OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Clasicele sînt centrul de interes al acestui homo classicus, parte la propriu – cum o arată tabla de materii – şi la figurat – cum o cere ţelul autorului – din această carte, homo classicus pentru care cu greu am putea găsi o transpunere lingvistică mai fericită decît cea de „peren uman ca matrice a noului“.
„Lumea de azi nu anulează, ca o tastă delete de pe calculator, lumea şi lumile dinaintea ei. Nici nu ar avea cum. În era digitală, chiar şi în era digitală şi în altele ce-i vor urma, o floare rămîne o floare şi după ce se usucă“, scrie magistrul despre şi pentru tinerii seduşi de idealul lui Melius et altius. Ieşind din tăcerea clasiciştilor care strigă, el trece dincolo de clişeul limbilor clasice ca limbi moarte. Liviu Franga argumentează – cum se învaţă la şcoala retoricii latine – cînd pentru dăinuirea perpetuă a Antichităţii, prin limbile şi creaţiile sale, cînd pentru supravieţuirea in essentia a conceptelor sale, căci pentru un clasicist flaubertian „Antichitatea sîntem noi“. El rămîne astfel mereu fidel ideii de ancorare a civilizaţiei greco-latine într-o istorie reală, care continuă încă şi astăzi.
„Din ceţurile preistoriei, pe care, reluînd ideea primelor rînduri [de] mai sus, le-am putea asemăna cu un imaginar pol al minusului infinit, limbile clasice – iar latina ne apare în chip deosebit, prin istoria ei vie neîncheiată nici astăzi măcar (şi mă întreb daca vreodată) – au reuşit să aducă umanitatea atît de aproape de esenţa şi de scopul ei suprem: regăsirea de sine a omului.“ Aflăm, în rîndurile scrise la persoana întîi a singularului, clasicul Liviu Franga, atît explicit, cît şi implicit – pentru a relua o terminologie încetăţenită în româna studiilor antice chiar de prezentul autor, doctor în poetică . Îl percepem în pledoaria pro domo, sub semnul subiectivismului unui îndrăgostit de materia operei şi a vieţii sale; îl înţelegem în ideile lui despre valorile lumii şi ale societăţii moderne, naţionale şi transnaţionale, despre limbă, literatură, cultură şi despre învăţarea acesteia; îl descoperim în structura pe care a dat-o acestei cărţi şi, în definitiv, întregii sale creaţii publicistice angajate.

Cititorul prezentelor gînduri formulate pe marginea acestui volum ce iese din tiparele generice ale literaturii ştiinţifice şi beletristice, de către o fostă elevă, mereu admiratoare a profesorului ce i-a ghidat toţi paşii de început, nu trebuie să se aştepte la o critică după regulile preştiute. Nu doresc aici decît să adresez o invitaţie la lectură, tuturor celor pe care îi interesează „şi altceva în afara zonei cotidiene şi personale de ocupaţie“, cum scrie chiar Liviu Franga despre una dintre cărţile propriului dumnealui dascăl, Eugen Cizek. Pentru aceasta, se cuvine să ne oprim un scurt moment asupra conţinutului cărţii, avansînd progresiv, de la forma articolelor la structura ideatică a părţilor principale în care autorul le-a regrupat.
Volumul de faţă nu include decît cîteva contribuţii inedite, dintre care merită menţionată în special cheia postmodernă a acestei lucrări clasice, textul despre „...cum nu am reuşit să închei această carte“. Opera pe care ea o încoronează fără a o sfîrşi este, cum se cuvine pentru un clasic, o reflecţie a evoluţiei personale a autorului – a celui care a sporit-o progresiv –, începînd cu o severă dar mereu justă critică ştiinţifică (în articole precum „Cultura geto-dacilor“, consacrată cărţii lui Alexandru Popescu în 1983, şi „Descrierea structurală a proverbelor româneşti“, cu referire la monografia lui Constantin Negreanu, din acelaşi an 1983. Descoperim, în acest parcurs evolutiv, expresia matură şi sigură a savantului (ca în „Somnul şi visul. O poetică latină a imaginarului“, iniţial publicat în 1989, în „Un ceas, dedus, al poeziei“ din 1990, sau ca în „Vocea poetului latin“, dintr-un volum încă inedit). Primim învăţăminte lingvistice, literare şi istorice (ca în „Romanitate, creştinism, românitate sau despre ortodoxia latină a originilor culturii române“ şi mai ales în secţiunea „Panoptica“). Ne simţim antrenaţi în imaginarul re-creativ al scriitorului, narator şi personaj, din ce în ce mai dominant în eseurile ultimilor ani (ca în „Eu şi Hasdeu“, ce anunţă poate un viitor volum de nuvele fantastice, pseudoautobiografice).

Cele aproape 100 de texte reunite au dimensiuni variind între una şi 60 de pagini – dacă luăm în considerare laolaltă cele trei voleuri ale evocării lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, romancier „reîntors“ „printre noi“, graţie redescoperii sale în biblioteca familială a autorului. Cea mai mare parte dintre contribuţii au fost publicate în perioada 1982-2006, în diferite volume şi periodice ştiinţifice şi culturale româneşti, de anvergură locală sau naţională. Meritul dintîi al volumului este deci acela de a face cunoscute texte apărute în reviste puţin frecventate de un public larg, ca Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Limbi şi literaturi străine sau Itinera, publicaţie specială a Inspectoratului Şcolar Bacău. Un eventual cercetător al curentelor culturale din societatea română contemporană, care ar studia istoria suişurilor şi coborîşurilor valorilor antice la cumpăna dintre milenii, ar avea astfel la dispoziţie o ilustraţie, pe o perioadă de 25 de ani, a gîndirii şi expresiei publicistice a unui clasicist în permanentă căutare de punţi între fazele antice şi moderne ale civilizaţiei europene. Însă, trebuie să recunoaştem, formula cumulării diferitelor publicaţii anterioare într-o singură carte are şi inconveniente: deşi unele eseuri au beneficiat de modificări la asamblare, reluările ideatice şi chiar textuale nu sînt rare, în special în cazul articolelor concepute episodic, în periodice săptămînale, şi reproduse aici în aceeaşi formă.
Structura generală a antologiei nu are totuşi de suferit nici din cauza acestor cumulări repetitive, nici de pe urma eterogeneităţii tematice şi stilistice a pieselor componente. Liviu Franga cunoaşte, mai bine decît oricine în filologia românească, poeţii care au reflectat asupra procesul conceperii propriilor creaţii, despre omul care ia atitudine şi despre cartea pe care o produce. Asemenea lor, savantul îşi împarte culegerea de faţă între o primă secţiune, consacrată lui „Homo classicus“ şi organizată în „Atitudini“, şi „Note clasice“, şi o secţiune secundă, intitulată „Cartea clasică“, cuprinzînd cinci capitole de recenzii din domeniul general al „Antichităţii“, din „Lumea greacă“, din „Romanitate şi latinitate“, „De la antichitate la modernitate, şi mai departe“, şi din gîndurile sale despre românitatea modernă, în „Recitiri, revederi“. Un ultim segment al acestei jumătăţi din urmă a cărţii, denumit în mod sugestiv „Panoptica“, ilustrează el însuşi, în rezumat, valenţele literare ale întregii cărţi: ne gîndim la constanţa ţelurilor de promovare a domeniului, a metodelor didactice de convingere a publicului vorbitor de limbă română precum şi la evoluţia scriitoricească a clasicistului Liviu Franga, publicist angajat.

Angajamentul public şi înclinaţia pentru didactic sînt deci două dintre aspectele definitorii ale omului clasic printre postmoderni. „Atitudinile“ lui sînt luate în faţa publicului larg, căruia i se explică necesitatea dezvoltării studiului clasic (de exemplu în primul eseu din volum, „Sensul clasicismului antic“ sau în „Studii clasice... vechi şi noi“), în faţa elevilor de diverse vîrste care pun întrebări despre scopul utilitatea latinei (ca în „Dacă aş mai fi elev odată“) şi în faţa factorilor politici de decizie în domeniul învăţămîntului (ca în „Homo classicus“ şi în „Din nou despre învăţămînt, în România“). Reţinem din aceste pagini că utilitatea clasicelor nu rezidă numai în banala formare a unui mod structurat de gîndire, ce se poate dobîndi, pînă la urmă, din studiul atîtor altor discipline. Pentru a apăra latina şi greaca, Liviu Franga vorbeşte, concomitent, de informativ-cognitiv şi de formativ. El ia ca bază a argumentaţiei cultura română – limbă şi creaţie artistică – drept cultură latină vie (în colaborare cu Mariana Franga, în „Clasicism, latinitate, modernitate“) şi istoria europeană, dimpreună cu etimonul său cultural antic (în „Noua şi vechea Atlantidă“).

Propriile studii reflectă, implicit, acest interes pentru pluridisciplinaritate si diacronie culturală, pus în slujba didacticului. „Notele clasice“ cuprind, în majoritate, articole legate de specializarea autorului în poezie latină. Prezenţa lor în acest volum poate fi justificată însă tocmai de tematica continuităţii creative între elină şi latină şi între latină şi română, chiar acolo unde alţi savanţi moderni le-ar aştepta mai puţin (cf. „Romanitate, creştinism, românitate sau despre ortodoxia latină a originilor culturii române“ şi „Receptarea romană a literaturii greceşti“). Dar mai ales recenziile deja amintite ca ilustrări ale „Cărţii clasice“ arată această varietate a disciplinelor clasice, de la lingvistică (de exemplu, în prezentările lucrărilor de sintaxă ale Roxanei Iordache) la literatură (ca în legătură cu cărţile Marianei Băluţă-Skultéty, Alexandra Ciocîrlie şi Eugen Cizek), la istorie şi civilizaţie (cum este cazul comentariilor la Aventura greacă a lui Pierre Lévêque, la Cetatea greacă a lui Zoe Petre şi la Istoria romană a lui Theodor Mommsen, pînă la cartea de bucătărie romană a lui Apicius tradusă de Theodor Georgescu). Receptarea ocupă din nou un loc important printre apariţiile comentate sau ale subiectelor de studiu independente alese de Liviu Franga: putem cita aici traducerile din latină (ca acelea ale lui Tudor Dinu sau ale Ioanei Costa), traducerile către latină (ale lui Traian Diaconescu) şi eseurile de specialitate (ca acela al lui Radu Enescu şi Mihai Gramatopol). Nu au scăpat atenţiei autorului contribuţiile la cunoaşterea umanismului românesc (întruchipat de Johannes Sommer şi Christianus Schesaeus, traduşi de Traian Diaconescu), latinitatea Şcolii Ardelene (Liviu Franga alegînd figura lui Timotei Cipariu) şi clasicismul lui Eminescu, cum nu au scăpat sintezele consacrate ecourilor antice în literatura română (în special despre Ovidiu sau despre Mioriţa) ori consecinţele interpretării textelor vechi asupra istoriei româneşti (din nou datorate lui Traian Diaconescu). Investigaţiile din domeniul recepţiei clasicelor sînt clasate cronologic, autorul neexcluzînd din inventarul său scriitori ca George Călinescu sau chiar Dan Negrescu, autor al unui roman istoric impregnat de latinitatea medievală, şi Carmen Muşat.

Dacă contribuţiile literare personale, consacrate Antichităţii şi continuităţii ei moderne, au fost diseminate în secţiunile precedente, lecţiile de gramatică română cu iz latin, adresate unui public universal, au fost regrupate în subcapitolul „Panoptica“, asupra căruia revenim aici o ultimă dată. Cititorul poate învăţa de la un latinist caracterul morfo-sintactic eronat al uzului lui „ceva“, „ce“ şi „ca şi“, al unui numeral dual şi al unui pronume devenite indeclinabile, derivele lexicale ale lui „vizavi“ sau alterările declinărilor verbelor sufixate în „-sc-“, regretul pentru pierderea superlativului neaoş sau pentru succesul „romenglezei“. Aceste intervenţii nu au totuşi nimic din sobrietatea –plictisitoare pentru marele public – care caracterizează studiile de gramatică: Liviu Franga face gramatică cum face politică culturală şi educaţională, pe ton de satiră romană, pentru îndreptarea societăţii; dar, ca un om al timpurilor postmoderne, el face din gramatică personaj de naraţie istorică, memorială sau fantastică.
Revenind la ansamblul cărţii, nu mă voi opri aici asupra celor cîteva imperfecţiuni tipografice, cum ar fi lipsa din tabla de materii a titlului articolului „Homo classicus“, de ortografiat în majuscule HOMO CLASSICVS sau, dimpotrivă, prezenţa oarecum surprinzătoare a titlului Ovidiu la Tomis. Nu voi insista nici asupra punctelor minore de dezacord pe care l-aş avea cu magistrul meu pe tema conceptului de „literatură dacoromană“ şi, cu atît mai puţin, a celui de „literatură getică“ scrisă de Ovidiu şi de al său contemporan, regele helenofon Cotys, potrivit cărţii lui Mihai Diaconescu, din 1999. Nu sînt convinsă, personal, de justeţea statistică absolută a afirmaţiilor lui Dimitrie Macrea despre limba română care ar fi „cea mai autentică continuatoare a latinei populare“, despre „structura gramaticală a limbii române [care] se caracterizează prin absenţa elementelor nelatine“. Aceste puţine diferenţe de opinie, asupra scrierilor altora, sînt însă uşor de înţeles datorită parcursurilor universitare şi sociale distincte între mentorul meu şi eu însămi.

Aş vrea să reţinem cu toţii că Liviu Franga, homo classicus scriitor, narator, personaj, suflet al acestei cărţi, are încredere în naţiunea română creştină şi în Europa multimilenară, ca „singur loc din lume, în care, dacă vrei s-o porneşti înainte, trebuie mai întîi să priveşti înapoi“; el crede în imuabilitatea culturii şi a educaţiei universale, bazate pe tradiţie. Crescut la şcoala clasicelor, nu este dintre cei pe care îi stigmatizează cu doctrina lui uideant alii, dată fiind lipsa lor de profunzime ştiinţifică şi de competenţă socio-politică. El este un scriitor angajat, un dascăl capabil să transforme orice domeniu – lingvistic, literar sau istoric – în argument. Activitatea sa publicistică reunită în acest volum este un manifest explicit pentru clasic, scris de un clasic ce se regăseşte implicit în conţinutul şi forma textelor sale. Liviu Franga este însă şi contemporanul postmodernilor, fie ei artişti şi exegeţi poststructuralişti – oricare ar fi sensul de atribuit acestei ambigue desemnări –, savanţi adepţi ai noului val de Cultural ori Postcolonial Studies sau simpli trăitori ai erei postindustriale şi ai „capitalismului tîrziu“. Este conştient de problemele actuale ale domeniului pe care îl apără, de la decizii politice la luări de poziţii ale diferitelor categorii de public. Mînuieşte arta scrisului din prezent, trecînd, în declinarea aceleiaşi paradigme filoelene şi filoromane, prin stilul impersonal al ştiinţei sau al criticii şi prin acela, beletristic, al povestirii istorice şi autobiografice, mereu într-o limbă curată, echilibrată, sinceră.

Dacă aş scrie, măcar pentru a încheia aceste rînduri, cu pana profesorului Franga, aş povesti cum în prima zi de liceu, în septembrie 1994, profesoara de limba română ne-a cerut să citim, la Biblioteca Municipală al cărei prag aveam sa-l trecem toţi atunci pentru prima dată, studiul plasat de George Călinescu în deschiderea Impresiilor asupra literaturii spaniole, „Clasicism, romantism, baroc“ (1946). Îmi amintesc cum, în lunile şi anii următori, antrenată în febra concursurilor şcolare de tot felul, dar de conţinut clasic, a trebuit să le explic profesorilor, colegilor, părinţilor şi mie însămi „de ce latina, cînd poţi să faci orice altceva?“. Am nostalgia acelor ani fericiţi cînd, ca studentă, încercam să le explic tuturor celor pe care îi întîlneam că, în spatele formulei „limbi clasice“, nu se ascunde nici româna, nici franceza sau engleza care chiar în formele lor „vechi“ şi „clasice“ sînt convenţional desemnate ca „moderne“, ci două limbi care au fost franceza şi engleza unei Europe milenare, premoderne. Viaţa m-a dus să fac greacă şi latină într-o lume universitară în care acestea au avut o altă istorie şi au, în consecinţă, un alt prezent. „De ce“-uri sînt şi acolo, dar sînt „de ce“-uri pe care România nu le-ar fi formulat poate decît în continuitatea perioadei sale antebelice şi interbelice. Pentru cei care caută acum un răspuns scris, din partea celui care cunoaşte mai bine ca oricine toate întrebările şi toate reacţiile societăţii româneşti pe tema clasicelor, clasicului şi a clasicismului, ultima carte a lui Liviu Franga, recent remarcată prin Premiul „Petru Creţia“, se impune ca o referinţă primordială.