OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sade spunea ca moralitatea este o chestiune de opinie si de geografie. Putem aplica afirmatia si in cazul succesului. Romanele si eseurile libertine ale lui Pascal Bruckner au aparut in limba romana la vremea cind Irina-Margareta Nistor traducea, in filmele americane de serie B, fuck you cu „la naiba“. Ulterior, „tinara Cioran“, alias Chris Simion, si-a gasit in co-autorul Noii dezordini amoroase idolul. Pascal Bruckner, jurnalist si eseist respectat in Hexagon, romancier de scandal, dar asta inainte ca Michel Houellebecq sa apara pe firmamentul noii literaturi franceze, are multi fani in Estul Europei (cu atit mai mult cu cit sotia lui este croata). Are meritul de a fi cules primele caramizi din Zidul Berlinului, in 1989, si de a le fi aparut celor dinapoia lui ca unul dintre cei capabili sa construiasca cu ele locuri de agrement pentru minte, inima si simturi. Asa l-au perceput cititorii romani care s-au inghesuit in Sala „Elvira Popescu“ pentru a-l asculta pe autorul proaspatului roman Iubirea fata de aproapele. Iar el a stiut cum sa le vorbeasca pentru a-i face sa-l citeasca.

Pascal Bruckner nu este un romancier foarte prizat de spatiul academic francez. E drept, Lunile de fiere au cunoscut o ecranizare spumoasa; ca eseist, insa, Bruckner are avantajul de a debuta spre sfirstul anilor ’70 (in 1975, cu eseul Charles Fourier), moment in care moda teoretizanta se ostoise, iar critica societatii spectacolului intrase la rindu-i in vrie, mai ales dupa calmarea si aplatizarea spiritelor saizecisioptiste. Ceea ce fusese ideologie – libertate sexuala, iubire fara limite, cultul naturii si recrudescenta filozofiei vietii – devine literatura: Philippe Sollers este, la sfirsitul deceniului sapte, cel care da tonul libertinajului in literatura, unul de inspiratie luminista. Pascal Bruckner il urmeaza.

Pe de alta parte, 1975 face parte din ultima decada a celor „treizeci de ani gloriosi“ ai economiei franceze. Francezii cunosc stagnarea economica, cresterea somajului si insecuritatea sociala; 1975 este unul dintre primii ani ai generatiei dezvrajite, mosteni-toare nefericita a iluziilor intretinute in urma cu un deceniu inca de tinerii libertari occidentali. Totodata, in 1975, filozofia politica incepuse sa cistige teren in defavoarea fenomenologiei si pozitivismului sociologic (in urma cu un an aparuse prima traducere franceza a Arhipelagului Gulag de Alexandr Soljenitin). Epuizate, abordarile holiste nu mai interesau pe nimeni, iar istoria, in noile ei haine micro, revenea in prim-planul stiintelor umane. Charles Fourier readuce in prim-plan proble-ma Utopiei, iar autorul devine, alaturi de alti eseisti, un cronicar al esecului Visului francez (de libertate, egalitate si fericire).

Noua dezordine amoroasa, eseul care-l face cunoscut in 1977, isi asuma rolul de a reinvia tema sexualitatii – fara violenta! –, de a „vraji“ o imaginatie secatuita de prea multe incizii teoretice, de a da o sansa in plus micro-istoriei, de a resuscita un stil ironic, accesibil si asa-zicind uman. Alaturi de Gilles Lipovetsky, Bruckner si Fienkielkraut (acesta din urma cu o „viteza“ etica in plus) sint vocile „erei vidului“, voci clare, dar lipsite de scinteia maestrilor Foucault, Derrida, Deleuze, care indraznesc sa citeze frinturi din operele marilor filozofi pentru a ilustra observatii patrunzatoare, dar nicidecum „teoretice“, legate de post-capitalismul atit de urit, dar bine pus la punct, de circotasii francezi.
Dupa incendiarul eseu scris impreuna cu Alain Finkielkraut, o sfidare de proportii este adusa prejudecatilor despre realitate in romanul Copilul divin, 1992; o sfidare si la adresa literaturii care incearca a cautiona si a proteja cu disperare propriile „dispozitive de inradacinare“ (Guy Scarpetta): o reactie defensiva care, in epoca liberalizarii reprezentarilor despre lume, si-a pierdut orice sens.

- Noua dezordine amoroasa contempla dezumanizarea iubirii
Eseu sau roman, scrierile lui Pascal Bruckner sint solidare unei aceleiasi viziuni duale, maniheiste, dar nu in sens reductionist, despre existenta: pentru ca Binele sa poata supravietui, este nevoie de Rau. Odata cu disparitia echilibrului – fragil, desigur – dintre cele doua principii structurante, prin simetrie, ale ordinii mundane, in cele din urma Raul se instapineste cu repeziciune asupra lumii. Noua dezordine amoroasa contempla dezumanizarea iubirii si a reprezentarii contemporane a sexului, odata cu absenta oricarei constringeri care sa canalizeze energiile libidinale in anumite forme permise (savoarea transgresarii interdictiei fiind astazi definitiv inmormintata). Perspectiva vacuitatii umane a sexului liber, devenit astfel exterior umanului, vine astfel in contradictie, dar si in complementaritate cu clasica de pe-acum Istorie a sexualitatii foucaldiana, unde emanciparea sexuala este permisa doar pentru asigurarea unei supravegheri mai eficace, doar pentru ca noi interdictii sa devina posibile.

Melancolia democratica (1996) sustine acelasi punct de vedere al necesitatii unei bipolaritati stimulante, la nivel macro-politic de asta data, pentru a putea discerne binele si raul – si pentru ca cei doi poli, in ocurenta totalitarismul si democratia, sa se poata identifica reciproc. „Societatile noastre sint bolnave de a fi cistigat, adica de a se afla fata in fata cu propriul vid“ afirma Pascal Bruckner, pentru care victoria idealului politic al Luminilor poate fi, prin pasivitatea inconstienta a unor societati „devitalizate“ care nu mai prididesc in a o celebra, convertita intr-o catastrofala infringere. Uneori exagerate („Nascuta din oroarea persecutiilor religioase, toleranta nu este altceva decit traducerea practica a disperarii“), criticile bruckneriene vizeaza in primul rind globalitarismul, dar si ipocrizia unui Occident emasculat, imunodeficitar, in imposibilitate de a reactiona impotriva oricaror agresiuni politice sau teritoriale straine. Toate acestea, rezultat, desigur, al individualismului salbatic si indiferent dominant in societatile dezvoltate.

In Hotii de frumusete (1997), femei frumoase sint claustrate si obligate la o asceza ucigasa – ceea ce le este interzisa este frumusetea, prin privarea de admiratia celorlalti. Aceeasi viziune dualista transpare aici: frumusetea (Binele) nu exista decit pentru Celalalt, nu exista decit recunoscuta de cei asupra carora actioneaza. In Euforia perpetua (2000), Pascal Bruckner, care cunoaste bine pretul succesului si nu-si epuizeaza resursele de a-l plati iar si iar, exploateaza la suprafata zacamintul teoretic si retoric din opera lui Baudrillard, reluind in acelasi timp o tema draga Luminilor franceze: fericirea. Iata, dupa sex si strins legat de el, o tema care nu se poate sa nu atraga cititorul de toate virstele, cititorul amator, care a auzit de Kant si Hegel, sau chiar de Jankélévici si Amiel, citati ocazional cu enunturi de doua-trei rinduri, dar a auzit si de, sau este curios sa auda, despre asa-numitele Pacs, Pacte civil de solidarité, un fel de contract de concubinaj mai adaptat individului emancipat decit certificatul de casatorie, sau despre Pierre Pinoncelli care a aruncat manusa manusii aruncate establishmentului artistic de catre Marcel Duchamp, usurindu-se in celebrul pisoar (happening la patrat).

Fericirea, astazi, isi este sie insesi povara, crede Pascal Bruckner, pentru ca lipsa ei devine automat nefericire, pentru ca criteriul performantei impus si intr-ale spiritualitatii a ajuns sa spurce fragila existenta umana. Alti intelectuali francezi au anticipat consecintele acestui darwinism social: Alain Ehrenberg, de pilda, in Cultul performantei. Traim intr-o societate ticsita de imperative, printre indivizi care cer prea mult de la ei, cu o lipsa de masura ucigasa. Traim, cu alte cuvinte, intr-o societate bolnava de anxietate care, la capatul unor vinatori de reusite, satisfactii, idealuri, daca nu cumva spunem prea mult, se prabuseste in plin fuleu sub propria greutate, si cade intr-o depresie bulimica, bine intretinuta prin „strategiile fatale“ deconspirate de Jean Baudrillard.

- Pascal Bruckner se naste prea tirziu
In ton cu alti „noi filozofi“ francezi, „intelectual“ de tipul revolutionar, daca ar fi sa ne luam dupa tipologia lui Gérard Noiriel din Fiii blestemati ai Republicii (mai degraba decit „intelectual specific“, venind dintr-o anume disciplina), Pascal Bruckner se naste prea tirziu pentru a mai epata burghezul, ca Sartre, si prea devreme pentru a putea pretinde statutul de guru al Occidentului milenarist. Un interviu acordat cu ani in urma revistei Politique internationale (1999) dezvaluie un intelectual echilibrat care pledeaza pentru reconcilierea dintre culturile franceza si americana, pentru construirea unei Europe care sa aiba curajul sa-si priveasca concurentul in fata (America), in incercarea de a stabili cu acesta o relatie mai degraba eficienta si onesta decit pasionala. Pentru ca America, exaltata sau diabolizata, joaca in discursurile celor ce o inalta la ceruri sau, dimpotriva, o arunca in Iad, rolul Eroului sau al „tapului ispasitor“, pe scurt, al principiului diferentiator, intr-o lume tot mai greu reprezentabila. Vigilente, stralucitoare, eseurile, dar si fictiunile lui Bruckner ramin sceptice. Probabil ca scepticismul face parte din imaginea acestui produs european care se numeste „intelectualul francez“.

Pascal Bruckner s-a nascut la 15 decembrie 1948. Dupa studii facute la Liceul Henri IV din Paris, la Universitatea Paris I si Paris VII si la Ecole pratique des hautes études, Pascal Bruckner devine profesor invitat la Universitatea de Stat din San Diego (intr-o companie selecta, din care fac parte Jacques Leenhardt si Jean Baudrillard) si la New York University, din 1986 in 1995. Conferentiar la Institutul de Studii Politice din Paris, din 1990 in 1994, colaboreaza, din 1987, cu revista Nouvel Observateur.
A cistigat premiul Médicis pentru eseu in 1995 cu Tentatia inocentei si premiul Renaudot cu romanul Hotii de frumusete in 1997 – ambele volume traduse in romaneste la editura Trei. A mai primit premiul Cartii de economie pentru volumul Mizeria prosperitatii (2002), in care eseistul ataca suprematia capitalismului economic. La déception n’est peut-être qu’une catégorie du merveilleux.

- Bibliografie
Romane:
Monsieur Tac, Sagittaire, 1976; Lunes de fiel, Seuil, 1981/Luni de fiere, Editura Babel, Bucuresti, 1990; Parias, Seuil, 1985; Le Palais des claques, Seuil, 1986/Palatul chelfanelii, Editura Babel, Bucuresti, 1992; Le Divin enfant, Seuil, 1992/Copilul divin, Editura Nemira, Bucuresti, 1997; Les Voleurs de beauté, Grasset, 1997/Hotii de frumusete, Editura Trei, Bucuresti, 1999; L’Amour du prochain, 2004/Iubirea fata de aproapele, Editura Trei, Bucuresti, 2005.

Nuvele:
Les Ogres anonymes, 1998/Capcaunii anonimi, Editura Trei, Bucuresti, 2002.
Eseuri:
Charles Fourier, Seuil, 1975; Le Nouveau désordre amoureux (cu Alain Finkielkraut), Seuil, 1977/Noua dezordine amoroasa, Editura Trei, Bucuresti, 2005; Au coin de la rue l'aventure (cu Alain Finkielkraut), Seuil, 1979; Le Sanglot de l’homme blanc, Seuil, 1983; La Mélancolie démocratique, Seuil, 1990/Melancolia democratiei, Editura Antet, Bucuresti, 1996; Le Vertige de Babel, Cosmopolitisme et mondialisme, Arlea, 1994; La Tentation de l’innocence, Grasset, 1995/Tentatia inocentei, Editura Nemira, Bucuresti, 1998; L’Euphorie perpétuelle, Grasset, 2000/ Euforia perpetua, Editura Trei, Bucuresti, 2000; Misère de la prospérité, Grasset, 2002/Mizeria prosperitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2002.