OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un articol publicat recent de revista L’Express, doi autori francezi contemporani, care nu mai au nevoie de nici o introducere dau glas unui conflict aflat mereu in actualitate: literatura contemporana, in drum spre autodistrugere sau, dimpotriva, spre renovarea ei stilistica? Cei doi sint Richard Millet si Frédéric Beigbeder. Primul, detinator al unui prestigios premiu al Academiei franceze, autor de studii de lingvistica si romane de factura proustiana, comparat cu marii autori francezi (evident, aici in postura „clasicului“, a autorului canonizat), iar al doilea, excentricul autor al celebrului 99 francs (tradus la noi de Editura Pandora-M, tot cea care ii va publica si ultimul roman, controversatul Iarta-ma! Ajuta-ma!).

Pe de o parte, Richard Millet, cel politically incorrect, acuza literatura contemporana ca „tradeaza“ stilul si sintaxa, demasca autorii „nothombieni“ si il include chiar pe Michel Houellebecq in tagma falsilor scriitori, anuntind, in cartea sa (Harcèlement littéraire) moartea literaturii franceze. La polul opus, Beigbeder afirma ca se simte vizat si este mindru, totodata, sa se gaseasca inclus printre acesti autori anarhisti, de care, considera el, Millet se simte pus in umbra. Discutia continua in acest registru, nucleul constituindu-se in jurul binecunoscutelor idei: ierarhii literare (care, spune Millet, nu mai exista), diferenta scriitor-autor (tot de Millet scoasa in evidenta), literatura libertatii si a frivolitatii (deloc surprinzator, sustinuta de Beigbeder) etc. Dialogul suna extrem de familiar, oricine poate substitui cu usurinta cele doua figuri ale literaturii franceze cu unele… neaose, problema este veche, dar mereu actuala, iar cel mai pertinent si mai firesc comentariu ramine tot cel pe care-l ofera analiza literara, singura care stabileste calitatea textului.

Solutia Millet: scriitorul ca luptator de gherila
Nu-i mai citesc pe scriitorii contemporani, nici scriitura si nici temele lor nu mai reusesc sa-mi trezeasca interesul… Romanului francez ii lipseste arhitectura, cultura, inteligenta… (R.M.)

Richard Millet a cistigat in anul 1994 Premiul pentru eseu al Academiei franceze pentru cartea sa Le Sentiment de la langue. A scris treizeci de carti, printre care Ma vie parmi les ombres, Gallimard (2003), Dévorations, Gallimard (2006), Le Goût des femmes laides, Gallimard (in curs de aparitie la Editura Trei). Gustul femeilor urite are in centru figura unui individ mutilat sufleteste, a carui monstruozitate fizica se va converti treptat intr-una interioara. Devenit din victima tortionar, eroul rataceste deopotriva prin labirintul infernal al propriei interioritati, dar si printr-unul exterior, al lumii cu care se afla intr-un etern conflict.

De fapt, cartea este una a introspectiei amare si vorbeste despre o constiinta de sine exacerbata, un ego hipertrofiat care este cel al stigmatizatului, al fiintei marcate de o diformitate fizica. Modul in care uritenia exterioara se converteste in cruzime, in egoism si ostilitate este urmarit cu minutiozitate de autor, care face din cultivarea detaliilor si din stilul labirintic marca sa incontestabila. Urit ca dracu’, ca muma padurii, ca un fund, precum cele sapte pacate de capetenie, urit de speriat, de intarcat copiii, cap de gorgona, Caligula, Quasimodo, cavalerul Tristei Figuri, monstrul lui Frankenstein, fata marelui Pythre: am cunoscut pomelnicul metaforelor, la Siom, si am inteles ca omul nu poate fi urit asa, pur si simplu, si ca uritenia ii frapeaza atit de violent pe cei ce o privesc incit au nevoie de elemente de comparatie ca sa se apere de ea sau ca s-o tolereze.

Personajul lui Millet descopera devreme (odata cu remarcile pline de cruzime ale propriei mame) care este destinul fiintei repulsive in lume si pricepe totodata ca nu exista sansa de a se elibera de aceasta obsesie, alegind sa si-o exacerbeze, s-o traiasca pina la epuizarea ei: Oroarea pe care mi-o inspiram mie insumi nu era cu totul si cu totul ura, ci ceva foarte aproape de o primejdioasa mila, ma condamna la o izolare sexuala si afectiva din care nu avea sa ma scoata nici placerea solitara s…t, nici prostituatele frecventate la Clermont-Ferrand. Alegind autoclaustrarea si acceptarea, eroul isi insuseste drept unic exercitiu exorcizator pe cel literar, care nu are insa un rol transfigurator, caci drama traita de cel care iese din ordinea fireasca a lumii, fie si independent de propria vointa, este iremediabila. insingurat si cinic, acesta cauta numai compania femeilor urite (si prin aceasta, mai accesibile), evitind adincirea in starea privilegiata a indragostitului.

Romanul nu isi propune o radiografie a conceptului de urit, ci mai degraba a atitudinii pe care fiinta astfel stigmatizata o adopta raportindu-se la societate, la propriul destin, la senzatiile proprii si la sentimentele profunde care i se mai pot naste atunci cind il intilneste pe Celalalt. Scriitura lui Millet este insa cea care atrage cititorul rafinat, autorul optind pentru frazele labirintice, baroce, pentru descrierile minutioase si sintagmele memorabile (Nu sint un Casanova al rebutului, un don Juan al abisului, un juisor la pret redus, spune personajul, justificindu-si apetenta pentru femeile urite). Jocurile lingvistice, trimiterile literare subtile, imaginile vizualizatoare, portretele emblematice (precum cel al lui Claire, iubita pe care actul erotic o transforma intr-o misterioasa printesa etrusca) constituie amprenta unui scriitor care se revendica din marea literatura franceza si nu este pregatit sa accepte noile formule ale contemporaneitatii.

Frédéric Beigbeder: un anarhist al limbajului
Scriitorul nu are decit un rol estetic. Abordind acest stil sincopat, eu reusesc sa descriu vremurile in care traiesc, oarecum in maniera lui Stendhal, pentru care romanul este o oglinda in care se reflecta lumea. (F.B.)

Personajul din ultimul roman al lui Frédéric Beigbeder, Iarta-ma! Ajuta-ma!, are, intr-o anumita masura si dintr-o cu totul alta perspectiva, aceeasi problema cu cel al cartii lui Millet – ambii afiseaza un anumit tip de cinism, ambii sint hotariti sa ramina la suprafata sentimentelor care ar putea deveni dureroase. Dar, spre deosebire de eroul dostoievskian, intunecat, al lui Millet, Octave (talent scout intr-o agentie de modelling) cauta frumusetea perfecta: Meseria mea nu era chiar de talent scout, chiar daca numele ii este patetic. Eram platit pentru a cauta cea mai frumoasa fata din lume, iar in Rusia chiar ca ai de unde alege. Uneori aveam impresia ca sint un parazit, un contrabandist sau un proxenet. Un fel de sacal hranindu-se insa doar cu carne proaspata. Un capitan Achab a carui balena alba s-ar fi numit Mirjana, Liuba sau Varvara. s…t Frumusetea este o ecuatie matematica.

Spre deosebire de ratacirile celui dintii, insotite de tirade autodistructive, melancolii infinit rafinate si verdicte legate de travaliul existential, tonalitatea lui Octave sufera – el este prototipul personajului beigbederian, un histrion debusolat pe alocuri si un sentimental prost camuflat, un cinic dotat cu inteligenta si spontaneitate. Beigbeder ironizeaza cu subtilitate lumea contemporana, a falselor valori, trecind-o in revista cu amanuntime: de la absurda cultivare a imaginii, aparentelor, lipsa autenticitatii, obsesia sexualitatii, pina la serialele inepte de la tv, totul asezonat cu citate din Joyce, Puskin etc. si cu un umor irezistibil, specific lui Beigbeder.

Previzibil pentru cititorul familiarizat cu textele lui Beigbeder, Octave va sfirsi prin a se indragosti de o tinara rusoaica, in virsta de paisprezece ani, devenind spectator al propriei obsesii erotice: Sa te uiti la ea era activitatea cea mai placuta cu putinta, sa o vezi pe Lena era un drog, dar, mai ales, o tortura, fiindca nu puteai sa nu te gindesti la durerea despartirii. O Lolita contemporana, care a inlocuit provocatoarea bomboana rosie cu tigara de marijuana, tabara de vara cu agentia de fotomodele si un Humbert Humbert cam prafuit cu unul trendy, pe val, mai degraba fashionable decit fash-cist, cum se autodeclara. Stilul (sau anti-stilul) lui Beigbeder, diametral opus celui milletian, foloseste drept haina unor obsesii comune celor doi autori, ceea ce ne face dovada, daca mai era nevoie, ca, pina la urma, marile teme, obsesiile literare sint mereu aceleasi, iar diferenta consta numai in modul de abordare.