, o Cehoviada motrice in devalmasie, atent insa controlata, cu prelungiri dintre cele mai neasteptate. Elementul devenit aproape mit figurativ pentru spatiul rusesc – samovarul – este pe rind alimentat cu diverse semnificatii, ajungind un creuzet cu multiple functii. Apare ca urna in care se presupune ca se afla cenusa lui Ferapont, batrinul administrator prezent in spectacol doar prin invocatiile Anfisei, ecou ce-si prelungeste existenta prin simpla rostire a numelui, ca dar oferit Irinei de ziua ei, ca oala de noapte folosita de Natasa, personaj dus convingator de Valentina Cazacu in registru grotesc prin dialogurile plate si vestimentatia pestrita, si ca recipient de unde curge laptele. Foarte vie si inventiva aceasta rupere a unui simbol emblematic pentru spatiul definit, care recontextualizat este multiplu parodiat. Parodia ajunge in spectacol un personaj mobil si insinuant.

De ziua Irinei, invitatii ii dedica romante Masei, spre disperarea sarbatoritei, la dejun sint savurati covrigi, iar aparitia somnambulicei doamne Versinin cu o funie de git condimenteaza atmosfera. Andrei, hilar Daniel Rizea intr-un rol pe care il stapineste bine, ironizind fericirea conjugala si Natasa se afla in centrul show-ului lui Versinin, macho irezistibil interpretat cu sarm de Florin Vidamski, duelul dintre Tuzenbah – extrem de expresiv Romulus Chiciuc, punctind sensibilitatea exacerbata din scurtele momente de magie printr-un caraghioslic care da cum nu se poate mai bine, reusind sa faca din personaj o aparitie – si Solionii este mai mult mimat, figurat prin imbrinciri –, o harta a Rusiei este despaturita in fata ochilor consternati ai celor care se mai gindesc ca intr-o zi vor ajunge acolo, copiii adulterei Natasa se scurg ca pe banda rulanta si sint vinduti doi la bucata, uneori chiar cu reducere, beneficiind de lapte si cornuri.

Toate aceste giumbuslucuri regizorale sustinute cu multa verva de actori, care dovedesc o contaminanta placere de a juca, pigmenteaza nuantele comice si le insufla o energie debordanta. Aproape in fiecare scena se poate detecta un ingredient suculent, un simbure pontos. Acestea insa sint dublate in subtext de o tensiune gradata in crescendo, insinuate in aluziile aparent doar comice. Dramatismul se incheaga o data ce cochilia verbiajului plin de haz se dezghioaca. Scena finala contine latent sublimarea unei dureri care nu e decit temporar anesteziata. Cu masti de gaze pe fata, cele trei surori (nici o clipa patetic sau ostentativ jucate de Mona Codreanu-Olga intr-o ipostaza virila, Inna Andriuca – o Masa senzuala, apetisanta, dar si fisticita cind este flatata si Fatma Mohame-Irina) se misca haotic intr-un tempo aproape halucinant in incercarea obstinata de a supravietui. In spatele lor se profileaza intr-o nuanta de rosu aprins niste crengi intrepatruse dintr-o livada, poate de visini. Iar dincolo de ea, aproape imaginar, se afla fringhia ce duce spre Moscova, suspendata intre borcanasele Anfisei si fetitele – varianta a viitoarelor surori – care valseaza.